Adi Bulboacă: „Mă interesează să surprind amprenta trecerii timpului“
https://www.ziarulmetropolis.ro/adi-bulboaca-ma-intereseaza-sa-surprind-amprenta-trecerii-timpului/

Adi Bulboacă este unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi din România. Îmbină fotografia de la evenimente culturale, în special de la festivaluri şi spectacole de teatru, cu proiectele personale, prin care, aşa cum mărturiseşte, încearcă să surprindă amprenta trecerii timpului.

Adi Bulboacă vorbeşte în interviul pentru Ziarul Metropolis despre ce este fotografia de teatru, despre proiectul în care a petrecut o lună în trenuri prin toată România, despre ce înseamnă o fotografie bună, despre fotografiile făcute cu telefonul mobil şi despre cum a stat 28 de ore fără întrerupere în metroul din New York cu un aparat din anii `70.

Un interviu realizat în atmosfera relaxantă de la Divan Film Festival, „Divanul degustătorilor de film şi artă culinară”, din Portul Cultural Cetate. Un eveniment organizat de Fundaţia pentru Poezie „Mircea Dinescu”.

Ionuţ Mareş: Unul din lucrurile care te interesează deja de câţiva ani este fotografia de teatru. Fotografiezi foarte mult teatru. Ce caracteristici are o fotografie de teatru?

Adi Bulboacă: Un lucru pe care l-am înţeles destul de repede şi la care ţin foarte mult e că scopul meu acolo ca fotograf, scopul a ceea ce numim „fotografie de teatru” – nu ştiu dacă există încă o categorie separată –, este să fiu foarte fidel cu realitatea scenei.

Ce înseamnă asta?

Asta înseamnă să nu mă apuc să colorez din mintea mea şi să nu fac lucrurile să arate altfel. Mă bucur foarte tare când ies fotografii bune care reuşesc să aducă oameni la un spectacol care îmi place. Dar mi s-a întâmplat în câteva rânduri şi opusul. Caut să bag sub preş fotografiile în cazul în care ajung la un spectacol care nu îmi place şi care nici măcar nu arată neapărat foarte bine. Deşi ies nişte fotografii absolut spectaculoase, le fac mai pierdute, le ascund (râde – n.r.).

Un alt proiect recent a fost să petreci o lună în tren, să călătoreşti în toată ţara şi să fotografiezi trenurile şi oamenii din ele. Ce te-a interesat la un astfel de proiect? Ce ai căutat?

M-am căutat pe mine. M-a interesat să-mi iau o vacanţă, fără brief-uri, deadline-uri, obligaţii.

Şi dincolo de asta?

M-a interesat să mai prind ultimele trenuri personale, aşa cum le ţin eu minte, fie din frageda copilărie, fie de acum 10-12 ani, când am început să merg pe bune cu trenul. Am început să merg cu trenul pentru că am început să fotografiez teatru prin toată ţara. Nu am vrut niciodată să-mi iau carnetul pentru maşină. Am maşină de cinci ani şi nu vreau s-o conduc.

N-o foloseşti…

Am observat nişte schimbări în mobilierul compartimentelor, în exteriorul trenurilor. Şi mi-am dat seama că până şi eu uit din când în când cum arătau. Mi s-a părut important să documentez acest moment.

Care va dispărea.

Da, foarte curând. Practic, am schimbat 103 trenuri în luna ianuarie. Şi ultimul tren în care am urcat a fost singurul care păstra elementele din trenurile pe care le ţin minte din copilărie, adică măsuţele rabatabile de sub geamuri, de 30/30, cu maneta de căldură, cu scaunele învelite în vinilinul maro cu CFR. Am găsit aceste lucruri în ultimul tren din cele 103 în care am urcat.

Cât de important e timpul pe care îl petreci într-un loc sau cu oamenii pe care îi fotografiezi? De cât timp ai nevoie ca să obţii ceea ce vrei?

