#actriţaiuliaverdeş. Cum se construieşte o carieră
https://www.ziarulmetropolis.ro/actritaiuliaverdes-cum-se-construieste-o-cariera/

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Iulia Verdeş, 27 de ani, actriţă. E pe scenă de la cincisprezece ani. Profesionist, cu contract, cam de la majorat. A intrat la Teatru din a doua încercare, a fost în seriale la Pro TV, a jucat în scurtmetraje cu care a mers la festivaluri în toată lumea.

Un articol de Andrei Crăciun|20 ianuarie 2015

Ziarul Metropolis a inițiat o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

În anul de graţie 2009 a avut o bursă care i-a îngăduit să studieze în Los Angeles. Locuieşte, încă, în Rahova. Cu părinţii. Conduce un Logan achiziţionat pe vremea când tocmai avea în faţă posibilitatea de a deveni vedetă de televiziune.

A filmat recent într-un castel din Franţa un lungmetraj făcut de nişte danezi. I-au dat camera prinţesei. Ţine cursuri de actorie pentru copii şi de public speaking pentru cei mari, dar timizi. Joacă în spectacolul “Kean” la Mignon.

E propriul PR, iar la început îi era ruşine să fie aşa. Cândva a primit cadou discursul pe care să-l rostească atunci când i se va decerna Premiul Oscar. Nativă a zodiei taur, la graniţa cu berbecul. Visătoare. Ambiţioasă
Fizic, seamănă oarecum cu Michael Jackson în perioada sa de glorie. E frumoasă.

În teatrul românesc, Iulia Verdeş e încă o aspirantă şi ea ştie asta, e încă o începătoare şi nu se teme să-şi asume această identitate. Povestea ei nu este despre un nemaivăzut succes, ci despre cum se construieşte o carieră, despre paşii care decurg într-un drum. Interviul-portret care urmează e despre ce e de  făcut pentru a-ţi câştiga un nume.

Iulia Verdeș, tu ești funny cum vor fanii?

Numai când am chef, în rest sunt destul de încruntată și de capricioasă.

De ce ne-am adunat  noi astăzi aici? Cine este Iulia Verdeș?

O tânără aspirantă, o să rămân toată viața o tânără aspirantă.

Cam cât de tânără?

Știi că nu se întreabă asta!

Ba uite că se întreabă!

Bine. Douăzeci și șapte de primăveri.

Ești născută primăvara?

A doua zi după Paște în anul 1987.

Paștele nu pică mereu în aceeași zi. Detaliază cazul.

21 aprilie. Sunt așa o combinație ciudată de taur și berbec. Mă regăsesc puțin și în berbec, deși la astogramă mi-a ieșit că sunt 100% taur, iar acum, mergând spre treizeci de ani, mă îndrept vertiginos spre ascendentul meu – leu.

De unde ai apărut tu pe lume?

Sunt născută și crescută în cartierul bucureștean Rahova. Am făcut Liceul Bolintineanu. A fost interesant, e un liceu bun de la noi din cartier. Am făcut acolo clasele V-VIII.  Bolintineanu oferea și școală generală. De fapt, e cam singurul liceu bun din cartier. Știi cum sunt părinții – important e să fie copilul în siguranță. Am fost generația de cheia cu gât.

Şi ai fost în siguranță?

Da, plus că era și sora mea acolo.

E mai mare decât tine?

Da. Acum are treizeci și unu de ani.

Cu ce se ocupă?

Kineoterapeut în Franța. Recuperare prin mișcare. Dacă tu cazi pe gheață, te duci la ea să te recuperezi.

Și o duce mai bine decât tine.

Înzecit.

Iulia Verdeş a fost o tocilară

Aveai note mari?

Eram tocilară. Depuneam efort să învăț chestii. Soră-mea nu – imediat le prindea.

iulia-valentina verdes

Drept dovadă că…

Da, mersi! Am fost la un concurs în Lazăr, voiam să dau acolo, dar ceva nu mi-a plăcut și m-am dus la Șincai. Și în cei patru ani de liceu m-am tot plimbat cu RATB-ul.

