INTERVIU Cu Ada Galeş, treaba e aşa: după ce a câştigat Premiul UNITER pentru debut (2016), cea mai înaltă distincţie în teatrul românesc rezervată tinerilor, a luat premiul acasă şi l-a pus opritor la uşă, că avea o uşă la dormitor care nu stătea deschisă.
Un articol de Andrei Crăciun|22 mai 2019
DRUM. Ada Galeș, actriță. De unde vine Ada și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actrița de astăzi?
Mama Antoneta și tatăl Răzvan-Mihail. Ei au devenit Tony și Mihai. Ulterior au divorțat. Aveam 10 ani. S-a întâmplat cam în aceeași perioadă în care a înflorit și interesul meu pentru actorie. Poate am avut nevoie să mă simt iubită de toată lumea trecând printr-o traumă. Nu mă înțelegeți greșit, cred că oamenii care nu își mai doresc să construiască ceva împreună ar trebui să se despartă, dar corpul și sufletul meu probabil nu știau asta. Eram bună la școală, părea că știu mai multe decât știam și mă prindeam ușor de lucruri, mă prindeam ușor de oameni, așa că am urmat liceul cu specializare filologie bilingv engleză. Am luat Bac-ul cu 9.80, am picat de 2 ori la facultatea de actorie. Știu și de ce, de frică. Sufeream de anxietate. Ca noi toți de altfel.
Am mai băgat o fisă, am intrat la facultate. În anul II, voiam să fac design de interior că nu prea îmi plăcea la scoală. Am făcut o pensiune la Mangalia. E frumoasă. E ușor neterminată, în sensul în care mai aveam de cumpărat copaci și câteva elemente de decor, dar îmi place că e așa. Am terminat facultatea, am dat la master, am intrat, m-am angajat la teatrul din Brașov, m-am certat rău cu primarul și cu niște oameni de pe acolo, pentru că pe mine mama m-a învățat că adevărul și dreptatea sunt imuabile și se aplică oricui. Am luat premiul UNITER pentru debut și crezându-mă cool, l-am pus opritor la ușă. Aveam o ușă la dormitor care nu stătea deschisă. M-au dat afară de la teatrul din Brașov, am luat UNITER-ul de pe jos și l-am pus pe raft în bibliotecă.
Am filmat filmul care trebuie să apară toamna asta, m-am dat de ceasul morții, m-am speriat că ce o să se întâmple cu mine și că viața e nedreptă, am început să repet câteva proiecte. M-am angajat la Teatrul Național. UNITER-ul e tot în bibliotecă.
SPECTACOLE. Să mergem și mai departe. În ce spectacole ați jucat în stagiunea aceasta și ce urmează în toamnă/iarnă? Unde să vină publicul spectator să o vadă pe Ada, apetitul odată deschis după citirea interviului?
Organizată cum sunt, vă las o listă:
Teatrul Național – UFO, Cursa de șoareci, Revizorul, Romeo și Julieta și Pădurea spânzuraților.
Teatrul Metropolis – Jake și femeile lui, Pentru o mai bună înțelegere.
Teatrul Dramaturgilor Români – Despre tandrețe
Teatrul Apollo111 – Pulverizare
Grand Cinema and More – Cum să distrugi o piesă.
FILM. Carieră internațională, filme de cinema, seriale de televiziune – cum stăm cu consacrarea în lumea video?
A apărut în toamnă primul lungmetraj, Un om la locul lui, cu mine principal, de fapt cu Bogdan Dumitrache principal, cu mine și cu Mădălina Constantin principale feminine, adică secundare. E filmul de debut a lui Hadrian Marcu, un regizor cu care mi-a făcut mare plăcere să lucrez și care surprinde amar de bine un triunghi amoros.
„Un om la locul lui”
A apărut și Dezertorul, teatrul TV filmat pe care îl încadrez aici. Difuzat la TVR, nominalizat la UNITER. Abia acum începe consacrarea cinematografică, sper eu. (Scriu asta pentru că uneori mă gândesc că dacă am un mindset corect voi și atrage ceea ce îmi doresc.) Am mai filmat un film străinez, foarte frumos, olandez, fain cast, fain regizor, nu se dă la noi. In Blue se numește. Acum vreo câțiva ani am filmat și un serial, am mai avut câteva zile de filmare și la alt serial, anul trecut. Ce să mai zic? Mi-ar plăcea să tot fac (mai ales) film și TV, să fiu vedetă, să pot să fac mai liber lucruri în care cred. Aparent așa vinzi mai bine bilete, așa te urmărește mai tare lumea, așa cască mai bine ochii la ce zici și am norocul să cred că uneori zic bine ce zic.