E foarte important acest timp. Şi mi-am dat seama demult de asta. Eu am început să fotografiez pe bune după doi ani de făcut poze doar la ce îmi trecea prin minte, ce mă interesa, ce îmi atrăgea atenţia, de la culorile de pe gardurile cu vopsea scorojită, la frunze sau melci. După doi ani de fotografie absolut de amorul artei, am început să lucrez pe bune. Şi au fost pe rând câteva reviste – TimeOut, mai târziu BeWhere.

În plus, în acest timp veneau joburi. Şi mi-am dat seama că dacă înainte, în momentul în care vedeam un cadru îl întorceam pe 15 părţi, căutam toate unghiurile, mă tăvăleam pe jos, mă întindeam, mă lipeam de pereţi până găseam unghiul perfect, odată ce am început să lucrez mai degrabă bifam lucrurile pe care trebuia să le fotografiez. Am ajuns aici, uite logoul în spate, să intre şi el, am făcut poza, mă duc la următoarea. Mereu îmi amintesc că fac acest lucru şi că nu e bine şi încerc să mă lupt cu el. Şi cred că de asta a fost foarte important, de exemplu, să îmi iau o lună întreagă în care să nu trebuiască să predau un număr de fotografii, să nu trebuiască să fac altceva decât să fotografiez tot ce mă interesează.

Ce ţi se pare mai ofertant să fotografiezi: oameni, un obiect, un loc sau un peisaj fără prezenţă umană?

Cred că am reuşit să îmi dau seama care e elementul care mă atrage cel mai mult în fotografie: e vorba de patină, care poate să se traducă în foarte multe forme şi poate să apară în foarte multe contexte. Pot să fie sau nu oameni în cadru. Poate să fie un cadru din mijlocul unui oraş foarte aglomerat sau poate să fie în mijlocul pustiului. Atât timp cât există nişte elemente peste care a trecut timpul, mă interesează. Chiar nu contează care e gradul de civilizaţie.

Ce înseamnă pentru tine această „patină”?

Înseamnă amprenta materială şi vizibilă a trecerii timpului peste un obiect, peste orice.

Cât este instinct şi cât este calcul într-o fotografie?

Cred că e foarte mult instinct. Zic asta pentru că aşa abordez eu fotografia. Calculul apare când îţi vine o idee şi o pregăteşti îndelung.

Când mergi într-un loc, de exemplu, de unde ştii că ceea ce fotografiezi merită fotografiat sau nu?

Nu ştii niciodată. Eu am zis întotdeauna că singurul de care trebuie să asculţi eşti tu. E o chestie pe care am stabilit-o cu mine însumi de foarte mult timp şi pe care încerc să o dau mai departe. Dacă mă întreabă vreodată cineva ce-i cu fotografia, eu zic că singura chestie de care trebuie să ţii cont este sinceritatea faţă de tine. Mă refer la faptul că poţi să fotografiezi absolut orice, cât timp este ceea ce te interesează şi cât timp acel lucru a fost filtrat prin tine, prin personalitatea ta. În acel moment, absolut nimeni, din punctul meu de vedere, n-o să aibă dreptul să zică: „nu, fotografia asta e proastă, fotografia asta e greşită”. Până la urmă, nu eşti dator absolut nimănui. Cred că pentru noi facem aceste lucruri, sperând că o să se bucure şi alţii. Dar nu le suntem datori.

Cum identifici că o fotografie este bună sau că o fotografie este ratată, nereuşită?

Nu ştiu care sunt lucrurile care fac o fotografie să îmi placă. Atât timp cât trezeşte în mine cea mai mică reacţie – de surprindere, de mirare, de orice – o pun deoparte şi o consider o fotografie care merită să fie văzută şi de alţii. Ce se mai întâmplă e că de multe ori, la finalul unei seri, când am toate fotografiile puse într-un loc şi ştiu deja care sunt cele care îmi plac, trec prin ele şi mă mai opresc la una sau două: parcă pe asta nu am mai văzut-o, parcă până acum nu m-am uitat aşa la ea. Dacă de fiecare dată când revin la o fotografie sau la alta am o astfel de reacţie sau aceasta se amplifică, intră şi ea în selecţia finală.

