NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Adrian Nicolae joacă la Teatrul Metropolis, în spectacolele directorului de scenă Victor Ioan Frunză. Actorul vorbeşte despre ţintele lui şi despre marile lui întâlniri profesionale.
Un articol de Monica Andrei|12 ianuarie 2015
Spectacolul „Visul unei nopţi de vară“ se joacă sâmbătă, 24 Ianuarie, de la ora 19.00, la Teatrul Metropolis.
Monica Andrei: La Teatrul Metropolis, interpretezi Louis în spectacolul cu piesa „Îngeri în America“, apoi Damis, fiul lui Orgon în „Tartuffe sau Impostorul“ şi Demetrius, îndrăgostit de Hermia în „Visul unei nopţi de vară“. Dintre aceste trei personaje cu care ai vrea să te întâlneşti în viaţa reală şi de ce?
Adrian Nicolae: Cu Louis din „Îngeri în America“ m-aş întâlni, pentru că dintre cele trei personaje e singurul cu trăsături care încă îmi scapă.
Îţi plac situaţiile grele care te ajută să evoluezi?
Pe-o parte, da, însă, pe altă parte, m-ar interesa să-l întâlnesc aşa cum l-am văzut eu. Aş vrea să-l văd funcţionând, exact ca un creator care îl vede în ceasornicăria lui.
Are o viaţă grea. Ce ţi-a plăcut din viaţa lui mizerabilă?
Mizeria în care se complace este mizeria experimentării, a unui soi de bălăcire în mocirlă pentru a demonstra nişte „point-uri“ mai mari. Ce aş vrea eu să văd la el, ar fi cum funcţionează acest mecanism al lui de a-şi alimenta suferinţa. E un personaj care suferă încontinuu.
Suferă pentru că e incapabil să iubească un om bolnav, suferă pentru că e incapabil să se ridice la înălţimea ideilor lui, şi atunci îşi aşază ideile pe puterea lui de a îndura, ş.a.m.d. Dintre cele trei personaje, este cel mai generos şi complex.
Cum l-ai construit ca personaj pe Demetrius din „Visul unei nopţi de vară”?
Am pornit de la ideea că orice om îndrăgostit arată ca un om vrăjit, n-a fost prea mare provocarea să văd cum arată el vrăjit. Textul lui Shakespeare m-a ajutat. Un om îndrăgostit este un om bolnav. Atenţia, în loc să fie distribuită egal, este focalizată pe o singură persoană. De aici am pornit în construcţia lui. Să nu ştii altceva decât femeia asta, pentru că apoi vrăjit, să nu mai ştii altceva decât femeia cealaltă. Şi de aici vine şi comicul.
Unde te-ai întâlnit cu Demetrius în viaţa ta?
Nu este om care să nu fie atins de germenele ăsta al îndrăgostirii care te face să alergi. Şi eu am alergat din dragoste. Şi încă alerg.
În „Tartuffe sau Impostorul” eşti Damis, fiul care încearcă să deschidă ochii tatălui despre impostorul care o doreşte pe mama ta. Nu e o suferinţă mai mare ca în primul rol din “Îngeri în America”, ca în cazul lui Louis.
E o suferinţă aparte şi aici. Lumea a înnebunit.
La ce s-a gândit domnul Victor Ioan Frunză când te-a distribuit în rolul Damis?
Probabil, dacă are vreo legătură cu firea mea, nu cu faţa mea, şi nu cu alte atribute ale mele, îmi închipui că m-a ales pentru că pot articula un gând logic, astfel încât să scot în evidenţă cât de anapoda este să faci altfel decât logic. Damis are un monolog lung destul de bine structurat, în care îi cere socoteală tatălui pentru că sfidează logica, pentru că nu vede lucrurile aşa cum sunt. Orgon trăieşte într-o fantasmă, iar Tartuffe profită.
Spuneai într-un interviu că domnul Victor Ioan Frunză este marea întâlnire pentru tine în teatru. De ce?
Cu siguranţă. Sunt oameni cu care te întâlneşti care-ţi oferă posibilităţi de căutare. De asta mă bucură fiecare rol nou şi fiecare gen nou, fiecare personaj. Dacă aş avea de ales între a juca un îndrăgostit cum am mai jucat şi altceva, aş alege de fiecare dată altceva. Asta nu înseamnă că sunt mai puţin dornic de a juca îndrăgostiţi. Nu. Voi juca ce am mai jucat ca gen, pentru că personajele sunt diferite. Dar am o plăcere mare în a căuta ceva nou.
Există vreun personaj pe care nu l-ai jucat şi ai vrea să-l joci în direcţia de scenă a domnului Victor Ioan Frunză?
Nu am o „icoană” între personaje.
Ce te-a adus la teatru?
Întâi, a fost o mirare faţă de teatru. M-a sedus. N-a fost ideea de eu în fenomenul teatru, ci teatrul ca fenomen. E ceva mare. Aş fi vrut să fac parte din el ca ăla care trage de şnur ca să se deschidă cârpa. Ca ăla care bate cuie, ca orice… Că arta asta în sine are o putere de seducţie. O minte tânără cum era a mea şi încă mai e, fascinată de ideea că te poţi duce într-o sală, unde se trage cortina aia, apare o lume…
Fac o paralelă cu o cârciumă, că asta mi-a venit în minte, unde se deschidea o uşă şi acolo era o lume… Dacă ne-am fi dus două uşi mai încolo dădeam de altă lume. Cred că plăcerea asta de a deschide uşi, de a simţi o energie bizară ce vine de la oamenii care joacă teatru cred că m-a sedus şi m-a adus la teatru. Luminile, fumul, oglinda, oamenii… totul din spatele scenei, actorii care suferă, râd, ţipă, plâng, vorbesc în şoaptă. Tot arsenalul acesta m-a sedus.
Pomeneai despre mirare. În spatele acestei mirări faţă de teatru nu se ascunde nevoia de a fi altcineva?
La început, nu. Cred că teatrul cu adevărat l-am găsit în facultate, având un profesor care a fost o altă întâlnire mare, de fapt prima întâlnire: profesorul Liviu Lucaci. Pentru mine şi pentru colegii mei. Are o metodă excelentă de a-i determina pe nişte oameni seduşi de teatru, bărbaţi şi femei, să facă teatru pe termen lung, nu ca sclipire. Este un excepţional pedagog. Îl lua pe fiecare aşa cum e. Îşi dedica timp şi îi dădea fiecăruia ce avea nevoie.
Metoda marilor profesori de la începuturile istoriei teatrului românesc asta era. Astăzi sunt prea mulţi studenţi într-o clasă de actorie şi nu se mai lucrează cu fiecare. Nu este timp necesar. Cum te vezi în viitor?
Sper să fac teatru. E o nebunie acum în teatru, şi atunci primul obiectiv este să joc, în condiţiile în care sunt atât de talentaţi actori care nu joacă, eu vreau să joc. Şi apoi se poate discuta despre bucurii creative şi despre provocări ale rolurilor ş.a.m.d. M-aş usca dacă n-aş face teatru.
Fotografii cu Adrian Nicolae: Adriana Grand
