Adrian Titieni. Antrenorul de actori
https://www.ziarulmetropolis.ro/adrian-titieni-antrenorul-de-actori/

Adrian Titieni este profesor universitar şi actor cu o bogată activitate în teatru, film şi televiziune. Dar spune că, în primul rând, este antrenor cu experienţă de aproape 25 de ani întru formarea tinerilor actori.

Un articol de Dana Rotaru|15 Iunie 2016

Dana Rotaru: Sunt onorată de a fi acum, aici, cu dumneavoastră şi vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu. Aţi fost Rectorul Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică, „I.L. Caragiale”, sunteţi profesor universitar doctor şi coordonator de an în cadrul Departamentului de Arta actorului, la ciclul Licenţă, sunteți actor cu o bogată activitate în teatru, film şi televiziune, aveţi premii care vă recunosc, în parte, munca şi vă răsplătesc talentul. Ţinând cont de toate aceste demnităţi, vorbiţi-ne despre Adrian Titieni. Cum vă definiţi în raport cu aceste demnităţi?

Adrian Titieni: În primul rând sunt antrenor cu experiență de aproape 25 de ani întru formarea tinerilor actori. Nevoia de a deveni profesor a fost generată de abordarea unui tip de comunicare, pe care încerc să o practic. Această comunicare, pe care eu aş numi-o „altfel”, ar fi într-un orizont al relaţionării fără autoritate. E foarte simplu să te impui ca mentor sau tutore prevalându-te de statut şi autoritate, dar abordarea, cred, e greșită, pentru că interesul profesorului şi studentului deopotrivă ar trebui să fie descoperirea şi rezolvarea problematicilor cu care se confruntă în reciprocitate, nu vectorul ascendenţei sau polul deciziei.

Profesorul are un anumit tip de expertiză, a greşit de mai multe ori decât studentul, a străbătut drumuri care la capăt erau închise. Studentul are dreptul, ba chiar obligaţia de a greşi, iar profesorul trebuie să-l încurajeze să experimenteze greşeala şi, în același timp, are rolul de a nu-l lăsa să-şi uite ţinta. Prin încercare şi eroare se produce orice fel de învăţare. Dacă amendezi greşeala, creezi în jurul ei un halou negativ mult mai mare decât reprezintă ea în sine, procesul devine inhibitiv, iar rezultatele vor întârzia să apară.

Încercarea mea de a comunica se produce de la egal la egal, problemele îşi găsesc rezolvările nu prin paradigma „unul ştie şi celălalt este informat cu ştiinţa celui dintâi”, ci prin proprie descoperire. Învăţământul vocaţional este un învăţământ de tip formativ, nu informativ, iar profesorul trebuie să stea tot timpul alături sau în spatele subiectului în cauză, respectiv studentul, niciodată în față, niciodată într-o relație antagonică.

Dincolo de pedagog, sunt un actor care a ţinut legătura cu profesia, fie că vorbim de teatru, fie că vorbim de film. Sunt la capătul a 60 de filme de scurt şi lung metraj, a peste 35 de proiecte de teatru, peste 20 de proiecte de film de televiziune. Mult, puțin, bine sau mai puțin bine, pot evalua ceilalţi, dar reprezintă realitatea vieții mele profesionale.

Când a început cariera universitară?

Am devenit asistent al Universităţii imediat după ce am absolvit, la chemarea domnilor profesori Ion Cojar, Florin Zamfirescu şi Gelu Colceag. Am trecut printr-o perioadă de probă de aproape un an şi, din 1990, fac parte, cu drepturi depline, din corpul profesoral al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică.

Din 2010 sunteți profesor-coordonator la Arta actorului, ciclul Licenţă. Ce presupune această titulatură şi cum vă implică această nouă demnitate universitară?

Cred în diversitate. Cred în unicitatea persoanei şi a profesionistului în mod implicit. Cred că lucrurile pot fi exprimate diferit, cred că ele pot fi nuanţate, abordate personal creativ, dar, în acelaşi timp, ar trebui să avem obiective comune şi, mai ales, un limbaj comun. Pentru a comunica avem nevoie de un set de semnificanţi cu înţelesuri care să ne pună în acord. Se întâmplă de foarte multe ori ca, în acelaşi spaţiu al învăţării, urmărind aceleaşi obiective, comunicarea să nu se producă şi rezultatul să fie viciat pentru că nu avem aceleaşi semnificații pentru termeni de specialitate uzitați frecvent.

