Adio Regelui
https://www.ziarulmetropolis.ro/adio-regelui/

Moare, la 96 de ani, Regele Mihai I, ultimul monarh al României.

Un articol de Andrei Crăciun|5 decembrie 2017

Moștenirea sa este prea complexă pentru a o expedia în câteva rânduri, dar ziarele nu au fost niciodată drepte. Ele au nevoie să surprindă emoția în viteză, mai ales în mileniul nostru atât de grăbit.

Sunt dintr-o generație care nu și-a cunoscut Regele. A fost o figură absentă. Absența nu l-a făcut însă lipsit de importanță. A continuat să marcheze și – fără voia sa – chiar să dividă societatea românească.

Ca atâtea alte resurse de care ne-am bătut joc, am irosit și șansa acestui Rege blând și înțelept, pentru care căderea Cortinei de Fier a venit prea târziu.

Regele Mihai a fost un om al unui secol complicat. A primit provocări și poveri peste puterile unui tânăr și nu le-a dat cel mai greșit dintre răspunsuri.

A fost obligat la Exil și la un popor care l-a uitat prea devreme. Moartea ultimului Rege nu vine ca o surpriză, și totuși – paradoxali cum suntem – vine.

Moare un om de nouăzeci și șase de ani, care ne-a lipsit chiar și când nu știam cât de mult ne lipsește.

Nu e timpul acum (ne grăbim, mereu ne grăbim!) pentru o discuție despre monarhie și republică, și care formă de guvernare e mai utilă.

Fiecare popor are – în cele din urmă – destinul pe care îl îndură. O scrisoare pierdută, de exemplu, a fost scrisă pe vremea unui monarh, dar a fost publicată tot atunci, ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri. Dar s-a și jucat, decenii la rând, într-o republică.

Istoria mare nu poate să cuprindă nici măcar istoriile noastre mai mici, în care stă adevărata noastră natură.

Caragiale ne-a descris, ultimul nostru Rege a reușit – și nu sunt puțini români care să fi reușit asta – să se ridice totuși peste actele scrisorii care ne ține loc de adevărată Constituție.

A fost un Rege mai bun decât țara sa. Și măcar acum – înainte de ultimele aplauze – ar trebui să găsim în noi puterea de a recunoaște acest fapt deloc neînsemnat.

Regele Mihai I și-a respectat jurământul și a slujit poporul, chiar și când a fost – și a fost atât de mult timp – departe.

E un gest pe care se poate întemeia o altă cultură. Cultura datoriei împlinite. E cea mai importantă lecție pe care ne-a dat-o. Cândva, poate, o vom învăța.

O dată cu el, din spațiul public românesc dispar tăcerea aceea care spunea atât de multe și discreția și zâmbetul reținut.

Rămânem tot noi, hohotind, tot hohotind, fără direcție, pe valurile unei epoci de la care nu mai avem mari așteptări și care, de aceea, nu ne poate duce departe.

Regele Mihai a fost un om al unui secol complicat. A primit provocări și poveri peste puterile unui tânăr și nu le-a dat cel mai greșit dintre răspunsuri.

Foto: Paris Match



29
/01
/15

Caragiale, egoist și manipulator, a știut să se joace întotdeauna cu aparențele, jonglând și în viața reală cu slăbiciunile oamenilor. Aceasta este povestea unei treceri de la apucăturile unui insolent care se izola de societate, mâncând pe ascuns mămăligă cu ceapă, la aparițiile lui de gentleman înarmat cu citate din iluminiștii francezi.

01
/01
/15

S-au ivit pe cerul teatrului stele care au lucit orbitor o vreme, care au stârnit admiraţie unanimă. Criticii au făcut prognoze artistice pe termen lung, însă, apoi, luminile lor s-au stins. Cu actorul Gheorghe Dinică nu a fost aşa.

23
/12
/14

În “Istoria vieţii private” găsim că obiceiul de a avea brad cu prilejul Crăciunului este atestat documentar prima dată, în oraşul Strasbourg, încă din 1605. Iată care este povestea apariției acestui simbol și cum arăta balul de revelion la curtea regelui Carol.

18
/12
/14

„Un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică”, așa îl descria pianista Cella Delavrancea, care l-a cunoscut pe I.L. Caragiale la Berlin. Pe de altă parte - un ins pasional, amorezat, cu ochii care-i fugeau după femei.

11
/12
/14

Amza Pellea pleca după țigări și, uneori, se întorcea după trei zile. Gheorghe Dinică l-a luat de guler pe comandantul de la Otopeni. Vladimir Găitan ar fi putut juca într-un film de Michelangelo Antonioni... Câteodată, poveștile din culise sunt mai palpitante decât cele de pe scenă.

26
/11
/14

În primăvara anului 1967, Eugen Ionescu, aflat în Elveţia, la tratament, trece printr-o criză severă de depresie, pornită din falsa impresie că piesele sale nu mai sunt jucate şi că celebritatea îi apune. Ca să-şi depăşească starea, dramaturgul bea cantităţi însemnate de alcool, fapt care îi accentuează criza.