Ada Lupu Hausvater: „Pandemia este un pretext pentru a învăța”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ada-lupu-hausvater-pandemia-este-un-pretext-pentru-a-invata/

„Pandemia a însemnat prin excelenţă învingerea neprevăzutului. Se vor întâmpla şi alte lucruri neprevăzute? Nu ştiu, însă ce ştiu sigur este că trebuie să continuăm.”

Un articol de Cristina Enescu Aky|30 septembrie 2020

La început de septembrie pandemic, în timpul celei de-a XXV-a ediții a Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești (FEST-FDR), organizat pe o scenă construită special de către echipa teatrului, am vorbit cu directoarea Naționalului timișorean, regizoarea Ada Lupu Hausvater, nu doar despre dificultățile acestei perioade dar mai ales despre beneficiile acesteia pentru teatru și societate.

De curând, actorul Andrei Chifu, din distribuția spectacolului „Casa de pe graniță” al Teatrului Național din Timișoara, în regia dv., a primit Premiul pentru Debut la Gala Premiilor UNITER. Spectacolul vorbește despre impactul istoriei asupra omului. Cum resimțiți modul în care suntem acum sub impactul istoriei actuale?

Prezentul nostru este, într-adevăr, cumva asemănător cu cel din piesa lui Mrožek, în care, ca urmare a unei presiuni politice teribile, se trasează granițe prin mijlocul mesei din sufrageria omului, prin patul lui, prin familia lui. Oamenii nu mai au voie să se întâlnească, să se îmbrățișeze. Și, cum orice premoniție este un exercițiu logic despre viitor bazat pe experiențele trecutului, textul lui Mrožek – minunat redat de Andrei Chifu și de colegii lui de distribuție – ne face atenți asupra faptului că viața trebuie să continue prin ceea ce putem să facem, nu prin ceea ce nu avem voie. Într-adevăr, situația în care ne aflăm acum pune multă presiune psihologică asupra noastră și creează panică; în viața și în munca noastră a reapărut Frica – acest dușman care până acum era apanajul regimurilor totalitare.

Pandemia e ca un fel de test de turnesol pentru ….?

Pentru propria dezvoltare ca indivizi, ca societate. Prin extensie, și pentru cea a teatrului. Cred fundamental că viața continuă și că suntem obligați să ne dezvoltăm datorită acestei situații, nu în pofida ei. E un moment în care se schimbă paradigma: nu mai e vorba doar despre a blama în stânga și-n dreapta – „cine răspunde/ cine e de vină?”, ci mai degrabă despre o asumare curajoasă a propriului destin ca parte a destinului societății – „cine are responsabilitatea de a face ceva?/ ce am eu de făcut?”. Simt nevoia să mai facem un pas înainte, la 30 de ani de la Revoluție. Cred că am depășit momentul repetitiv, redundant al unui discurs de genul „nu e treaba mea, e treaba ta, ba a ta, ba a ta” și să punem în discuție acele teme care au potențial evolutiv: responsabilitate, civism, moralitate, conștiință. Când fiecare dintre noi va înțelege că responsabilitatea începe la nivel individual și va înțelege să și-o asume, societatea va înflori. Aceasta este, de altfel, una dintre marile lecții ale teatrului. Orice spectacol bun este oglinda fericită a acestei asumări individuale, corelate și armonizate a întregii echipe – de la regizor la mașinist.

Cred, așadar, că viața va continua în forme foarte frumoase. Consider că acest virus este un semnal de alarmă care ne arată cât de ușor se poate opri totul. Psihologic vorbind, toți avem de învățat din asta.

Cum se traduce mai exact această responsabilitate individuală, și mai necesară acum, în teatru?

La fel ca în viață: prin alegeri individuale. Prin ce alegi să faci, prin ce spectacole decizi să creezi și în ce mod decizi să le creezi – și din nou, asta se aplică fiecărui om care are de-a face cu montarea sau reprezentarea unui spectacol; prin modul în care tratezi absoluta interconectare cu cei din jur, așa cum spuneam. De exemplu, actorul de pe scenă depinde de mașinistul care a montat corect sau nu un șurub. La fel, munca mașinistului nu are rost fără cea a actorului pe scenă. E fundamental să fim conștienți de responsabilitatea noastră și să înțelegem importanța acestei rețele în afara căreia ne rătăcim și ne pierdem rostul.

