Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.
Un articol de Georgeta Filitti|20 octombrie 2016
Bogăţia, condiţie esenţială ca să-ţi poţi ridica un palat pe acest „pod”, a fost dublată ani de zile de ambiţie, de dorinţa de a străluci. Fraţii Barbu Ştirbei şi Gheorghe Bibescu împlineau aceste cerinţe; membri ai protipendadei, proaspăt întorşi de la Paris unde îşi luaseră doctoratul în Drept, cei doi ajung, succesiv, domni ai Ţării Româneşti între 1842 şi 1856.
În 1837, Barbu Ştirbei îşi ridică pe Podul Mogoşoaiei, cu ajutorul arhitectului francez Sanjouand, un palat a cărui umbră tristă se mai zăreşte azi, la întretăierea Căii Victoriei cu strada Banului.
Moda franceză în toată splendoarea ei (mobilier, decoraţie interioară, ţinută verstimentară, aranjarea şi servirea mesei) se regăsea în palatul Ştirbei. Simptomatic, de aici pornea şi modernizarea oraşului, căci musafirii lui dădeau tonul.
Poate nu chiar toţi.
O boieroaică mândră din familia Algiu a venit prin 1843 la balul dat aici în onoarea prinţului Albert al Prusiei. Purta bonetă cu dantele pe cap şi o rochie îmbumbată până la gât, ca pe vremea răzmeriţei lui Tudor Vladimirescu. Ginerele ei, colonelul Engel, care primea oaspeţii, ruşinat de demodarea soacrei, i-a îndreptat trăsura spre fundul curţii unde aceasta a aşteptat zorii ca să se ocupe cineva de ea.
Se povesteşte, aşa cum s-a întâmplat totdeauna în Bucureşti şi cum vedem şi azi, că lângă mândrul palat rămăseseră cuibărite două magherniţe. Barbu Ştirbei a vrut să le cumpere, ca să cureţe locul. Unul din proprietari i-a cerut palatul de la Buftea în schimb, celălalt i-a oferit în dar şandramaua lui. Şi licenţiatul de la Paris a avut o dreaptă măsură pentru fiecare: pe unul l-a îmbrâncit pe scări, altuia, un plăcintar grec, i-a dat la schimb o casă arătoasă în dreptul bisericii Albe.
Domnia lui Barbu Ştirbei a fost întreruptă de ocupaţiile militare ale ruşilor şi austriecilor. Comandanţii lor şi-au stabilit reşedinţa în palat. Rusul, un feldmareşal petrecăreţ, s-a lăsat cucerit de Rose Pompon, aventurieră franţuzoaică măritată o clipă cu o beizadea valahă şi dornică să-şi deschidă o parfumerie la Bucureşti. Până mai deunăzi, în grădină înflorea un liliac din care, se povestea, rusul amorezat umpluse braţele curtezanei.
Se vor fi întâmplat şi fapte uşuratice în palat, dar vodă – cu 14 copii – rămâne în istorie ca un personaj sobru, cumpătat şi excelent gospodar. I se datorează, între altele, construirea Teatrului Naţional (1852) şi introducerea telegrafiei în Ţara Românească.
Urmaşii nu s-au înţeles pe moştenirea lăsată şi una din fete, Fenareta, s-a supus justiţiei plătind o sultă; dar a achitat-o în bani mărunţi încât au trebuit câteva căruţe pentru transport şi zile întregi pentru numărătoare.
Nepotul domnitorului şi sfetnicul Regelui Ferdinand, Barbu Ştirbei, şi soţia sa Nadeja au fost ultimii locatari ai palatului. A urmat naţionalizarea şi transformarea în muzeu de artă populară. Apoi aici a fost adăpostită o colecţie de porţelanuri şi bucureştenii se învăţaseră cu noul statul al clădirii. Revoluţia din 1989, fără a se gândi la drepturile foştilor proprietari, a făcut să apară investitori, antreprenori, îmbogăţiţi de tot felul, dornici de câştiguri rapide.
Tradiţia, estetica străzii, consultarea specialiştilor au fost ignorate, şi astăzi, umblând agale pe Calea Victoriei, te întrebi nedumerit: a fost bine că de la întretăierea cu bulevardul Dacia şi până în Piaţa Victoriei s-au ridicat câteva imobile de sticlă şi beton, urâte, banale şi fără personalitate, dar probabil rentabile? Ori că s-au păstrat câteva blocuri socialiste gata să-şi trimită balcoanele în capul trecătorilor? Sau e mai profitabil să lăsăm palatul Ştirbei în ruină? Într-o zi, cineva o să cureţe locul şi va înălţa un mall. Cine ştie?
Se vor fi întâmplat şi fapte uşuratice în palat, dar vodă – cu 14 copii – rămâne în istorie ca un personaj sobru, cumpătat şi excelent gospodar. I se datorează, între altele, construirea Teatrului Naţional (1852) şi introducerea telegrafiei în Ţara Românească.
