A apărut în cinematografele din România ,,Povestea iubirii”, un film în care iubirea şi scrisul salvează vieţi, un bătrân evreu încă le poartă pică nemţilor, iar un băieţel se crede Mesia.
Un articol de Diana Trăncuță|23 iunie 2017
A fost odată un băiat, iar el se numea Radu Mihăileanu. Tatăl lui, evreu, a evadat dintr-un lagăr de concentrare nazist, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Radu Mihăileanu a evadat din România, a fugit în Israel, apoi în Franța, și bine că a avut curaj. A făcut filme, a avut succese, a luat premii. Anul ăsta, la TIFF, și-a lansat primul lungmetraj în limba engleză.
A fost odată o carte, scrisă de Nicole Krauss, o scriitoare născută în inima Americii, chiar în Brooklyn. Cartea a apărut și la noi, în 2007, la Humanitas, în traducerea Antoanetei Ralian, cu titlul „Istoria iubirii”, și a fost reeditată acum, în 2017.
A fost odată un băiat, îl chema Derek Jacobi. S-a născut în Anglia și-a început să joace teatru când avea șase ani. Nu s-a mai oprit de-atunci. Ba a jucat, joacă, și în filme, a văzut Clujul și TIFF-ul.
A fost odată o fată, Sophie Nélisse, ea nu s-a născut nici în România, nici în America și nici în Anglia, ea s-a născut în Canada, în anul 2000. A crescut, ca actriță, odată cu rolul principal din „The Book Thief”.
Ce au în comun băiatul și cartea și fata și celălalt băiat? Toți sunt legați de un film care rulează acum în cinematografele din România, un film despre o poveste care, ca toate poveștile, începe cu ,,a fost odată”. Filmul se numește ,,Povestea iubirii”, e făcut după cartea lui Krauss, e regizat de Radu Mihăileanu și joacă în el Sophie Nélisse, în rolul unei adolescente (Alma Singer) din New-York-ul modern, care vorbește despre Cehov, visează să salveze lumea prin știință și nu poate iubi cât timp există războaie pe pământ. Tot în filmul ăsta joacă și Derek Jakobi, el e Léo Gurski, un bătrân cu umor cinic, cel mai fin dintre umoruri, un evreu care a supraviețuit și iubirii, și istoriei.
Întâlnirea acestor oameni în scop cinematografic are, poate, ceva de-a face cu destinul. E, în fond, o întâlnire multiculturală și așa e și filmul – cu evrei, cu americani, cu ruși, cu nemți, cu indieni, cu chinezi care trăiesc în același spațiu, bine-mersi, nu omoară nimeni pe nimeni și, de aceea, „Povestea iubirii” nu e numai despre iubirea dintre un el și-o ea, ci și despre iubirea de viață, ceea ce, în contextul global de astăzi, dă speranță, câtă dă.
Înainte să fie multiculturalitatea, totuși, a fost 1 septembrie 1939, și pe marele ecran apare Polonia invadată, apare războiul care pune capăt visurilor acestor trei tineri, Léo, Bruno, Zvi (sau, cel puțin, ale primilor doi, căci ultimul e un biet nemernic care va păcăli viața și pe el însuși) și ale acestei fete, Alma Mereminski, cea mai iubită femeie din lume. Iubită de Léo, se-nțelege, cu promisiuni de veșnicie și de nemurire, căci Léo scrie un roman despre iubirea lor, iar în jurul acestui roman se vor lega și dezlega alte iubiri, alte prietenii, se vor naște tot felul de revelații și de doruri. Pe lângă faptul că e un film întortocheat din punct de vedere al poveștii, mai e și sucit cronologic, cu alternanțe trecut-prezent în fiecare cadru. Dar nu, nu te ia durerea de cap sau ceva, că ești ocupat să râzi, să râzi de Léo, cu el, când prestează un dans din țara lui, când încearcă să obțină un preț mai bun de la un vânzător indian de costume mizând pe ,,înfrățirea” dintre ei, „evrei și țigani”, cum spune el cu inocență. Mai e și relația lui cu Bruno, tot o comedie și ea, doi vechi prieteni care își alungă unul altuia singurătatea în timp ce se ceartă ca doi copii de școală primară.
Cartea vieții lui Léo traversează timpuri și continente, și își găsește cumva drumul de la un om la altul. Este motivul pentru care adolescenta Alma Singer poartă numele Almei Mereminski, ceea ce, pentru ea, e o onoare și o catastrofă în același timp. Alma Singer se uită în urmă la povestea de dragoste a părinților săi, încheiată odată cu moartea tatălui ei, și nu mai crede în iubire, nu cât timp lumea are probleme mai grave, oricum. În timp ce dilemele ei existențiale își află un răspuns în încercarea de a-și descoperi identitatea prin ajutorarea aproapelui, fratele său mai mic, Bird, are propria cale de a se confrunta cu viața. Credința lui că e unul dintre cei 36 de sfinți din Biblia ebraică, aleși pentru a fi Mesia, pare, evident, un nonsens copilăresc – strânge bani pentru a pleca la Ierusalim, își construiește propria arcă –, dar reprezintă, de fapt, tragedia pierderii tatălui, iar retorica băiatului despre ororile lumii e sfâșietoare, așa cum e, în general, suferința unui copil.
Ca în toate poveștile, ca în toate iubirile, există și dramă în „Povestea iubirii”, Hitler îi răpește lui Léo șansa la fericire, Alma Singer nu-și dă voie să simtă, Bird descoperă cu durere că nu poate salva omenirea, dar există și bucurie, semn că viața merită trăită, în ciuda a tot. E un film uman, asta e cel mai important.
Înainte să fie multiculturalitatea, totuși, a fost 1 septembrie 1939, și pe marele ecran apare Polonia invadată, apare războiul care pune capăt visurilor acestor trei tineri, Léo, Bruno, Zvi (sau, cel puțin, ale primilor doi, căci ultimul e un biet nemernic care va păcăli viața și pe el însuși) și ale acestei fete, Alma Mereminski, cea mai iubită femeie din lume.