Și a fost o călătorie inițiatică?

Am învățat mult, a fost minunat. Cum am ajuns în liceu, am întrebat dacă au trupă de teatru.

Erai deja fixată pe teatru?

Da.

De la ce ți se trage?

Măi, știi cum e: toată lumea vrea să fie în centrul atenției.

Nu toată lumea.

Hai, 75% cam asta vrem.

Dar nu ne facem toți actori.

Găsim diverse meserii care să ne pună în valoare, să ieșim în față.

Asta vrei – să ieși în față?

Mi-a zis mama că la fiecare Revelion, la fiecare petrecere în familie, aveam un moment artistic. Dansam, cântam, soră-mea prezenta. Și eu cu vară-mea concuram, ne băteam pentru primul loc. Și de fiecare dată, soră-mea îi dădea vară-mii, că dacă îmi dădea mie se considera că e nepotism sau ceva. Totdeauna luam locul doi, mi se părea că mă urăște. Aveam nevoie de zece-cinșpe minute ale mele, iar dacă nu mi se acordau făceam gălăgie.

Iulia Verdeş a fost şi ea Sailor Moon  

După gloria ta pasageră, te uitai la Nae și Vasile, la Florin Călinescu, cu mânuțele alea două?

Mă mai bălăcăream un pic cu vară-mea… Ne jucam de-a ceva. Astăzi eu sunt profesoara, tu ești elevul, și tot așa. Eram Sailor Moon (n.m.  – personaj de desene animate la modă în anii `90). Odată, eram la țară și am adunat toate verișoarele mele – că neamul era mare la țară – și le-am făcut pe fiecare să fie Sailor Neptun și ce mai erau ele pe acolo.

Și cum ne jucam? N-aveam diademe, dar ne făcusem niște bentițe. Și cum apăram noi lumea? Când treceau babele cu gâștele pe drum și așa și treceau maișini, când vedeam că de-abia se mișca băbuța, îi ziceam că noi suntem Sailor Moon și salvăm lumea și preluam noi gâștele.

Numai tâmpenii făceam! Și în clasa a cincea s-a făcut o serbare și diriginta mea de atunci mi-a dat trei sau patru roluri. Din momentul ăla, pentru mine n-a mai existat școală.

Ce roluri aveai?

Am jucat în „Portretul colegei de bancă” de Mircea Sântimbreanu, am recitat “În jurul unui divorț”, de George Topârceanu…

Hopa! Mișu Șt. Popescu vrea să divorțeze (n.m. – primul vers al poeziei)…

Lung prilej de vorbe și de ipoteze (n.m. – al doilea vers; dialogul continuă așa, cu reporterul zicând un vers și actrița continuând; iese la iveală că Topârceanu e unul dintre poeții preferați ai celor doi)…

Și cel de-al treilea moment?

Dans. Și cred că eram și prezentatoare sau ceva, nu-mi mai aduc aminte. În “Portretul colegei de bancă”, eu eram lungana, deșirata, iar colega bondoaca…

Dar nu ești așa de înaltă.

În clasa a V-a eram. Apoi am stagnat. Vezi, toate lucrurile se opresc la un moment dat. Și am prins gustul. Și când am intrat la liceu, prima chestie a fost teatrul. Am întrebat în dreapta și-n stânga,  am aflat că au o trupă, dar audiția o să fie altă dată.

Era vorba și de audiții?

Da, păi trupa de la Șincai e renumită – “Catharsis”.

Zi-mi de anii de liceu.