A doua mea preocupare este de a ajunge la obiectivul pe care ni-l propunem sub semnul eficienţei, fără a fi invazivi, fără a ne prevala de autoritate excesivă, fără a fi conflictuali, ci pur şi simplu să atingem obiectivul ţinând cont de toată experienţa, expertiza anterioară şi magica înţelegere sub semnul revelaţiei. Am încercat să înţeleg rolul şi statutul nostru – al profesorilor şi al studentului deopotrivă.

Reluând ideea, e foarte simplu, atunci când ai un statut care generează autoritate şi putere, să îţi reverşi frustrările, să amendezi greşeala, să amendezi „imposibilitatea” – practicăm asta instinctiv. Cred că un standard minim de deontologie profesională ar fi să lăsăm deoparte problemele personale şi să concertăm lucrurile în relație cu studentul sub semnul normalităţii, evitând cât se poate de mult conflictul. Confictul este necesar pe scenă şi defineşte arta actorului, dar e contraproductiv în relaţia pedagogică, pentru că are funcţie inhibitorie şi reactivă. Dacă eu, profesor, indiferent de gradul meu didactic, ajung în conflict cu studentul, îi creez un punct de concentrare fals. Nu se mai poate concentra la ce are de făcut, vrea să dovedească faptul că are dreptate cu ceea ce spune sau face – se apără. Ori, dacă atmosfera e liniştită şi prielnică, studentul se poate concentra la ce are de făcut. Astfel, nu va pune accentul fals pe sine, ci pe rezolvarea problemelor cu care se confruntă.

Învăţământul centrat pe student – acest concept teoretic ar trebui să fie pus în operă. Dacă ne întrebăm cu voce tare, noi profesorii, de ce suntem aici şi ce ar trebui să facem, într-o logică minimalistă ajungem la răspunsul că suntem aici pentru studenţi şi trebuie să îi formăm, creându-le abilități, competențe, expertiză. El, studentul, e cel important. Ori, de multe ori uităm acest lucru: faptul că e tânăr, faptul că e la început, faptul că nu e conturat ca personalitate, faptul că are o atitudine de obediență faţă de autoritate, că are nevoia de a declara cu voce tare: „Învăţăţi-mă!” tentează profesorul să pună accentul pe propria-i persoană şi pe ştiința sa. Ori, dacă e să vorbim strict de domeniu, ştiinţa profesorului reprezintă o sumă de lucruri, dar nu foarte multe operabile, pentru că în această profesie parcursul este reluat în prezentul spontan şi creativ aproape de la zero. Asta te obligă, te solicită la atenție maximă, la înţelegere a particulartăţii şi a nuanţei în evanescența necunoscutului care are o simplă matrice dramaturgică.

Care este metoda dumneavoastră în pedagogia artei actorului?

E mult spus metodă, dar încerc să vă răspund. Pe mine mă uimeşte şi mă interesează ce a spus Einstein după o viaţă de cercetare şi de relaţie cu ştiinţa: „Ceva se mişcă!” Aşadar, ceva se mişcă în universul ăsta! Aceasta m-a tuşat profund, pentru că acest ,,ceva se mişcă”, se mişcă chiar şi acum, când noi stăm de vorbă. Inimile bat, plămânii respiră, minţile noastre gândesc, e un întreg proces care se derulează, nu facem efort de voinţă ca el să se întâmple, se întâmplă pur şi simplu. Ceva ne mişcă! Ăsta e un mister al vieţii pe care îl poţi pătrunde greu!

Dacă e să ne referim la arta actorului, materialul de lucru pentru actori e omenescul – omenescul cu tot spectrul lui: de la dimensiunea cea mai nefastă a acţiunilor individuale sau colective până la pozitivitatea absolută. Omenescul conţine crima, dar şi binele suprem deopotrivă. Acesta este materialul de lucru al actorului. Sigur că el trebuie sublimat în altceva prin intermediul procesului creativ specific – în umanism. Acest proces, uneori, se poate produce de la sine ţinând cont de acel ceva care se mişcă în sensul binelui invocat de Einstein. Important e să fie ajutat printr-o abordare responsabilă ţinând cont de rolul, funcţia şi misiunea actorului.