Situația a obligat teatrele să se adapteze volens nolens la spații exterioare. Cum a fost asta la dv., mai ales că ați organizat și festivalul exclusiv pe o scenă outdoor special construită de TNT?

Într-adevăr, e un șoc să vezi teatru în condițiile impuse de pandemie – la distanță, cu mască. E bulversant inclusiv la nivelul logicii și la cel al simțului realității, mai cu seamă că aceiași oameni care vin la spectacole în aceste condiții, merg sau știu că ar putea să meargă după aceea la orice terasă și să stea împreună la aceeași masă – fără mască, fără distanță între ei. Dar când am început noi stagiunea, la 1 august, singura variantă era aceasta, așa că am decis să facem Festivalul în aer liber; cu finanțarea primită de la autoritățile locale, am reușit să construim o scenă lângă Sala 2 a Teatrului, în Parcul Civic. Din toate motivele cu putință, inclusiv din dorul de întâlnirea cu publicul, am numit-o Scena A ut Dor.

Spectacolul în aer liberă implică receptori în plus față de cei cu care suntem învățați noi să lucrăm în sala de spectacol – atât oamenii de teatru, cât și publicul. Afară auzi ambulanțe, discuții, avioane, păsări… Ceea ce ne învață situația asta e să rămânem atât de concentrați (la scenă, în sală, în spațiul de spectacol) încât să nu ne pierdem nici o secundă rostul, sensul pentru care suntem acolo, și să învățăm să ne concentrăm pe situația din scenă, atât actorii, cât și spectatorii. E o lecție bună asta, să înveți să rămâi cu atenția trează, perseverent față de obiectivul tău, indiferent de ce se întâmplă în jur.

Fără doar și poate, ne aflăm într-o situație de supraviețuire, pe care – de ce nu – la un moment dat, când ne vom întoarce confortabil cu privirea confortabil spre trecut, o vom putea percepe ca înălțătoare. Dar ceea ce este de o evidență absolută este faptul că prin această ediție de festival concentrată pe spectacole adaptate pentru reprezentarea outdoor am reușit, chiar în acest context neașteptat și neîntâlnit până acum, să creăm o comuniune, să simțim că suntem din nou împreună – chiar cu mască, cu zgomote de fundal, la 2 metri distanță unul de altul… Sigur, am făcut tot ce s-a putut să contracarăm efectele nedorite: am amplasat un ecran de mari dimensiuni în apropierea scenei și am filmat spectacolele live, pentru a oferi vizibilitate perfectă tuturor spectatorilor, am amplificat sunetul la toate spectacolele prezentate, am construit un sistem de lumini pentru spațiul dedicat publicului, ca și pe întreaga cale de acces de la stradă până la Scena A ut DOR. A fost minunat să vedem răspunsul publicului, să ne dăm seama că a depășit fără mari eforturi orice posibil disconfort.

Tema FEST-FDR de anul acesta a fost „S.O.S. 2020”. Are legătură doar cu pandemia sau are și alte sensuri?

Da, este adevărat că pandemia – cu toate implicațiile ei – a determinat tema acestei ediții. Însă, repet, „S.O.S 2020” este răspunsul Teatrului Național la un strigăt de ajutor – al publicului, al comunității teatrale, de fapt, al tuturor straturilor societății. Este un pretext pentru a învăța: cum rezolvi situații total neprevăzute, cum vei continua să trăiești, să te bucuri, să iubești. Iar ca director de teatru aș mai adăuga și faptul că este o lecție despre cum faci ca teatrul să funcționeze în condiții în care toată lumea pare să aibă impresia că, în ansamblul ei, cultura este a cincea roată la căruță – adică, inutilă.

Înainte de declararea pandemiei, am avut premiera cu „Rinocerii” lui Eugène Ionesco, în regia lui Tompa Gábor. Cumva, tot acel discurs despre rinocerizare a fost premonitoriu, deși nu știam atunci. Însă pentru teatre era deja o perioadă dificilă din perspectivă financiară, bugetul nostru suferea, nu știam dacă vom mai putea juca sau nu. Noi avem doar 90 de angajați, restul sunt colaboratori, de ani de zile ne descurcăm așa – eram îngrijorați pentru colegii noștri colaboratori. Prin urmare, începutul pandemiei ne-a găsit deja într-un moment de criză. Ca atare, eu chiar nu aș vrea, cum am auzit spunându-se, „să ne întoarcem la viața de dinainte de pandemie”. Eu, ca manager și om de teatru, nu-mi doresc ca teatrul să se întoarcă la acea situație de criză.