ROMÂNIA. Ce relație are Ada cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României? Și mergând și mai departe, cu lumea cum stăm – ne îndreptăm într-o direcție greșită?
România. România este ca și când ai semăna cartofi și te-ai aștepta să iasă fenicul. Problema nu e nici cartoful, nici feniculul, problema e așteptatul. Am o relație absolut normală și prezentă cu țara. Când mă supără mă supără, când mă bucură mă bucură. Dar totuși nu țara. Contextele, oamenii, principiile, legile, vremea.
Nu sunt mândră că sunt româncă doar pentru că m-am născut aici sau doar pentru că îmi atribui meritele altor români printr-o alianță conjuncturală și anume că s-a întâmplat să ne naștem între granițele unei țări. Nici măcar nu cred în granițe.
Nu îmi e nici rușine că sunt româncă. Sunt mândră și îmi e rușine de mine și de ceea ce pot face eu. Pentru contextul în care trăiesc simt că pot face multe, pentru că am naivitatea să cred că fiecare impactează aerul pe care îl respiră. Aș emigra, dar nu știu cum să o fac bine. Deocamdată. În același timp, sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care le trăiesc aici. Știu, ar putea fi mai bine, așa cum ar putea fi și mai rău.
Educație și cultură, ăsta cred eu că e viitorul. Educație emoțională, educație civică, educație spirituală, educație nutrițională. Cărți, teatru și film. Demersuri cinstite, dat în bară, dat cu capul de pereți, fără frică. Trăim într-o cultură a fricii, a fomo-ului (fear of missing out) – pentru generațiile care vin, a corespunderii, a necorespunderii, a lipsei spiritului critic, a incapacității punerii la îndoială. Nu cred că lumea se îndreaptă într-o direcție greșită, doar suntem în punctul cel mai bun pe care l-a avut omenirea. În sensul în care cred că direcția e bună, s-ar putea să o fi luat doar pe un drum mai greu, mai cu pietre și să nu ajungem toți teferi sau în viață la destinație (asta e o parabolă tâmpită care doar sună bine).
IMMPLICARE civică, cetățenească. Votează Ada? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce?
La protestele din iarna trecută aproape că am campat în Piața Victoriei. Aveam o perioadă mai lejeră, ceea ce îmi permitea să stau zile în șir de la prânz până se întuneca. Mă simțeam ca în copilărie când mă jucam de-a hoții și vardiștii, doar că acum era mai pe bune și aveam impresia că tot nu îi prind pe hoți oricât de tare aș striga unde se ascund. La Brașov, când oficialitățile orașului au încercat să aranjeze un concurs pentru postul de manager al teatrului, aproape că am iscat o revoluție. Cel puțin pentru mine așa se simțea. Acum trec printr-o perioadă mai diplomată și mai strategică, mai conservatoare de forțe proprii, în care întorc lucrurile pe toate părțile și aleg, de exemplu, ca eforturile mele să se ducă în a susține comunitatea LGBT și mai puțin în a comenta prostia Premierului. Aș prefera să am un dialog cu opoziția pe tema asta, nu pare să ne ajute doar strigatul. Ergo, votez și protestez, pentru că mie îmi place să fac lucruri pe termen lung, sau cel puțin în momentul în care le fac îmi pun întrebarea dacă ceea ce fac/spun/cred îi poate ajuta cu ceva pe ăștia de peste 10/20/30/n ani.
MODELE. Are Ada idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale actriței? Ca cine voia să fie atunci când era mică?
N-am idoli. Îi admir foarte tare pe unii cercetători și călugări budhiști, pe unii scriitori. În rest, mulțumesc că am întâlnit oameni pe care îi apreciez și iubesc și cărora le pot trece pragul casei să bem o cafea.
NOUA GENERAȚIE. Ce tineri ne recomandați din lumea noastră artistică, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi actorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru? Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu?
Sunt doi tineri care își dau acum licența la UNATC, Alexandru Ivănoiu și Mădălina Stoica. Eu cred că merită investit în ei. Mulțumesc. Asta e povața mea.
Nu sunt mândră că sunt româncă doar pentru că m-am născut aici sau doar pentru că îmi atribui meritele altor români printr-o alianță conjuncturală și anume că s-a întâmplat să ne naștem între granițele unei țări. Nici măcar nu cred în granițe. (Ada Galeș, actriță)
Foto: Mihai Ghior, arhiva personală a actriței