Se întâmplă şi invers?

Cu siguranţă. Din experinţă, îmi dau seama unde nu am fost sincer sau dacă am pus-o acolo pentru că m-am gândit că acesta e genul de fotografie care sigur i-ar plăcea persoanei cutare sau cutare. Cu asta sigur o să impresionez pe cineva. Înseamnă că nu e sinceră şi până la urmă pică.

Recent ai susţinut pentru tineri un curs de fotografie cu telefonul. Se pot fac fotografii bune cu telefonul?

Absolut. Telefoanele evoluează şi ajung la performanţe inimaginabile. Ţin minte primul meu telefon cu cameră. Îl aveam acum vreo 13 ani. Ieşeau fotografii cam cât un timbru mai mare, din care nu se înţelegea mare lucru. În acest moment, mi se întâmplă să văd o fotografie şi să mă uit de trei ori ca să îmi dau seama dacă e făcută cu telefonul sau nu. Sunt tot felul de avantaje. E avantajul că o poţi face cunoscută foarte rapid cu o conexiune la net, pe care o are foarte multă lume acum. Poţi să fii mult mai prezent. E foarte comod, oricum, să ai într-un buzunar telefonul. Şi mai e şi varietatea de aplicaţii cu care poţi edita absolut minuţios fotografiile.

Cât de mult crezi în intervenţia asupra unei fotografii, în editare?

La mine e foarte uşor. Sunt conştient că niciunul dintre aparatele pe care le-am avut – de la aparate pe film până la o gamă destul de larg de aparate digitale –  nu a putut să atingă performanţa de a fi setat impecabil. Foarte multe sunt extrem de generoase cu setările, dar tot nu poţi ajungi să fotografiezi direct în aparat exact ce ai văzut. Şi, atunci, mi se pare absolut de bun-simţ să aduci pe cât posibil fotografia cât de aproape de ce ai văzut. E adevărat, încerc să fac asta pe cât posibil din aparat, şi atunci rămân doar nişte ajustări.

Nu editezi foarte mult.

Niciodată. Nu-mi place mie. E treaba lor, a celor care fac asta. Nu-i judec. Poate că ei asta văd. Revin: să fii sincer cu tine şi să nu fabulezi.

Ce calităţi crezi că ar trebui să aibă un fotograf bun?

Cred că înainte de toate trebuie să fie pasionat. Revenind la discuţia despre fotografia cu telefonul: e o chestie la care m-am gândit foarte mult timp. În contextul în care deveneau tot mai accesibile aparatele digitale, am comparat momentul în care la 18 ani sau 19 ani am reuşit, după economii peste economii şi cu ajutorul părinţilor, să-mi iau un aparat ca lumea cu momentul de acum, când puştii au aproape toţi în mână nişte aparate super-performante. De ani întregi mă gândeam că poate de aici încolo mulţi vor putea să fie fotografi. După care m-am gândit la momentul în care Kodak – după câteva zeci de ani de camere grele, pe trepiede, cu plăci pe care trebuia să le cari după tine – a scos filmele. Şi atunci era foarte uşor pentru toată lumea.

Acelaşi lucru mi se pare că se întâmplă după alte câteva zeci de ani cu această digitalizare accelerată. Iar acum, mai pregnant, cu telefonul. Telefoanele devin din ce în ce mai bune. Pe bune, sunt foarte aproape de performanţele aparatelor profi. Şi în acel moment m-am gândit: ar trebui să îmi fac griji că acum vor apărea foarte mulţi fotografi? Nu, nu cred asta. S-a mai întâmplat acest lucru cu democratizarea fotografiei pentru mase, dar diferenţa cred că se face până la urmă la pasiune. Cred că tot cei care sunt pasionaţi şi care fac asta cu un crez şi cu un discurs vor rămâne fotografi.

Dar bănuiesc că este nevoie de o educaţie, de o pregătite constantă în privinţa artei fotografice şi a istoriei fotografiei?