În liceu, a fost “Toamna baladelor”, am zis și acolo o poezie, nu mai știu care, dar în niciun caz nu era Topârceanu. Am luat locul trei. Și nici n-am mai dat audiție pentru a intra în trupă, cred că m-au luat direct. Pe urmă, s-au legat lucrurile. Coordonatorul nostru era Dimitrii Bogomaz, Bogo, care e actor la Odeon. Era prieten cu Gabriel Pintilei, el căuta oameni pentru “Elevator”. I-am zis că are o trupă și că să vină în liceu la noi. Așa am ajuns să joc în Green Hours.

Ai jucat în “Elevator” fiind încă elevă?

Da, eram prin clasa a unsprezecea, cred. Am mers la Festivalul Internațional de la Sibiu.

S-a făcut și un film din “Elevator”?

Da, lungmetraj, cu un buget de 200 de dolari. L-am făcut prin 2005-2006, dar a ieșit prin 2008. L-am scos foarte greu.

Și te-ai ales și tu cu ceva, în afară de faimă?

Cu o nominalizare la BestFilmFest. Pe lângă Ana-Maria Marinca, pentru mine la douăzeci de ani era mult. Dar lucrurile nu se întâmplă peste noapte, nu cred în lucrurile făcute peste noapte. S-a legat treaba asta cu Gabriel Pintilei, că era cu Bogo la Odeon. După ce am început să joc, aveam o dată pe săptămână spectacol la Green Hours. Ajung în clasa a doișpea, trebuia să mă pregătesc pentru BAC, mama voia pentru mine altceva.

Ce voia mama ta?

Să dau la Universitate, la Științe Politice, orice altceva – să am ceva de făcut.

Ce meserie are mama ta?

E administrator. Lucreză la Polithenică. Nu provin dintr-o familie de artiști.

Ești prima?

Și probabil ultima.

Și ai dat admitere la Științe Politice? Ce s-a dat?

A fost în stil american, cu dosar, eseu, interviuri. Am trecut prin mai multe etape. Chiar dacă n-a fost niciun examen scris, n-a fost chiar ușor. Interviurile durau mult, iar procesul începuse înainte să dau BAC-ul. Am promovat la BAC, ca toată lumea.

Ca toată lumea, în ce sens? Ai copiat? Ai copiat la mate și la sport?

(râde). Nu. Eu am terminat uman, filologie.

Ce trebuia să pregătești ca să intri la Teatru?

Păi, zece poezii, două monologuri.

Zece poezii?!

Da, trebuie să le ai în repertoriu, chiar dacă nu le zici pe toate. Se uită profesorul pe portofoliul tău și te întreabă cu ce vrei să începi. Pe vremea mea așa era.

Și tu cu ce ai început?

Aveam niște poezii oribile, filosofice, nu înțelesem nimic din ele. Și până la urmă m-am scos tot cu Topârceanu, tot cu “În jurul unui divorț” la prima probă. M-am superblocat. Am luat prima probă și cu o zi înainte de proba a doua, mi-am dat seama că nu am povestire. Și ce facem? Îmi iau cea mai bună prietenă și mergem sus, pe Național, la “La Motoare”, cum era atunci…

Erai și hipsteriță avant-la-lettre.

Păi, da. Cine colinda Vama Veche?

Eu știu?

Eu! Era mișto!

Iulia Verdeş a crezut că era bine, dar nu era

Începi să îmbătrânești, Iulia Verdeș, dar nu vrei să recunoști nici măcar față de tine însăți.

Ai dreptate. Așa e. Îmbătrânesc. Și sus, pe terasă, am început noi să scriem o povestire, repede-repede, o chestie cu un tată care duce o scrisoare unei mămici căreia i-a murit fiul. O tâmpenie. Îngrozitor. Mi-am dat seama că n-am nici monolog.

Am dat un telefon, am rugat un prieten să-mi scrie un monolog. Am învățat povestirea și monologul într-o seară. În ziua admiterii m-am întâlnit cu un prieten care se ducea la Teatrul de Comedie. “Un’ te duci, mă?”. “Să dau admitere la Teatru!”. “Bravo, fix de o actriță mai avea nevoie țara asta! Du-te și vezi-ți de treaba ta!”. “Mersi, era exact ce-mi trebuia acum”.

