A douăsprezecea noapte. Cuvântul e o scenă
https://www.ziarulmetropolis.ro/a-douasprezecea-noapte-cuvantul-e-o-scena/

A douăsprezecea noapte… sau despre iubirea care se arată în al doisprezecelea ceas.

Un articol de Andreea Nanu|29 Noiembrie 2017

E o posibilă interpretare pentru spumoasa comedie a erorilor în care Iubirea (ni) se ascunde sub o sumedenie de măști. Măștile chipului, ingenios traduse în costumele realizate de Adriana Grand, sau eternele măști ale umanului, ilustrate de spectacolul pus în scenă de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis. 

A douăsprezecea noapte își păstrează actualitatea (fiindcă, să recunoaștem, și umorul își are modele lui), aducând un aer proaspăt și revitalizant. Distribuția tânără, culorile vii, muzica live, ritmul alert, jocurile de limbaj (susținute de noua traducere a textului propusă de Violeta Popa și George Volceanov), nici un ingredient nu lipsește din această Commedia dell’arte a zilelor noastre. Dacă cele mai recente producții Shakespeare pe care le-am văzut în cadrul Festivalului Național de Teatru au optat pentru racordarea la contemporan printr-o tehnologie sofisticată, prin costume stilizate și o scenografie minimalistă și austeră, spectacolul de la Teatru Metropolis aproape că surprinde prin „cumințenia” lui. O lumină caldă, bucolică, îmbălsămează un peisaj neverosimil de pașnic, cu un copac și o grădină în care protagoniștii meditează la dragoste sau dezlănțuie confruntări frenetice (sub forma benignă a farselor) pentru a o cuceri. De parcă decorul ar vrea să șoptească, nouă și personajelor din scenă: adevărații actori suntem noi, pasiunile omenești care vă poartă, vă animă, vă frământă, vă sancționează dar vă și consolează.

Scenografia e mai degrabă statică, fără mari variațiuni, recuzita nu se sfiește să-și arate fragilitatea; suntem în lumea săbiilor „de carton” și a micilor suferințe de mucava, în care oamenii par să fie un pic mai mult decât păpuși, marionete pe care mâna destinului le manevrează prin sfori invizibile. Nu se întâmplă mare lucru în trama acțiunii creionată simplu, în limitele unei previzibilități rezonabile. Ni se face cu ochiul, suntem invocați ca martori în această farsă nevinovată. Personajele se confruntă mai mult discursiv decât în luptă. Duelurile lor sunt explicative, descriptive, mai degrabă imaginare decât reale. Nucleul dur al acțiunii este păcăleala, jocul dintre realitate și aparență, contrastul dintre dorințele conștiente și inconștiente. Ne dăm de ceasul morții, dar de fapt nu știm ce vrem. Nici măcar nu știm cine suntem. Ne dizolvăm rapid în lichidul amniotic din pântecele vieții, numit schimbare. Totul trece, se transformă.

Un fior tragic

Alături de Iubire, Timpul întregește galeria personajelor invizibile care, la Shakespeare, domină de pe înălțimi arena confruntărilor omenești. De fapt, Iliria shakespeariană este un topos atemporal, o „insulă” decupată în durata unei nopți de la capătul nopților. (Comentatorii subliniază trimiterea la cele douăsprezece zile de sărbătoare prilejuită de Bobotează, conduse în vremea lui Shakespeare de un „staroste” al nebunilor). Și ce altă nebunie mai mare decât să alegi, în lupta cu timpul care (ne) devorează, jocul dragostei? Începutul piesei ni-l arată pe ducele Orsino, apoi pe contesa Olivia (ipostaza lui feminină, mai degrabă decât jumătatea) ca pe două făpturi plictisite, confortabil instalate în bunăstare, căutând cu disperare un divertisment. Dintre toate, Iubirea e cea mai la îndemână. Nu este o dragoste directă, în acțiune, ci distantă, în reverie. Orsino (Alexandru Pavel) și Olivia (Corina Moise) au servitori pe care fie că-i trimit în pețit (tânărul Cesario), fie că-i transformă în mesageri ai fanteziilor lor – sau ai farselor. Sir Toby (Adrian Nicolae) și Sir Andrew (Sorin Miron), alături de camerista Maria (Andreea Grămoșteanu), alcătuiesc o triadă mereu pusă pe șotii, în contrast cu Malvolio, intendentul credincios și mult prea serios al „doamnei” Olivia. Pasiuni lipsite de substanță într-un decor pestriț, de mucava. Dar printre toate astea, un fior de o cu totul altă substanță, aproape tragic, sfidând prin adâncimea sentimentelor superficialitatea „stăpânilor” de ocazie, traversează piesa dintr-un capăt într-altul: Viola, deghizată în tânărul Cesario.