Nu ştiu, nu m-aş duce chiar atât de departe. Cred că o educaţie a simţului estetic e suficientă. Nu trebuie să mergi mult mai departe de atât. Unul dintre fotografii mei preferaţi din România este Radu Afrim, care prin firea lui artistică şi prin interesul pentru arte plastice ajunge să facă imaginile pe care le face. Nu cred că a studiat foarte mult fotografia.

Alţi fotografi care îţi plac?

Pe Cosmin Bumbuţ îl ştiu foarte bine, pentru că l-am urmărit de pe la 16-17 ani. Ţin minte foarte bine când am văzut „Transit”, un album cu fotografii alb-negru din trenuri, de pe la jumătatea anilor `90. L-am văzut la o prietenă şi mi-am promis că din primii mei bani ca fotograf o să cumpăr acest album. Am făcut asta şi în tot acest timp – au trecut de atunci mai bine de zece ani – l-am urmărit. Şi locul în care e acum mi se pare o inspiraţie. Are doi sau trei ani de când împreună cu Elena Stancu se plimbă într-o rulotă şi documentează subiectele care îi interesează. Subiecte sociale, în general.

Dintre marii fotografi străini?

Nu cred că am neapărat oameni pe care îi urmăresc. Au fost ani întregi în care mi se părea că mă interesează fotografia de modă şi îl urmăream foarte atent pe Tim Walker, un fotograf care bifează în fiecare lună Vogue şi alte coperţi şi care, deşi producea cadre absolut spectaculoase, cu scenografii gigantice şi realmente de poveste, nu folosea photoshop-ul. Toate lucrurile erau construite.

Mai foloseşti şi aparate pe film?

Da. Preferatul meu e un Hasselblad vechi din prin `70 cu care din când în când fac serii. Adică nu îmi pun un film şi îl am două săptămâni până se termină. Îmi iau câteva filme şi îmi zic că într-o săptămână vreau să fotografiez un anumit lucru. Înainte de ideea de a petrece o lună în tren, eram în New York, de unde l-am şi luat. După ce am avut foarte tare senzaţia că îmi e dor de casă, mi-am dat seama că îmi e dor de călătorit. Deşi eram într-o călătorie, era prima dată când deja de trei săptămâni mă întorceam în fiecare noapte sub acelaşi acoperiş. Atunci mi-am propus să mă plimb cu metroul, cel puţin 24 de ore, pentru că metroul în New York e deschis non-stop. Am luat cu mine cred că 10 filme a câte 16 cadre, în cazul formatelor medii, şi am zis că stau cel puţin 24 de ore şi fotografiez la metrou sau până termin filmele, dar să fie peste 24 de ore. M-am întors de acolo după 28 de ore cu cadrele trase pe acel aparat.

Stanley Kubrick a făcut în tinereţe fotografii în metroul din New York.

Au fost foarte mulţi. Ţin minte foarte bine că am ieşit de la metrou şi eram plin de energie. Dormisem o oră şi jumătate de la un capăt la altul, din Coney Island până spre Bronx. Când am ieşit din metrou, pentru că terminasem filmele şi am ajuns acasă, eram plin de energie. M-aş fi întors, doar că a doua zi aveam repetiţii la un proiect pe care îl regizam. În tot acest timp o luasem puţin razna şi ziceam: „mamă, ce fotografii am făcut, o să scot o carte!”. Dar după aceea am zis: „potoleşte-te, sunt alţii care stau cu lunile sau ani întregi pe un subiect ca ăsta”. M-am liniştit. După aceea am început să mă documentez. Într-adevăr, au fost foarte mulţi care au făcut acest lucru.

Încercai să îi fotografiezi pe oameni fără să te vadă?

Fie erau oameni pe care îi pândeam şi făceam un fel de joc prostesc să nu mă observe (deşi aparatul acela e destul de vizibil, e un aparat mare; însă oamenii erau foarte receptivi), fie erau pur şi simplu colţuri foarte patinate dintr-o reţea de metrou care are în jur de 100 de ani.

Fotografiile care ilustrează interviul sunt realizate de Adi Bulboacă