Adrian Pintea, poveste fără sfârșit
https://www.ziarulmetropolis.ro/adrian-pintea-poveste-fara-sfarsit/

S-au împlinit pe 8 iunie, 14 ani de când Adrian Pintea nu mai e printre noi. Însă aura lui trăieşte mai departe.

Un articol de Monica Andronescu|10 iunie 2021

Un actor cu o picătură de geniu, cum puțini au existat în teatrul românesc, un actor scriitor și un mare pedagog. De la Romeo, pe care l-a interpretat la Studioul Casandra în studenţie şi după ce a absolvit IATC-ul, până la Becket, arhiepiscopul nonconformist, ultimul rol de seamă, jucat la Teatrul Bulandra, şi-a urmat calea în spiritul unei definiţii pe care el însuşi, deghizat în prozator, o găsise. A fost Treplev din „Pescăruşul” lui Cehov, Henric al IV-lea din piesa lui Pirandello, Hans din „Ondine” de Giraudoux, Hamlet, Don Juan sau Becket din piesa lui Anouilh. Profund, tenebros, nuanţat, şarmant, vioi şi melancolic, plin de umor.

„Sufletul actorului nu poate fi ținut în palma, nici atârnat ca breloc la o cheie de apartament. Nu poate fi închis în dulăpiorul cu etichetă al unui vestiar ordonat și antiseptic. (…) Nu are nimic de-a face cu urâta cordialitate a <întâmplărilor cu artiști>! (…) Sufletul actorului este viu ca o carne însângerată și zbuciumată de nesomn și străveziu ca veșnica amintire a iubirii. Ostenelile sale nu se pot cumpăra pentru că nici măcar el, actorul, nu cunoaște prețul acestora. Poate doar viața lui de om să fie singurul preț îndeajuns de nobil.

Sufletul actorului este o piață pustie în care totul e rânduit frumos pentru a primi prieteni, oameni, conștiințe neștirbite, alte suflete… Sufletul actorului este aproape de copilăria noastră a tuturor, pentru ca n-a părăsit bucuria jocului, punctul de fugă al propriului nostru suflet. Sufletul actorului este vârsta noastră cea mai curată, cea uitată zi de zi mai mult.” Așa suna, pe scurt, povestea „Sufletului actorului”, spusă de Adrian Pintea în „Pământul americanului”, o carte cu un destin care ar fi putut fi mai fericit în istoria recentă a literaturii.

Prețul vieții…

„Când eram mic şi foarte bolnav”, povestea el însuşi într-o emisiune de televiziune,” mama s-a dus la biserică să se roage şi i-a spus lui Dumnezeu: «Doamne, părul este singurul meu lucru de preţ. Dacă îl vrei în schimbul lui Adrian, ia-l!» Eu sunt în viaţă, dar, după ceva vreme, mamei i-a căzut părul.”

Posesor al unui număr infinit de chei care deschid drumul spre interpretarea autentică, substanţială şi consubstanţială cu propriul crez, a ales calea cea mai grea, a căutării şi a luptei cu duşmanul care se ascundea în propria fiinţă. „Sufletul actorului respiră dezordonat şi ameţitor, pentru că respiră praf stelar. Râsul său nu este râs, ci speranţa râsului omenesc, plânsul său nu este plâns, ci nădejdea că plânsul omenesc poate deretica ungherele vraişte ale necazului”.

Teoria, ea însăşi o metaforă, s-a născut din practică. Consumator de praf stelar, spirit tulburat de materie şi materia tulburată de spirit, a construit roluri de neuitat, fără să joace cât l-ar fi îndreptăţit posibilităţile sale artistice, fără graniţe şi, la noi, fără egal.  A avut stranietatea, principalul indiciu al valorii sigure în sfera artelor, forţă şi substanţă, a atins inimitabilul.

„Ce-ați spune de-o salvare a lui Hamlet? Fugar din Elsinor, deghizat, sub coviltirul uneia dintre căruțele actorilor veniți la curte! Cine să-l mai găsească, odată rătăcit în marea Iluzie”? Deghizat și ascuns sub coviltirul unei morți care i-a ieșit puțin în cale și l-a purtat spre Marea Iluzie, a plecat, ca din întâmplare, într-o zi de 8 iunie, în care timpul s-a oprit în loc.

Păcăleală cu speranțe

N-a vrut să creadă în moarte… Și, într-o zi de 1 aprilie a unui an trecut de mult, s-a „păcălit” cu cele mai „grave speranțe” ale lui despre o lume nicicând posibilă aici. „Nu există moarte, ci doar absențe întâmplătoare. Fericirea este zilnică, asemenea luminii. (…) Nu există rău. Aritmetica este știința de a da timp vieții să-și numere minunile. Nu există răutate. Nu exista războaie. Calendarul conflagrațiilor mondiale începe cu mucenicul râsului; soldatul Svejk. S-a înființat o grădiniță mondială, unde sunt trimiși toți generalii belicoși ai lumii să învețe să se spele ca lumea pe mâini, pe gât, în urechi și pe dinți… Nu exista poveste care să nu se poată petrece în miezul însorit al zilei pe orice stradă din lume. Făt-Frumos descalecă la chioșcul de ziare de lângă Athenee și îi cumpără flori Ilenei Cosânzene…”