Mi-a atras atenția acest nucleu misterios al piesei: identitatea lui Cesario. Această identitate (androgină) vertebrează neobișnuita comedie făcând din ea o construcție stranie (și extraordinar de poetică), cu două capete: muzica și melancolia. Muzica e în același timp temă și personaj, introdus „cu alai” chiar de ducele Orsino: „Dacă e adevărat că muzica / E hrana dragostei, cântare daţi-mi, / Să-mi satur dorul ăsta fără saţiu, / Şi-atâta să-l îndop, încât să moară. / Hai, repetaţi!(…)”. Iar melancolia e „vocea secundă” a Violei, căreia în piesă îi va da glas Bufonul. De viță nobilă, tânăra Viola nu ezită să asume un rol dificil într-o țară străină unde, pentru a supraviețui, trebuie să se dezbrace de atributele feminității, să-și suspende identitatea. Capricioasa Olivia se îndrăgostește de ea, confundând-o cu tânărul paj al lui Orsino. Chiar și ducele îl privește cu admirație, încercând să-i decodifice farmecul aparte. De fapt, Olivia și Orsino se îndrăgostesc de puritatea Violei, în ale cărei cuvinte iubirea capătă greutate, devine veridică, se ancorează în absolut. Când nu mai avem nimic, rămânem cu noi înșine. Viola, tăinuită în cochilia unui nume de împrumut, strecoară în coloana sonoră a piesei (în muzica splendidă creată de Tibor Cari și interpretată live de Andreea Cibi, Raul Stănculescu, Bogdan Gugu, Alexandra Pascaru și Constantin Urziceanu Ghiță) ceea ce John Middleton-Murry descria în 1936 ca „tonalități argintii de tristețe”. Dacă alaiul vesel al personajelor din noaptea shakespeariană sunt vădit dionisiace, Viola rămâne sub semnul apolinicului. Nicoleta Hâncu transmite emoția Violei într-un rol solicitant prin nuanțe, combinând fragilitatea și poezia, colorându-și discret partitura prin detalii, construindu-și un personaj filigranat, o mică bijuterie.

Un nebun îndrăgostit

Continuând galeria personajelor invizibile, ajungem la Malvolio. Fiindcă în spatele măștii de servitor supus se ascunde setea de putere. Numele lui înseamnă „cel care face răul cu bună știință”. Shakespeare are, firește, și un Benvolio. Dar întrebarea este: sunt oare personajele atât de stăpâne pe propria soartă încât să aleagă libere între a face binele și a săvârși răul? În A douăsprezecea noapte, Malvolio este victima unei farse. Trio-ul glumeților (Sir Toby, Sir Andrew și Maria) îi strecoară o presupusă scrisoare de dragoste din partea stăpânei Olivia. Este bobârnacul care-l face pe Malvolio să alunece din haina scorțoasă a slujitorului perfect în straiele nebunului îndrăgostit. Cu o metastază (de egoist vanitos): puterea. Fiindcă Malvolio nu este atras de iubire ci de perspectiva autorității pe care aceasta i-o va aduce. Mai mult decât cuvintele dragostei, Malvolio își exersează discursul autoritar. George Costin asumă portretul „prețiosului ridicol” al zilelor noastre: toți visăm (în secret) să fim supermeni. Costumul (ciorapii galbeni cu jartiere încrucișate) e de zile mari. La fel sunt mimica expresivă, schimbările de ton și de ritm care fac din personajul Malvolio o panoplie a ticurilor nervoase, a slăbiciunilor care ne trădează în goana după lucruri mari. Contele Malvolio? Sună bine. George Costin nu uită nici un detaliu și duce partitura “à bout de souffle”, în crescendo, până când sucombă în nebunie și umilință.