Eu am dat admiterea la Cassandra, că se renova UNATC-ul. Am intrat în sală, m-am împiedicat, m-am înroșit foarte tare, am urcat pe scenă și am început să zic și să zic. Și aveam senzația că era bine, dar nu era bine deloc, dar deloc! Și mă simțeam așa în largul meu. Wow! Lumea empatizează. E cool. Când să ies iar, lumea iar a râs, normal.

M-am simțit foarte bine. Dar admiterea n-am luat-o. N-am intrat din prima.

Ai eșuat lamentabil.

Oricum nu poți să te duci la o admitere nepregătit.

Și ce ai făcut?

Duminică a fost ultima probă, duminică se dădeau și rezultatele, pe la nouă seara. Am zis să mă duc la un film, între timp cineva mă sună și-mi zice că s-au afișat rezultatele și n-am luat. Eu eram “Cum, că toată lumea a râs în sală?! Toți s-au simțit bine!”. Nu luasem, evident. M-am dus la Cassandra să mă uit. Și picasem cu patru-patru și ceva.

Ai plâns?

M-am culcat în noaptea aia la cinci dimineața. Și așa am plâns toată noaptea! Niciodată în viața mea n-am plâns ca atunci!

Înseamnă că n-ai avut multe necazuri în viață.

Așa e, nu prea am avut. Pe la opt dimineață, luni, mă sună cineva de la PRO TV, să vin la un casting, eram într-o bază de date la Media Pro. Am zis că nu mai vin, că mă cheamă iar la “Un pas înainte”… Nu mai voiam. Abia picasem la teatru, mă certam cu omul ăla la telefon, să mă lase în pace, că trebuie să sufăr, să plâng. Mi-a zis că e pentru alt proiect, m-am îmbrăcat, așa sictir n-am avut în viața mea ca la proba aia… Casting. PRO TV…

Pentru ce serial era?

“Om bogat, om sărac”. Cu Șerban Ionescu.

Și pentru ce rol dădeai?

Pe linia adolescenților, era cam rolul principal. N-aveam niciun chef, voiam să mă duc acasă, să plâng, aveam remușcări că nu mă pregătisem. Într-un final m-au ales pe mine.

Iulia Verdeş a dat repede de bani buni

Ai făcut filmul ăsta.

Nouă luni am lucrat la serial. N-am simțit că n-am intrat la facultate.

Ți-au dat bani?

Mi-au dat. Pe vremea aia erau bani buni.

Ce ai făcut cu ei?

Mi-am luat mașină.

Ce mașină?        

Un Logan, dar important e că mi-am luat.

Îl mai ai?

Da.

Îți faci treaba cu el.

Să știi că da.

Te văd cochetă. Ai cheltuit banii pe haine, simt.

Îți dai seama! Am spart milioane – în stânga și în dreapta. Noroc cu maică-mea că mi-a făcut un cont și am strâns pentru Logan, că altfel îi cheltuiam pe toți pe țoale.

Te luase și valul popularității?

Asta nu.

Și Științele Politice?

M-am dus o singură zi și mi-am dat seama că trebuie să îngheț anul. Și am lucrat – zi-lumină. Nu vedeam soarele. Și am învățat multe chestii tehnice. Mi-au prins bine mai târziu. În timpul ăsta m-am pregătit pentru facultate.

IULIA by ALEX GALMEANU

Nu te-ai gândit că n-ai nevoie de facultate, din moment ce jucai fără să n-ai?

Nu. Niciodată. Am zis că trebuie să învăț și să acumulez și mai mult, să fac și teatru. M-am pregătit cu un om extraordinar. Ceea ce m-a învățat el mi-a ținut de cald cinci ani la facultate și la master.

Cine e mă, omul ăsta?