Acum nu e mai rău, însă?

Ideea e că aș vrea să ne uităm mai mult în față decât înapoi. Eu vreau să mă compar cu ce e mai bun în lume și cu posibilitățile pe care le oferă viitorul, nu cu tot ce e mai prost din trecut. Și oricum, e o situație diferită: lumea a mai trecut prin epidemii, prin pandemii, dar de data asta suntem cu toții conectați, știm ce se întâmplă în jurul nostru, putem comunica.

Dincolo de inevitabilele dificultăți, ce lucruri bune vi s-au întâmplat (teatrului dar și festivalului) datorită pandemiei?

În primul rând, am creat scena A ut Dor, care e produsul pandemiei. Îmi doream să avem un spațiu de joc outdoor, era un punct pe care îl stipulasem în programul meu de management. Dar aveam nevoie de un buget special, or, înainte de pandemie, nici nu se punea problema să-l obținem. Așa că atunci când ne-am aflat în fața perspectivei de a reîncepe să jucăm în aer liber, am vrut s-o facem într-un spațiu legat de sălile noastre existente, un spațiu care să reflecte și să întărească identitatea Teatrului Național. E vorba de un principiu fundamental, care a traversat toată perioada de când conduc Teatrul: publicul trebuie să știe, atunci când vine la Teatrul Național, că vine la un spectacol al acestui teatru, că îi vede pe actorii acestui teatru, actori pe care, de altfel, a ajuns să îi cunoască și să îi iubească.  Aceasta a fost prima și cea mai mare provocare atunci când am început – să construiesc ceva temeinic și important cu oamenii de aici, de la Teatrul Național, demonstrând astfel că sunt de fapt foarte buni – ceea ce am și reușit. Scena A ut DOR e și ea parte din acest proces.

De asemenea, tot datorită pandemiei, selecționerul festivalului, Oana Borș, a conceput conținutul festivalului anume pentru această scenă outdoor. A fost un exercițiu util: fără să ne abatem de la criteriile de calitate ale spectacolelor selecționate, situația în care trebuia să operăm ne-a obligat la foarte multă claritate, ne-a determinat să ne definim termenii cu care lucrăm (spațiu exterior, distanță față de scenă, vorbire, sonorizare, decor etc.) și ne-a pus la treabă ingeniozitatea și perseverența pentru a ne putea adapta acestora în mod creativ.

Și un al treilea lucru bun a fost că echipa teatrului a învățat să gestioneze acest spațiu exterior. Scena A ut DOR a fost o provocare și s-a dovedit că funcționează.

Pentru public, ce lucruri bune s-au născut în experiența teatrală datorită pandemiei? A devenit poate mai disciplinat, sau mai doritor de teatru?

De multe ori auzi că poate publicul de teatru nu e disciplinat iubitor de teatru… nu știu, noi avem o relație de reală prietenie cu publicul nostru, este un respect reciproc niciodată trădat în ultimii 15 ani; nu s-a pus problema de a-i disciplina pasiunea, spectatorii au fost consecvenți, au venit la timp, telefoanele n-au sunat în timpul spectacolului… Și spectatorilor le-a fost dor de teatru, nu numai nouă. (râde) Ceea ce este evident este că publicul Teatrului Național vine la teatru pentru că alege să facă acest lucru, nu fiindcă nimerește în sală întâmplător. Este o opțiune clară.

Credeți că (de) acum teatrul ar trebui să își adapteze atât poveștile pe care le spune, dar și modul în care o face, din perspectivă artistică?

Într-un fel sau altul, și unele și altele se vor schimba. Cu toate acestea, am certitudinea că ceea ce este creativ și important va continua să fie așa indiferent de context. Cel mai mult sper ca teatrul să găsească forme noi – desigur, în care să nu riște nici sănătatea celor care îl fac, nici pe a celor care îl consumă – dar orientate spre rațiune, spre calm, și care să nu justifice nici un fel de formă de isterie.