S-au scurs ani mulți de când, student fiind, întârzia nopți întregi sub luminile de la „Casandra”, azi dispărută… Acolo a început dorul lui Romeo de Prințul Danemarcei. „Nicicând n-a fost, și nu cred a minți, mai tragică poveste-n lumea-ntreagă…” Atunci s-a îndrăgostit de iubirea lui Romeo. Pe care, exaltat, încerca s-o trăiască pe scenă și să-i descopere misterul în acel sfârșit de primăvară a anului 1978. „Romeo nu s-ar fi născut dacă n-ar exista în noi starea nevoii de iubire. Personajul shakespearian nu este decât o scrisoare deschisă către fiecare din noi, pe care o citim, în fond, pe ascuns. Dacă efectul lucidității seci este pudoarea gesticulației, Romeo își permite, cu frenezie, tirada. Cum să nu fim fascinați de libertatea sufletească a acestui Hamlet-copil? De felul nesăbuit în care sare peste zidul putred al veșnic medievalei noastre frici de patetic? (…) Iubita lui are doar paisprezece ani, încă nu suferă de vina bătrână de a exista. Ea moare înainte de a avea timp pentru gelozie. Uzura iubirii nu are nici ea timp să-și desfacă taraba cu plictiseli și cinisme ieftine. Această lipsă de timp a iubirii dintre Romeo și Julieta este norocul lor”.

Luminile de la Casandra s-au stins. Actorul a plecat spre alte întâlniri, prea multe pentru o viață de om, prea puține pentru un suflet de actor: Ahile, în „Ifigenia” lui Eliade, Henric al IV-lea al lui Pirandello, Hans în „Ondine” a lui Giraudoux, a fost Iancu Jianu, Eminescu și Don Juan…

Că a iubit mai mult teatrul sau filmul e greu de spus, rămâne însă mărturisirea din ultima lui carte „Hamlet sau actorul lucid”: „Interacțiunea este un dat, dar și o condiție, și ea funcționează automat. Întâlnirea de spiritualități și energii vii are loc. De aceea, filmul – realitate vie cândva, acum fixată pe suport neviu – este mereu ruda săracă a teatrului. (…) În afară de biserică, omului îi rămâne o singură șansă de întâlnire cu el însuși. Teatrul. Hamlet este locul în care această întâlnire este optimă și, în cele din urmă, salvatoare”.

Regele ce s-ar fi vrut actor

Întâlnirea lui Adrian Pintea cu Hamlet, după un dor de aproape 20 de ani, în 1996, pe scena Teatrului Național din Craiova, a fost Marea lui Întâlnire. A așteptat să se ivească Hamlet ca pe un Godot ce-și amâna mereu sosirea, visându-l, cunoscându-l, apropiindu-se de el ca de cel mai mare mister al teatrului. „Probabil că nu rege i-ar fi plăcut lui Hamlet să fie, ci, cu siguranță, actor. (…) Locul de întâlnire cel mai notoriu din istoria teatrului este Hamlet al lui W. Shakespeare. (…) Public, actor, text, William Shakespeare, teatrul în care se joacă piesa, orașul, țara, continentul și galaxia devin, printr-un act sacru, pentru o clipă astrală un singur punct: Hamlet”. Amintirea unei săli de teatru în care povestea lui Hamlet se spunea atunci la timpul prezent este mai dureroasă azi decât mormântul de pe Aleea Actorilor unde Adrian Pintea așteaptă. „Hamlet a plecat, purtat pe nobile scuturi de cavaleri întristați. Sufletul său își caută deja printre stele norocul său nelumesc. (…) Spectatorul va pleca spre propria lui existență banală, de om oarecare, îmbogățită de acum cu un vis atins cu mana. A fost la Teatru”.

Ce ar fi dacă?

„Ce-ar fi, ce s-ar întâmpla cu noi dacă Richard al III-lea ar găsi totuși un cal?” se întreba Adrian Pintea propunând „Alte finaluri” în același volum „Pământul americanului”, care ar merita dreptul la o viață nouă într-o reeditare. „Dacă Hamlet s-ar întoarce supus la Wittenberg, dedicându-se din nou studiilor, cu o cumințenie amară? Dacă Romeo ar ajunge la timp de la Mantua? Dacă oglinda lui Richard al II-lea nu s-ar face țăndări?” Ce-ar fi, totuși, dacă într-o seară, la teatru, Adrian Pintea ar veni din nou să joace Hamlet…

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

22
/02
/16

“Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr” - Umberto Eco . Cu puţin timp înainte de moartea sa, scritorul şi filozoful italian a criticat reţelele de socializare, într-o discuţie publică cu jurnaliştii italieni.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

20
/02
/16

“Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu... ” - Umberto Eco. Unul dintre cei mai mari scriitori contemporani s-a stins din viaţă, în noaptea de vineri spre sâmbătă. Autorul celebrului roman "Numele trandafirului" avea 84 de ani şi suferea de cancer, conform La Repubblica.

19
/02
/16

"Nu este nicio ruşine să te naşti prost. Ruşine e să mori prost." - Marin Sorescu / Astăzi, în ziua în care îl aniversăm pe Constantin Brâncuşi, se împlinesc 80 de ani de la naşterea scriitorului Marin Sorescu, considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani

18
/02
/16

Constantin Brâncuşi şi-a petrecut o bună parte din viaţă la Paris. În 1928, Nicolae Titulescu primea, pe malul Senei, o „lecție de Brâncuși”. Genialul sculptor s-a născut într-o zi de 19 februarie (1876), la Hobiţa, în județul Gorj.