Rareș Pârlog, actor. Mulți s-au pregătit la el. Am ajuns din întâmplare, a venit cineva cu un rol episodic în serial, care mi l-a recomandat. S-au legat toate.

Iulia Verdeş a dat Las Vegasul pe cărţi

Anii de facultate au fost cei mai frumoși din viața ta?

Da, cei mai relaxați.

Ai ieșit de acolo actriță, dar șomeră.

Mi-am asumat.

Ai jucat și cât ai fost studentă? Ai mai prins seriale sau deja dispăruseră?

Cam dispăruseră.

Cum a decurs cariera ta după aceea, odată cu intrarea în piața muncii?

Stai puțin, când am terminat anul doi de facultate m-am gândit că vreau să văd și eu cum se face în altă țară actorie, m-a preocupat foarte mult chestia asta, un an am stat și am căutat burse. Am găsit bursele Principesei Margareta, cred că le știi. Și am aplicat pentru una și am luat-o.

Și unde te-ai dus?

În State, în L.A. .

Și cât ai stat acolo?

O lună. A fost genial. Am schimbat puțin peisajul. Nu sunt câini cu covrigi în coadă nici în America, nu te așteaptă nimeni cu covorul roșu, dar faptul că ai avut contact cu alți oameni e mare lucru.

Ai păstrat legătura cu cei pe care i-ai întâlnit atunci?

Sigur că da, și cu profesorii – îi am pe facebook, vorbim. Omul care conduce școala unde am fost eu e român, a stat chiar aproape de Rahova până la șase ani. Apoi, familia lui s-a mutat în State. Eugen Buică îl cheamă. A avut un workshop la Festivalul Naţional de Teatru Independent în toamna asta. Am vorbit, voiam să ne întâlnim, nu ne-a permis timpul, asta a fost.

Când se întâmpla vizita ta în America?

În 2009. Prietena mea cea mai bună…

Cine e prietena ta cea mai bună?

Nu e actriță. Și ea mi-a zis să nu mă aștept ca atunci când mă voi da jos din avion să se întindă special pentru mine un covor roșu, că nu sunt vreo Angelina Jolie sau ceva. Și i-am zis: “Mulțumesc”.

Tu nu știai că nu există?

O spunea că pentru fix cu trei înainte zile să plec, am trecut pe lângă un chioșc de ziare și văd o carte mare cu discursurile de la Oscar și zic “Wow! Ăsta e semn!”. Și am cumpărat-o, normal. I-am povestit și asta a fost replica ei în fața entuziasmului meu.

Dar n-ai luat Oscarul încă.

Nu, dar cred că mai am timp.

Oricum, discursul îl ai gata, în caz de ceva.

Am un discurs, cineva mi-a dăruit un discurs.

City of Angeles. Tupac. West Coast. California Love?

Da.

Ce făceai acolo, ce program aveai?

De la zece la unu aveam actorie, pentru că trebuia să pregătim scene, acte, cu metoda pe care o învățam acolo. În rest – timp liber, ne plimbam toată ziua.

Și ce ai înțeles tu din America?

Pot să îți spun din L.A. ce-am înțeles.

N-ai mai fost și în alte părți, Las Vegas sau ceva?

Nu. Se organiza o excursie în Las Vegas, dar eu și o prietenă, Simona Pop, și ea actriță, ne-am dat seama că dacă vom cheltui cei o sută cincizeci de dolari, bugetul nostru pentru cărți,  chiar nu o să mai avem bani pentru cărți și am preferat să nu ne mai ducem. Am cântărit bine decizia. Ar fi trebuit să schimbăm și data zborului de întoarcere, era mai multă bătaie de cap.

Lasă, că va veni el și Las Vegasul!

N-a venit încă, dar a venit San Francisco. În L.A., acest domn, Eugen Buică, m-a întrebat pe unde s-a plimbat filmul “Elevator”, în care am jucat și i-am zis că a fost selectat la un festival din San Francisco, dar nu cred că mă duc, pentru că ar însemna o cheltuială de cam o mie de dolari – biletul de avion și așa.

