INTERVIU „Cred că experimentul este obligatoriu pentru un artist”, afirmă regizorul Adrian Sitaru. Despre noul său lungmetraj „Fixeur”, acum în cinematografe, spune că, „fiind un film despre jurnalism şi jurnalişti, am încercat să reproducem şi să amestecăm stilistica de reportaj TV de calitate în cea de cinema clasic”.
Un articol de Ionuţ Mareş|26 ianuarie 2017
Cu un scenariu scris de Adrian Silişteanu, care este şi director de imagine, şi Claudia Silişteanu (şi supervizat de Răzvan Rădulescu şi de Adrian Sitaru însuşi), „Fixeur” preia parţial şi dezvoltă ideea dintr-un scurtmetraj din 2014 al regizorului, „Artă”, care, prin punerea în scenă a unui casting, chestiona moralitatea intenţiei echipei unui film de a distribui o minoră într-o secvenţă delicată.
Tot o adolescentă (excelenta Diana Spătărescu), păcălită şi apoi forţată de un proxenet să se prostitueze în Franţa (unde, după o lună, este salvată de autorităţi şi trimisă înapoi în ţară), este cea pe care o caută în România, pentru o investigaţie despre traficul european de fiinţe umane, doi jurnalişti francezi (un reporter de televiziune şi cameramanul său, interpretaţi de Mehdi Nebbou şi Nicolas Wanczycki).
Ei sunt ajutaţi – ca intermediar, traducător şi ghid (sarcini ale unui aşa-numit „fixer”, în engleză, sau „fixeur”, în franceză) – de protagonistul filmului, un jurnalist aspirant (în internship la biroul agenţiei France Presse de la Bucureşti), jucat convingător de Tudor Istodor, ajuns la cel mai important rol al carierei sale din cinema.
Aflat într-o relaţie cu o colegă de breaslă (Andreea Vasile), de al cărei băiat dintr-o legătură precedentă îi place să se ocupe (în special la antrenamentele de înot), Radu îi duce pe cei doi jurnalişti francezi la Bistriţa (după ce le vânduse subiectul prin telefon). Acolo cei trei întâmpină diverse obstacole în încercarea de a o filma câteva minute pe adolescenta abuzată (aflată în prezent în grija unui centru de plasament gestionat de o asociaţie creştină), din care cel mai mare se va dovedi însăşi întâlnirea tulburătoare cu tânăra traumatizată.
Ionuţ Mareş: Aţi vorbit deja în mai multe rânduri că ideea de la baza scenariului scris de Adrian Silişteanu şi Claudia Silişteanu se inspiră dintr-o întâmplare personală a primului, din toama anului 2002, când lucra pentru Agenţia France Presse şi a făcut la Sighetul Marmaţiei un reportaj cu o echipă de jurnalişti francezi, cu ocazia primei repatrieri din Franţa a unei minore. Ce v-a atras la acest subiect? De ce vi s-a părut ofertant?
Adrian Sitaru: M-a atras tema abuzului. Aceleaşi temeri şi dileme ce le am în profesia mea, că abuzez cu cele mai bune intenţii, în numele cinemaului de calitate, chiar al artei, acestea fiind scuze interioare, dar şi scuze pentru cei cu care relaţionez.
În ce măsură aţi intervenit şi dvs. asupra scenariului?
E greu de spus în ce măsură. Dupa ce a câştigat la CNC (Centrul Naţional al Cinematografiei – n.r.), a început o muncă nouă pe scenariu împreună cu Răzvan Rădulescu în poziţia de consultant scenariu. S-a lucrat mult, am avut multe întâlniri în patru sau mai târziu noi trei.
„Fixeur” se deosebeşte stilistic atât de primele dvs. două filme, „Pescuit sportiv” şi „Din dragoste cu cele mai bune intenţii”, care surprindeau prin folosirea camerei subiective, cât şi de „Domestic”, realizat din planuri-secvenţă şi cadre fixe, şi de mai recentul „Ilegitim”, un experiment apropiat de stilul Dogma. Pare că aţi abandonat experimentele formale de până acum, pentru o regie mai discretă, mai puţin epatantă (dar nu mai puţin elaborată), pusă în serviciul naraţiunii. Cum aţi decis, împreună cu Adrian Silişteanu, acest stil care imită, subtil, gramatica unui reportaj televizat: transfocare insistentă pe chipul câte unui personaj, reglarea la vedere a focalizării, cadre de urmărire de la distanţă?
