Caragiale se întoarce în Bucureşti
https://www.ziarulmetropolis.ro/adevarul-caragiale-se-intoarce-in-bucuresti/

Teatrul Masca propune două montări inedite cu piesele lui Caragiale, „O scrisoare pierdută“ şi „O noapte furtunoasă“ cu statui vivante   În Bucureştiul începutului de secol 21, cine s-a aventurat în aceste zile pe străduţele din Centrul vechi, în zona Teatrului de Comedie unde se desfăşoară până la sfârşitul săptămânii Festivalul Comediei Româneşti, s-a întâlnit, […]

Un articol de |16 iunie 2012

Teatrul Masca propune două montări inedite cu piesele lui Caragiale, „O scrisoare pierdută“ şi „O noapte furtunoasă“ cu statui vivante

 

În Bucureştiul începutului de secol 21, cine s-a aventurat în aceste zile pe străduţele din Centrul vechi, în zona Teatrului de Comedie unde se desfăşoară până la sfârşitul săptămânii Festivalul Comediei Româneşti, s-a întâlnit, cu siguranţă, cu personaje coborâte din lumea lui Caragiale.

E un obicei mai vechi şi constant al Teatrului Masca să coboare din sala de teatru „în cetate”, să vină în mijlocul oraşului, la metrou, în parcuri sau pe străzi şi să joace în faţa publicului mai mult sau mai puţin întâmplător.

Suntem în Anul Caragiale, s-au împlinit o sută de ani de la moartea dramaturgului şi mai toate teatrele din Bucureşti sau din ţară s-au întrecut să-i monteze textele. Şi la jumătatea Anului Caragiale, după aproape şase luni de montări şi manifestări în diverse teatre, unele mai reuşite, altele mai puţin reuşite, unele mai festiviste, altele mai puţin, unele mai cinstite, altele mai puţin, Teatrul Masca vine cu două propuneri: „O scrisoare pierdută” şi „O noapte furtunoasă”.

Ambele în varianta gestuală, supuse tipului de interpretare promovat de teatrul condus de Mihai Mălaimare. Iar cele două spectacole au fost, poate, cel mai aproape de spiritul dramaturgului. Desigur, cei mai mulţi dintre regizorii care au montat şi-i montează textele nici nu-şi propun asta, mi se va răspunde…

Muzeul cu personaje vii

În acest caz, regizorul Mihai Mălaimare îşi asumă riscul de a renunţa la partea cea mai savuroasă a pieselor lui Caragiale, jocurile de cuvinte care fac de obicei deliciul publicului. Şi experimentul îi reuşeşte!

„Scrisoarea pierdută” şi „Noaptea furtunosă” în varianta lui Mihai Mălaimare coboară în anul 2012 cu un amestec de candoare – pe care o dă apropierea de personaje ca de nişte obiecte de muzeu – cu o inteligentă şi subtilă punere în pagină a contextului lumii actuale. Regizorul foloseşte o tehnică interesantă, fotografiază realităţile unei epoci, aşa cum se decriptează ea din cărţile de istorie (a teatrului) şi apoi „citeşte” imaginea prin prisma lumilor care s-au perindat pe aici în ultima sută şi ceva de ani.

Desprinse ca dintr-un muzeu, Tipătescu, Zoe, Caţavencu, Veta, Ziţa şi toţi ceilalţi, în costume ce poartă patina acelei epoci, cu chipurile vopsite în alb, la limita dintre statui şi fiinţe, personajele din cele două montări sunt cu piciorul în două lumi: oameni din alt secol, care călătoresc în timp în Bucureştiul de azi. În „O scrisoare pierdută”, care durează aproximativ o jumătate de oră, imaginile spun povestea bileţelului de amor care a încurcat şi a descurcat iţele politicii româneşti din celebrul „orăşel de munte” – o Românie în mic – surprinzând cu precizie exact acele momente care dezvăluie mecanismele după care funcţionează societatea. Spectacolul surprinde esenţa românismului şi a politicii dâmboviţene şi tocmai în asta stă marele lui merit.

Că păstrează comicul, alegând în acelaşi timp formula cea mai potrivită de a păstra un spirit „clasic” al lui Caragiale, ce în acest context nu poate fi însă acuzat că ar fi desuet.

Lume tristă, plină de umor…

„O noapte furtunoasă” este construit pe sistemul filmului mut şi punctat din loc în loc cu câteva replici scrise pe papirus şi „derulate” de însuşi regizorul-dramaturg (interpretat de Mihai Mălaimare) aşezat la masă printre propriile personaje.

Montarea se deschide cu o scenă de la „Union”, în care „coate goale”, trage cu ochiul la cocoane de la masa de alături. Regizorul construieşte şi în acest al doilea spectacol o lume „tristă şi plină de umor”, privită cu un tip de distanţare ironică, subliniată de zâmbetul dramaturgului care pare a spune în permanenţă, precum marele său rival din epocă, „toate-s vechi şi nouă toate”… Aceasta este, de altfel, cheia întregii montări, în care istorioara numărului 6 de la portiţă încurcă destine, pentru ca în final toată lumea să fie fericită.

Nicio încercare de modernizare forţată a textului, de înghesuire a lui în spaţiul tot mai îngust al umorului educat de şi în spiritul televiziunii. Doar o lectură atentă, în care gestul ţine cu brio locul cuvântului.

Desigur, o lectură proaspătă înainte nu strică şi preîntâmpină mici conflicte precum cel care – neregizat – mi-a ajuns la urechi la una dintre reprezentaţii: „Care e Miţa şi care e Ziţa, dom’le, dintre cele două dame?”… „Stai, tu, că în piesa asta nu e nicio Ziţa, e Veta!”

Vezi continuarea aici

[PTEST 1]

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.

15
/02
/21

Duhurile casei sunt printre cele mai vechi și mai răspândite forme de protecție pe care oamenii și-au creat-o în virtutea felului de a privi lumea. Vă propunem o incursiune în mitologia autohtonă, alături de etnologul Antoneta Olteanu, lector al Fundației Calea Victoriei.

15
/02
/21

Autoarea bestselerurilor internaționale „Miniaturista” și „Muza” revine cu un roman luminos, puternic și emoționant despre secretele scrisului, ale maternității și prieteniei, despre cum ne pierdem și ne regăsim pe noi înșine. Vă invităm să parcurgeți un fragment din „Confesiunea” (Editura Humanitas Fiction).

14
/02
/21

Biografiile au întotdeauna enigmele lor. Când sunt privite prin prisma amintirii, celebre sau anonime, ființele umane nu se dezvăluie niciodată întru totul. Ion Andreescu, pictorul care a împărțit aceeași epocă cu Mihai Eminescu, este unul dintre exemple. Creator important, el rămâne totuși un necunoscut pentru posteritate.

12
/02
/21

Un anumit fel de armonie în societate, cosmopolitism, dar și un cert tradiționalism. Deschidere față de nou, dar nu una care să alunge tihna ce domnește într-un oraș ce respiră într-un ritm al lui. Muzică și culoare – ele au fost întotdeauna ale Vienei, spațiu asociat pe veci cu spiritul european.

12
/02
/21

Expoziția „Povești de iubire”, dedicată îndrăgostiților și tuturor romanticilor, va fi deschisă între 12-28 februarie în zona Peek and Cloppenburg (etaj 1) și îi va purta pe vizitatori într-o călătorie în istoria intimă a României. Tot aici, curioșii vor avea ocazia să-și facă fotografii la un panou stilizat cu expresia „Te iubesc” scrisă în peste 100 […]