Și el m-a întrebat de ce  nu pot să-mi iau un bilet de avion și eu i-am spus că e plecat de multă vreme din țară și nu mai știe cum se câștigă o mie de dolari în România, mai ales dacă ești actor. Și el mi-a spus că e vorba de educația mea, că asta e cel mai important și atunci am zis că o să mă împrumut.

Și la cine te-ai împrumutat? La niște băieți din Rahova?

Nu. M-au ajutat și ai mei, m-a ajutat și un prieten. Nu sunt un copil de bani-gata, sunt un copil care a muncit. Dar când am dat cu nasul de bani, ți-am zis, aruncam totul pe haine și parfumuri. Și m-am dus în San Francisco, m-am simțit… O, Doamne! La Cluj m-am mai simțit așa, acum, la Festivalul Internațional de Comedie. Am avut mașină și șofer de la aeroport. În San Francisco, aveam șoferul meu personal.

Ce naționalitate era șoferul?

Era mexican.

Cum îl chema?

Jose, Juan, ceva.

Ai avut o aventură cu șoferul tău mexican?

O, nu!

De ce? Era un mexican bătrân?

Da.

Avea mustață?

Da. Plus de asta eu aveam un iubit în România.

Actor?

Nu, n-am avut iubiți actori.

Iată și primul semn de înțelepciune.
(râde) (şi tace).

Era un festival de film independent la San Francisco?

Da, un festival destul de micuț, dacă stau să privesc înapoi. Cariera mea s-a construit în festivaluri. La fiecare festival am cunoscut pe cineva care cunoștea pe altcineva care mi-a deschis ușa către următorul festival și tot așa.

Între timp, trebuia să și joci în niște filme.

Jucam în scurtmetraje studențești, făcute cu bani de la UNATC.

Dai bine pe sticlă, ești telegenică.

Ei așa zic.

Îți place să faci asta?

Foarte mult. Într-un festival, la Cetate am cunoscut oameni care mi-au zis că în cadrul Festivalului Internațional de la Sarajevo au Talent Campus, ca la Berlinale, unde tu te duci o săptămână și înveți. Am participat la workshop-uri, am cunoscut-o pe Nancy Bishop, cea mai tare casting-director. Mi-am dat un refresh. Al doilea an, am găsit tot pe internet, că totul e pe interent, Generation Camp la Moscova. Și am fost și acolo.

Vorbești rusă tu? În Rahova nu se vorbește rusă?

Nu. Puțin țigănească, dar, de fapt, nici aia (râde).

Și din ce câștigai dumneata bani să mănânci între festivalurile astea?

Eu am trăit din banii de la “Om bogat, om sărac” toată facultatea. Am avut și bursă în școală, mai prindeam reclame.

Te-ai descurca acum fără ajutorul părinților? Știi să faci și tu ciulama sau ceva?

Normal. Dar m-am mutat o dată. Am stat o lună la Piața Romană, dar nu la numărul nouă.

Iulia Verdeş a făcut mămăligă cu sprijinul matern primit pe facetime

Rebeliunea actriței Iulia Verdeș. Povestește-mi luna nebună din Romană!

M-am mutat cu o prietenă de-a mea, în chirie. Și eu, pe facetime, făceam mămăligă cu mama.

Mama ta nu s-a încumetat la drumul din Rahova până în Romană, să faceți mămăligă live?

Mai venea din când în când.

Și după aia ați plecat? Omul ăsta, proprietarul, ce-a zis?

Ne-am întors acasă. L-am mințit destul de bine că avem o problemă în familie și trebuie să ne întoarcem acasă, că nu se poate altfel.

Iulia Verdes by Mihai Bumbu

Femeia-taur. Cu cine se înțelege omenește femeia-taur?

Capricornul, racul și fecioara.