Dimpotrivă, am urmat aceeaşi cale de a încerca să personalizez stilistic filmul. Faptul că stilul TV seamănă mai mult cu cinemaul clasic este adevărat. Însă, de exemplu, nu se mai prea văd în filme zoom-uri, uneori destul de rapid făcute, cum este în „Fixeur”. Fiind un film despre jurnalism şi jurnalişti, am încercat să reproducem şi să amestecăm stilistica de reportaj TV de calitate în cea de cinema clasic (Nu se puteau amesteca două stiluri experimentale, ar fi fost o varză). Iar asta tot pentru a pune spectatorii mai uşor în pielea personajelor, deziderat urmărit încă de la „Pescuit sportiv”.
Citiți cronica lui Ionuț Mareș din Ziarul Metropolis
Cum aţi lucrat cu actorii (între care se regăsesc şi doi minori în roluri importante)? Care au fost cerinţele principale legate de abordarea rolurilor?
Întotdeauna se lucrează foarte bine când sunt foarte talentaţi şi inteligenţi. Cerinţele principale au fost ca întotdeauna să-şi facă timp pentru repetiţii pentru a înţelege cât mai bine personajul, pentru a vorbi cât mai natural, pentru a crea situaţii cât mai veridice şi interesante. Pentru cei doi minori nu a fost diferit. Am acordat totuşi o atenţie specială mai ales Dianei Spătărescu, asigurându-ne că acest rol nu o va afecta emoţional, că lucrurile despre care vorbeşte le cunoaşte deja sau le-a discutat cu părinţii. A dovedit o maturitate surprinzătoare şi empatie faţă de personaj, astfel că rolul este, consider eu, excepţional.
„Fixeur” dezvoltă ideea dintr-un scurtmetraj din 2014 al dvs., „Artă”, care, prin punerea în scenă a unui casting, chestiona moralitatea intenţiei echipei unui film de a distribui o minoră într-o secvenţă delicată. O secvenţă dificilă, cea a interviului filmat cu minora, precedată de eforturile fixeur-ului jucat de Tudor Istodor de a o convinge să vorbească, este punctul culminant şi în „Fixeur”. Este şi singurul moment când fata priveşte direct în cameră (aparatul de filmat al jurnaliştilor se substituie privirii regizorale şi se suprapune astfel cu privirea spectatorului). Alegerea, care trimite la primele dvs. două filme, amplifică disconfortul moral pe care se presupune că îl experimentează spectatorul. Cum aţi construit secvenţa şi care au fost marile dificultăţăi?
„Artă” s-a născut, de fapt, natural din lungile conversaţii când lucram la scenariu, mai ales că ne-am dat seama că va trebui să facem un casting pentru rolul minorei traficate. Cum vom proceda ca să nu devenim chiar noi personajele despre care încercăm să vorbim în film? Privirea fetei în cameră nu este o trimitere la primele mele două filme, ci la un procedeu folosit uneori în reportajul TV şi foarte mult în alte tipuri de show TV. De fapt, pe vremea filmului „Pescuit sportiv” aşa îmi şi motivam folosirea unghiul subiectiv, dorinţa de a pune spectatorul în mijlocul acţiunii prin mijloace pe care televiziunea le folosea deja din greu, dar şi în jocurile video. Între timp, a apărut ca argument şi realitatea virtuală, pe care, de altfel, pariez fără ezitare.
Sunteţi recunoscut pentru scurtele momente bizare, misterioase, care apar în filmele dvs. Prezenţa câte unui animal/pasăre (aşa cum se întâmplă în „Domestic” şi „Ilegitim”) sau a câte unui personaj straniu (femeia cu mască de iepure din „Din dragoste cu cele mai bune intenţii”). Şi în „Fixeur” există un personaj cu o poveste şi o apariţie ciudate – bărbatul necunoscut din tren. E ca şi cum ceva inexplicabil, perturbator, traversează toate filmele dvs. (să nu uităm de finalul din „Pescuit sportiv”). Cum aţi explica aceste alegeri?