Are grijă de asta Bufonul: Feste. Galeria bufonilor shakespearieni este diversă, nuanțată. Nici unul nu seamănă cu altul, deși toți fac echilibristică pe firul subțire care desparte realitatea de aparența ei. Fiecare bufon (sau „nebun”) își alege „excesele”, construindu-și astfel o tipologie particulară. Feste (interpretat de Andrei Huțuleac) e un bufon muzical. El va prelua vocea Violei, îi va cânta cântecele, iar mesajul ei profund uman va deveni și al lui. Așa cum Olivia deghizată e pe jumătate bufon, la fel și Bufonul e pe jumătate poet, profund și însingurat, expus fragilității. Andrei Huțuleac atinge toate registrele emoției, făcând din voce atuul principal al unui personaj în aparență fragmentar și contradictoriu, un marginal cu vocație de raisonneur. Deși participă la farsele anturajului, păstrează o distanță melancolică, un fior tragic. Pentru Feste, muzica nu face parte din decor, ci este ingredientul acțiunii revelatoare. Cântecul lui „de inimă albastră” răscolește conștiința adormită a ducelui Orsino. Dar muzica lui Feste nu este un acompaniament în surdină pentru chinurile dragostei (ale oricui ar fi!) ci o oglindă a realității (umane). Așadar, avem încă un personaj invizibil, Muzica („Văd o voce”, spune Shakespeare), pe care auzindu-l ne ducem cu gândul mai departe de fruntariile unei comedii spumoase, coborând în adâncul învolburat al sufletului omenesc. Suflet care își arată profunzimile prin dezlegarea misterului final: identitatea lui Cesario.

A douăsprezecea noapte este… noaptea tainică a cuvintelor. Dincolo de logoreea nestăvilită a personajelor care nu se mai satură de giumbușlucuri și jocuri de cuvinte meșteșugite cât e ziua de lungă, Shakespeare creează un interesant mise en abyme, punând teatrul în rama cuvintelor-esențe (a ideilor). Câtă încredere mai avem (azi) în cuvinte? Avem oare o capacitate reală de a (ne) comunica? Nebunul este, aproape paradoxal, omul normal, obișnuit, care încă mai are puterea să spună adevărul. El rezistă asalturilor minciunii, imposturii, ridicolului, nedreptății. Deși pare că navighează în apele tulburi ale limbajului, Nebunul are o extraordinară încredere în cuvinte, pe care le folosește cu precizie și discernământ, după o prealabilă (discretă și minuțioasă) evaluare a persoanei căreia i se adresează.

Cetățean de rând, clovn, portar, îmbuibat, nebun, farsor sau trubadur melancolic, Bufonul leagă în el însuși firele subtile ale unei umanități destrămate. Spectacolul montat de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis reușește să devină o tapiserie coerentă, deși fără zone de adâncime. A douăsprezecea noapte are reliefările unui spectacol atent la detaliu, dar în care peisajul exterior, calm și decorativ, domină peisajele interioare. Urmărind-o pe Viola, aș fi pariat pe acea „cale neumblată” (cum frumos spune poetul Robert Frost) a identității lui Cesario care întretaie, misterios, traiectoriile protagoniștilor. Un bemol, o notă tragică (cât un vârf de „sare în bucate”) ar putea să potențeze gustul acestei comedii în care comicul (și ca echivalent al vizibilului) ne acaparează cu ușurință. La fel cum, nestrunit de logica poeticii shakespeariene (cântecul final al lui Feste e despre vânt, ploaie și „intemperiile” vieții, nu despre „divinitatea care se … pe noi!”), același comic derapează facil în derizoriu.