De ce iluzii sau metehne ne-a vindecat sau e în proces să ne vindece această pandemie, pe noi indivizii, societatea, teatrul?

Individul și societatea au de ales între două căi: Frica sau Fericirea. Pandemia ne-a oferit o șansă de a fi buni, pozitivi, constructivi, deschiși, operativi, creativi, ne-a dat șansa de a alege. Pe mine, personal și profesional, virusul ăsta m-a determinat să fac tot ce pot pentru ca cei din jurul meu să fie puțin mai fericiți, pe de-o parte, și, pe de altă parte, mi-a oferit ocazia să mă conectez doar cu acei oameni care sunt aproape de acest mod de gândire – oameni pozitivi care chiar vor să facă ceva, în ciuda oricăror condiții dificile.

Ce e teatrul în perioada asta complicată (care nici nu se știe de fapt cât va dura): o necesitate, o relaxare, un medicament?

Mai degrabă, un scut: teatrul oferă protecție într-un context prea plin de informații cutremurătoare. Trăim în mijlocul unei explozii de informații despre atâtea lucruri grave din toată lumea și, datorită internetului, totul este atât de aproape de noi încât simțim cumva nevoia să ne apărăm, să nu ne rătăcim de noi înșine. Felul în care protejează teatrul este unul activ, implicat: ne face să lucrăm cu noi înșine și să împărtășim emoție, să ne descoperim ca parte a energiei comune care se naște în fiecare seară în sala de spectacol.

Ce vă face să vedeți luminițe la capătul acestui tunel  pentru mai departe (care să nu fie trenul)…

…. și nici licuricii… (râde)

Exact.

Cea mai folosită frază a zilelor noastre este „Nu știm ce va fi”. Dar adevărul e că nu știm niciodată ce va fi. Ne planificăm ceva și planul nostru este deturnat din cel mai improbabil motiv. Avem planuri, știm ce spectacole vrem să punem în scenă, dar nu știm dacă vom avea bani, știe fiecare ce și-ar dori să facă sau să obțină, dar nu știm dacă se va putea întâmpla… Când trăim parcă dintotdeauna cu „nu știm ce va fi” deasupra capului de parcă ar fi sabia lui Damocles, mă întreb care e marea diferență acum? Ceea ce știm cert acum, după primele valuri ale pandemiei, însă, este că trebuie să ne pregătim în fiecare zi, să avem capacitatea să alegem un drum și să ne ținem de el cât de bine putem. E ca la Scena A ut DOR: ambulanțe împrejur, păsările ciripesc, trecătorii povestesc, puștii fac concurs de skateboard undeva aproape – cu toate acestea, actorii aleg să intre total în lumea spectacolului din seara aceea, iar publicul alege să-i urmeze și, timp de 2 ore, nimic altceva nu mai contează. Pandemia a însemnat prin excelență învingerea neprevăzutului. Se vor întâmpla și alte lucruri neprevăzute? Nu știu, însă ce știu sigur este că trebuie să continuăm.

Foto cover credit: Agerpress



07
/08
/20

TVR 1 difuzează sâmbătă, 8 august, de la ora 21.10, filmul „Grăbeşte-te încet“, în regia lui Geo Saizescu. Regăsiţi mai jos un interviu cu actorul Radu Gheorghe, care interpretează în film rolul globe-trotter-ului Bebe Ciupercuţă. Actorul povesteşte cu multă bucurie despre întâlnirea cu marii actori din distribuţia filmului, despre rolul său, dar şi multe lucruri amuzante (cum s-a ales cu o poreclă după acest film, ce dificultăţi i-a creat scena sărutului etc.).

20
/07
/20

Ziarul Metropolis vă recomandă „On the record“, un podcast săptămânal în care știrea primește o explicație. Redacția Recorder alege, în fiecare vineri, cel mai relevant subiect de actualitate și caută cel mai bun interlocutor care să îl poate explica, în cât mai multe nuanțe, ignorate deseori în presa mainstream.

13
/07
/20

Ziarul Metropolis vă recomandă „Eropedia“, un podcast în limba română despre toate formele pe care le îmbracă dorința și iubirea, și care își propune să promoveze un discurs echilibrat, cultivat și inteligent despre diversitatea erotică din jurul nostru.

Pagina 2 din 3812345...102030...Ultima »