CARTEA DE CINEMA Dialogul dintre literatură şi cinema e vechi cât istoria filmului, însă nu a fost niciodată studiat pe cât ar fi meritat. O contribuţie importantă la înţelegerea complexităţii acestei relaţii este volumul nou apărut „Adaptarea cinematografică a operelor literare”, de Anda Ionaş.
Un articol de Ionuţ Mareş|7 ianuarie 2021
Deși relația dintre literatură și cinema este veche cât istoria filmului, ea nu a beneficiat de o mare atenție teoretică. Cel puțin nu cât alte aspecte legate de cele două domenii. Și asta în bună măsură pentru că a fost plasată la marginea atât a studiilor literare, cât și a studiilor de cinema.
Este paradoxul de la care pornește cercetătoarea Anda Ionaș în cartea sa de debut, „Adaptarea cinematografică a operelor literare. Aporii. Prejudecăți. Noi perspective”, apărută în 2020 la Editura Eikon.
Este un volum ambițios și inedit în peisajul scrierilor despre film de la noi, pentru că își propune să facă ordine, să sistematizeze principalele idei vehiculate timp de peste un secol în discuțiile despre adaptările cinematografice.
În demersul său, Anda Ionaș trece prin câteva din cele mai influente teorii din diverse domenii, de la literatură și cinema, la studiile privind receptarea sau psihologia cognitivă.
Deși substanțială ca discurs teoretic, cartea nu este atât de aridă pe cât ar lăsa de înțeles titlul și subtitlul, datorită clarității și cursivității scriiturii și demonstrațiilor (a căror lectură e puțin îngreunată doar de unele neglijențe în editare care puteau fi evitate la o nouă corectură – scăpări de litere sau prezența unor virgule în locuri nepotrivite).
În plus, subiectul este în continuare relevant și actual – apar anual adaptări cinematografice în toată lumea, iar în ultimii ani, după un deceniu și ceva de scenarii originale, ele sunt tot mai des întâlnite și în cinematografia română.
Prin urmare, defrișarea unui asemenea teritoriu poate ajuta la o mai bună poziționare a publicului cinefil față de diversitatea transpunerilor operelor literare în opere cinematografice și la o mai profundă înțelegere a convențiilor cu care lucrează fiecare.
Dar, și mai important, propunerea Andei Ionaș are ca obiectiv implicit, asumat, să reafirme cu tărie poziția de egalitate pe care trebuie să o aibă filmul în raport cu literatura (în orice situație, inclusiv în cazul adaptărilor).
Ca artă nouă, filmul a pornit cu un handicap – deși era revoluționar și atrăgător din punct de vedere tehnic și stimula afectele, a fost nevoit ca într-o primă fază să împrumute elemente din pictură (perspectiva), teatru (mizanscena) și literatura (poveștile), la care a adăugat destul de rapid propriile trăsături, cele mai importante fiind mișcarea de aparat și montajul.
Apoi, avea nevoie de credibilitate și de prestigiu, pe care a sperat să le câștige prin adaptarea de subiecte din literatură deja consacrate, deci înconjurate de o anumită aură.
Bineînțeles, asta a dus la două mari viziuni – una revendica fidelitatea față de sursa de inspirație (ceea ce, în ochii multora, plasa automat filmul într-o poziție inferioară), alta aspira la o mai mare libertate față de carte prin concentrarea pe specificul limbajului cinematografic.
Este pasionantă incursiunea pe care o face Anda Ionaș prin avatarurile receptării adaptărilor cinematografice („aporiile” și „prejudecățile” menționate în subtitlu) și prin intersecțiile cu evoluțiile tehnice (de exemplu, apariția sunetului) sau estetice (de pildă, dezvoltarea conceptului de autor) prin care a trecut filmul în istoria sa, dar și prin varietatea gradelor de fidelitate a filmului față de sursa literară (căreia îi dedică unul din cele patru capitole).
După ce a fost dominantă timp de opt decenii, problema fidelității și a specificului, care a stârnit numeroase pasiuni, este depășită abia la sfârșitul anilor `80, notează Anda Ionaș, „în contextul paradigmei postmoderne, ostilă osificărilor și viziunilor autoritare”.
Este o schimbare radicală de optică, declanșată de intertextualitate, care presupune „un dialog între opera primă și cea derivată, ambele integrându-se unei rețele textuale infinite”.
Este o paradigmă în care încă trăim (deși funcționează în paralel și cu vechile preconcepții) și care e esențială pentru că eliberează filmul atât de obligația clamată de puriști de a fi cât se poate de fidel cărții, cât și de obsesia originalității cu prețul sacrificării spiritului subiectului literar, și deschide o multitudine de posibilități prin care un cineast se poate apropia de o operă literară, fără a mai fi acuzat de trădare și fără a i se cere subordonarea.
Și pentru a da consistență argumentărilor sale, Anda Ionaș își încheie cartea cu două ample și stimulante analize asupra a două ecranizări celebre: „Atonement” (2007), de Joe Wright, după romanul omonim al lui Ian McEwan, și „Pacientul englez”, de Anthony Minghella, după romanul omonim al lui Michael Ondaatje.
„Adaptarea cinematografică a operelor literare” este un volum necesar, solid, care contribuie la îmbogățirea discursului teoretic despre cinema în română și poate fi un instrument util pentru decriptarea raportului mai complex decât pare dintre literatură și film, depășind prejudecățile.