Cariera ta – reclame, teatru?

La teatru simt că sunt veșnic începătoare. Am jucat foarte mult în piese “Scrie despre tine” făcute de Vera Ion. Acum joc “Kean” la Mignon și sunt foarte încântată de ce am reușit să facem.

Ce planuri ai cu viața ta, Iulia Verdeș?

Planul e să nu-mi fac niciun plan.

Iulia Verdeş şi-a propus să iasă din lumea ei

Ce rezoluții ai pentru acest 2015?

Mi-am propus să fiu puțin mai prezentă în peisajul cultural actual. Lumea mea interioară e fabuloasă, dar e interioară și trebuie să ies puțin din ea, să nu mai fiu așa “psycho”.

Și o să te duci la evenimente cultural-mondene sau ce?

Nu neapărat. Să fiu mai prezentă, să mă implic mai mult, să dau mai multe telefoane, să încep să le spun oamenilor că sunt actriță. Acum le răspund că sunt freelancer, nu că mă feresc să spun că sunt actriță, dar neavând multe proiecte, e greu să le răspunzi oamenilor la ce teatru joci, plus că sunt prostiile astea cu “fă-mă să râd”, “fă-mă să plâng”, care mă enervează.

Asta e o problemă a muncii voastre, că trebuie să faceți și PR acum?

Îmi lua mult, pentru că nu știam cum se face. Nici acum nu sunt vreo expertă, dar mai trag și eu cu ochiul în stânga și-n dreapta. Nu e ceea ce mă definește, dar am învățat că trebuie să îl fac și când trebuie să faci un lucru nu mai stai să îți pui enșpe mii de întrebări. Da, mi-era rușine la început să fac PR. Eu nu sunt PR, sunt actriță.

Când o să fii tu bogată și celebră și vedetă de televiziune o să îți angajezi un PR?

Tot. O să-mi angajez și șofer la scară, să stea cu motorul pornit când cobor eu. E fain când cineva te așteaptă, îți deschide ușa.

Nu simți nevoia să fii angajată undeva?

Ba da, să fiu integrată social și cultural.

Și pensia?

Nu știu ce o să fac. Chiar mă întreba mama acum câteva săptămâni.

Ești sănătoasă?

Tun! Mi-a zis acum medicul. Pot să mă înscriu și la maraton, dacă vreau!

Ai fost să te cauți?

Da. Sunt ipohondră.

Ca orice om încântat de el însuși.

Cât de încântată sunt! Sunt ravisantă. Sunt ironică, prietene. Sunt autoironică. Ar trebui ca toți să avem autoironia în meniu, dimineața, la prânz și seara. Nu mă mai iau așa în serios după anul trecut, a fost groaznic. Deși e groaznic să zici groaznic.

Iulia Verdeş caută, da, bunăstarea

 “Kean” de câte ori se joacă?

De două ori pe lună. E perfect. Promovează și Teatrul Mignon spectacolul, ne promovăm și noi. E trezieci de lei biletul.

De ce nu te măriți, Iulia Verdeș? Nu te ia nimeni?

Nu iau eu pe nimeni. Mi se pare că îmi reduci statutul.

Ți-am ridicat mingea la fileu ca să zici că nu iei tu pe nimeni, că tu ești o zeiță.

Eu sunt o zeiță și punct.

O să rămâi zeiță bătrână!

(râde) Nu m-am gândit la asta, mai am niște probleme de rezolvat înainte.

Ești confuză?

Știu unde mi-ar plăcea să ajung.

Unde ți-ar plăcea să ajungi?

Departe.. Cred că filmul pe care l-am făcut anul trecut cu cei din Danemarca o să iasă foarte bine și o să îmi deschidă alte uși.

O să fii vedetă de talie internațională.

Da.

Și mai stai tu de vorbă cu presa din țara noastră?

De ce nu?

O să te alerge ziariștii pe covorul roșu pe la Cannes, pe la Berlin!