Shakespeare pune la lucru un elaborat angrenaj al deconspirărilor, al înlăturării măștilor. Nu doar oamenii, ci și cuvintele trebuie să-și arate chipul adevărat, iar noaptea, totul devine limpede ca ziua!… Și dacă lumea (World) e o scenă, cu atât mai mult ar putea deveni Cuvântul (Word), a cărui forță (și demnitate) Shakespeare ne invită să o redescoperim.



23
/07
/19

Producția maghiară „Versuri pocite” (2018), regizată de Gábor Reisz, a câștigat atât trofeul „Răzvan Georgescu” pentru cel mai bun film, cât și premiul publicului în competiția celei de-a șasea ediții a festivalului Ceau, Cinema!, care a avut loc între 18 și 21 iulie la Timișoara și Gottlob. Peste 3.500 de spectatori au luat parte la cele 30 de proiecții și evenimente programate în patru zile de festival.

22
/07
/19

În august 2017 stăteam de vorbă cu dirijorul Cristian Lupeș (între timp a devenit și managerul Filarmonicii de Stat din Sibiu) despre ce reprezintă pentru el, muzicianul și omul, Festivalul Internațional George Enescu. El, ca și mulți alții, a remarcat, printre altele, faptul că Bucureștiul se schimbă în septembrie.

22
/07
/19

Televiziunea Română continuă programul „Teatru în TVR”, pregătind o stagiune în adevăratul sens al cuvântului. Comedie - aceasta este tema celei de-a treia ediţii a programului „Teatru în TVR”. Se vor juca 6 titluri, fiecare dintre spectacolele stagiunii având mai multe reprezentaţii, astfel încât spectatorii să îşi poată alege data la care doresc să vină în Grădina Molière, în perioada 26 iulie - 14 septembrie.

21
/07
/19

Pe 21 iulie 1899, la Oak Park, Illinois, se năștea Ernest Hemingway. 120 de ani mai târziu, vă propunem să ni-l amintim pe scriitorul de Nobel din mărturiile pe care acesta i le-a lăsat biografului său A.E. Hotchner. Punctul de plecare îl reprezintă Parisul lui Hemingway; aruncăm apoi o privire înspre iubirile, accidentele de avion sau ultimele zile ale acestuia.

21
/07
/19

Asociația CRIES-Centrul de Resurse pentru Inițiative Etice și Solidare invită artiști români să lucreze cu mămăligă, în cadrul rezidenței artistice Gastronom: artă contemporană cu patrimoniu culinar, la Timișoara.

18
/07
/19

S-au împlinit pe 8 iunie doisprezece ani de când Adrian Pintea nu mai e pe Pământ… Avea 53 de ani. S-au scris și s-au spus multe în acești ani despre Adrian Pintea, iar presa de scandal i-a speculat din plin și viața, și moartea. Însă, înainte de orice, Adrian Pintea a fost un mare actor.

18
/07
/19

Muzeul Municipiului București invită publicul la vernisajul expoziției tematice „Mărturisiri despre muzică. Intimitate. Armonii. Tehnologie”, eveniment care va avea loc pe data de 23 iulie, ora 19.00, la Palatul Suțu (Bd. Ion C. Brătianu, nr. 2). Noul proiect expozițional este asociat Festivalului Internațional George Enescu.

17
/07
/19

În aceste vremuri teribile de căldură mare, monșer, am selectat pentru dumneavoastră câteva fragmente din volumul „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”, de Dan C. Mihăilescu (editura Humanitas, 2012), care – bine citite – se constituie într-un adevărat autoportret al lui Nenea Iancu.

Page 30 of 840« First...1020...2829303132...405060...Last »