Nu mi le explic, vin din mine, probabil e un tip de absurd ce este în mine şi-l folosesc şi cu alte ocazii. De altfel, dacă îmi amintesc bine, Răzvan (Rădulescu – n.r.) ne-a spus la un moment dat că acolo, în scenariu, este locul unei scene gen Sitaru. Aşa că am venit cu această poveste. Vine, probabil, şi din foarte preferaţii mei Beckett, Ionescu sau Joyce.
Dacă la primele dvs. filme aţi fost şi scenarist, la „Ilegitim” aţi contribuit la un scenariu deja scris al actriţei Alina Grigore, iar la „Fixeur” aţi lucrat pe un scenariu scris de altcineva (la fel şi în cazul scurtmetrajului „Excursie”, scris de Adrian Titieni). Faptul că lucraţi tot mai mult pe scenarii care nu sunt exclusiv ale dvs. este expresia unei alegeri conştiente, asumate, sau este o întâmplare?
Este o întâmplare. Nu mă consider un scenarist, deci nu îmi este foarte simplu să scriu. Aşa că atunci când găsesc poveşti ce mă interesează, teme care mă frământă, nu mai este atât de important cine le scrie. Aş preciza că pentru „Ilegitim” nu exista deja un scenariu scris al Alinei Grigore, era un text dramaturgic scris de ea, din care nu au mai rămas decât personajele, astfel că amândoi am contribuit la ce a fost numit mai târziu scenariul „Ilegitim”. Dar şi asta este puţin impropriu spus atât timp cât noi nu am avut niciodată un scenariu scris, pentru că nu ne doream să lucrăm aşa.
Tudor Aaron Istodor, în „Fixeur” (regia: Adrian Sitaru)
Sunteţi un regizor prolific. Aţi realizat deja cinci lungmetraje, dar şi numeroase scurtmetraje, intercalate inclusiv între proiectele mai ample. Experimentaţi în permanenţă. Care sunt resorturile acestor căutări şi acestui ritm atipic printre cineaştii români consacraţi în ultimii 15 ani?
Eu cred că experimentul este obligatoriu pentru un artist, aşa apreciez eu artiştii din orice domeniu. Pe cei ce încearcă altceva, chiar dacă nu le iese bine, îi prefer şi admir mai mult decât pe cei ce fac lucruri foarte bine, însă pe care „le-am mai văzut”, ca să zic aşa. Nu mă consider însă un artist, încerc doar să-mi pun dilemele şi gândurile în filme, experimentând ca să nu mă plictisesc, să-mi placă ce fac „jucându-mă”. Şi poate din această senzaţie de joacă am o productivitate mare. Dar şi asta cred că e relativ, un film de lungmetraj la doi ani nu mi se pare exagerat. Iar munca la un scurtmetraj îţi ia cam cât munca pentru o reclamă.
Cum vă priviţi acum primele filme şi traseul pe care l-aţi avut de atunci?
Le privesc cu surprindere. De altfel ca tot ce privim că am făcut şi ne-am comportat cu mulţi ani în urmă. Timpul ne schimbă şi are acest efect. Nu pot spune că-mi plac mai puţin sau mai mult, pur şi simplu le privesc altfel decât atunci. Traseul este unul complicat, pare încâlcit şi dificil atunci când îl parcurgi, dar după un timp, vezi de fapt, privind în urmă, cât de logic se înlănţuie lucrurile, uneori ce părea obstacol a fost sprijin sau chiar un şut înainte. Iar dacă o faci cu pasiune, răbdare şi fără orgolii, recompensele sunt incredibile.
Ziarul Metropolis continuă campania editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?
M-a atras tema abuzului. Aceleaşi temeri şi dileme ce le am în profesia mea, că abuzez cu cele mai bune intenţii, în numele cinemaului de calitate, chiar al artei, acestea fiind scuze interioare, dar şi scuze pentru cei cu care relaţionez.