Apropo, trebuie să aplic și eu la Berlinale Talent Campus. E singurul în care n-am fost. Nu mai am niciun campus nebifat.

Ce urmărești?

Bunăstarea.

Ești pe interes?

Cine nu e?

Când consideri că ai atins-o?

N-am atins-o deplin.

Dar foame? Faci foame?

N-am făcut niciodată. Când sunt la dietă, poate.

Ai tendințe de îngrășare?

Da. Taurul e robust, asimilează. La Crăciun, Taurul pleacă, pe douăzeci decembrie, de la patruzeci de kilograme și ajunge, pe 7 ianuarie, la cincizeci.

Ce greutate ai?

Cincizeci de kilograme la un metru șaizeci și cinci. Unde vreau să ajung? Aveam o glumă cu un prieten de-al meu, actorul Andrei Morariu: care dintre noi ia primul Oscarul. Să vedem. Deocamdată nu l-a luat niciunul.

Ce se întâmplă în acest “Kean”?

O fată care vrea să fie actriță, jucată de mine, vine la maestro, la “Kean”, jucat de Mihai Nițu, să vadă dacă are talent.

Și umblă dezgolită sau cum? Îl seduce pe maestru?

Încearcă. Vine cu fusta ridicată, cu picioarele la vedere.

Iulia Verdeş are poveşti fabuloase din Rahova

Și așa mergi dumneata pe scenă? Părinții tăi ce părere au de meseria asta?

Părinții mei au venit la “Elevator” și eu aveam acolo o replică despre sexul oral și ce gust are sperma, de zinc sau nu mai știu cum. Și părinții mei: tata a început să râdă, s-a întors la prietena mea și i-a zis: “E fiică-mea!”. Mama e mai pudibondă, mama e pudică.

Și când ajungeam cu toții acasă, la un moment dat, mama era așa mai supărată și zice: “Că poate era mai bine să evitați discuția de la final”. Eu fac pe deșteapta: “Păi, Shakespeare a zis că teatrul e oglinda societății, despre ce vorbim?”. Mama se întoarce la mine: “Poftim?!”. Tata, foarte drăguț: “Chiar are dreptate, sunt chestii care se întâmplă. Se întâmplă să vorbești și despre așa ceva”. Și am rămas șocată: “Tata? Wow!”.

Ce povești din Rahova ai?

La noi pe stradă nu circulă tramvaiul, nu avem metrou. Trece doar un autobuz. Și în fața blocului meu, fix sub balconul meu, e stația mașinii. Stau la etajul trei din patru. Jos, stație, frumos, oameni. Era un copil vizavi care a pus o boxă fix în copacul din stație și la ora unu, dădea drumul la manele.

Și aveam program de manele: Nicu Paleru, Adi Minune. Avea boxa în copac, oamenii erau în stație, el dădea drumul la unu fix, puteai să-ți potrivești ceasul după el. Când ploua, a pus o pungă peste boxă, dar nu știu când făcea, că nu l-am văzut niciodată în copac. Și undeva prin toamnă la ora unu n-a mai fost program de manele. Ce se întâmplă?

Murise?

Da, frate!

E tristă povestea ta, de fapt.

E tristă.

Și ar fi un foarte bun scurtmetraj.

De leucemie. Era de vârsta mea. Nici nu cred că eram în liceu.

Drama copilului cu leucemie care pusese o boxă în copac pentru a asculta manele.

O vară întreagă toată lumea l-a înjurat. Pe urmă când am aflat ce i s-a întâmplat, am plâns!, ne părea așa de rău. Și încă ne lipsește. Tot timpul se uita cu o oglindă la noi. El stătea la etajul patru – vis-a-vis. Părinții lui stau în continuare acolo, dar mă uit că nu mai e nimeni la geamul din camera lui.

Foto cu Iulia Verdes – Mihai Bumbu, Alex Gâlmeanu, Vedran Peteh