Ce aş putea să spun că ştiu? Ştiu că fiecare clipă, fiecare zi îţi oferă noi provocări, iar sarcina ta ca pedagog şi om este aceea de a întâmpina cu înţelegere şi de a încerca să rezolvi problemele apărute cu inspirație. Cred în ceea ce spunea profesorul Cojar, că actorul are drept obiectiv „transformarea convenţiei într-o realitate psihologică credibilă şi de înţeles”.  Nimănui pe lumea asta nu îi place să fie minţit. Deşi vorbim aici de o profesie unde „minţim”. Lucrăm cu aşa-zise neadevăruri pe care actorul, prin ştiinţa lui, le transformă în cvasiadevăruri ingurgitabile. Repet, nimănui nu-i place să fie minţit! Nici în viaţa de zi cu zi,  nici în teatru şi nici în film lumea nu vrea să fie minţită. Ficţiunea autorului, „minciuna”, trebuie ridicată de actor de la orizontalitatea literaturii la verticalitatea spectacolului printr-o adordare verosimilă, autentică, organică, care implică şi impune o bună cunoaştere a instrumentelor specifice artei actorului şi, implicit, o bună cunoaştere de sine.

Fiinţa psiho-fizică este însăşi instrumentul actorului, pentru violonist instrumentul e vizibil, capabil de a fi obiectivat, pentru actor lucrurile sunt puțin mai complicate dat fiind faptul că este una cu instrumentul cu care operează. Exerciţiul pe care îl fac ca actor este să ajung în condiţia în care mă obiectivez cât pot, subiect fiind, ceea ce fac este organic, verosimil, autentic, cuvintele sunt ale mele, gesturile sunt ale mele, raporturile sunt precise şi exacte, atenţia mea funcţionează pe parcursul spectacolului, pentru că în viața de zi cu zi nu suntem în condiţia de atenţie permanentă. Mintea gândește tot timpul. Suntem tot timpul între trecut şi viitor, de multe ori eludând prezentul. În spaţiul convenţional teatral trebuie să fii în permanenţă atent la aici şi acum. Atent 100%. O clipă dacă ai ieșit din convenţie, furat de suma gândurilor personale, se simte! Ai ieşit din joc. Ori nu e simplu. Nu e simplu să fii concentrat fie şi 2 minute în spaţiul scenic.

Cercetaţi şi veţi vedea că, într-o discuţie în viaţa reală, capacitatea celuilalt de a asculta ne creează probleme. Cum, de altfel, şi capacitatea noastră de a-l asculta fără să judecăm în permanenţă devine problematică. Deficienţa asta vine dintr-o lipsă de cultură a comunicării şi este una din problemele lumii contemporane…

Mă întorc şi spun: metoda pe care mă străduiesc să o ţin aproape constă în dezvoltarea unei atenţii voluntare exhaustive, a unui simţ specific care să mă pună în condiţia autenticităţii în aşa fel încât convenţionalul, trecut prin filtrul înţelegerii şi-al abilităţilor profesionale, să fie transformat în ceva credibil şi de înţeles. Să învăţăm studentul să lucreze ca natura, nu după natură.

Ascultându-vă, am realizat că cel mai valoros lucru este să poţi trăi în prezent. Şi asta nu e prea ușor de obţinut. Te găsești în situația în care, ori te fură trecutul cu aducerile aminte activând traume, melancolii, euforii ori te fură viitorul cu visurile, dorințele, proiecțiile și fricile aferente. Și de cele mai multe ori uiți să fii, să trăiești în prezent. Și acum, ascultându-vă pe dumneavoastă, am realizat că în studiul artei actorului studentul – din anul I până în anul V – exersează capacitatea de a trăi în prezent.

Corect! Și trebuie exersată conştient! E un exercițiu care, odată dobândit, trebuie practicat o viaţă.

Există posibilitatea ca studentul să funcționeze acum şi aici în scenă, dar în viața de zi cu zi să nu reuşească să trăiască în prezent. 

A trăi în prezent este o abilitate pe care o poate aplica cineva numai dacă îşi propune acestu lucru. Odată ce o dobândeşte, poate să o facă atât pe scenă cât şi în viaţă – modalitate funcţională ca realitatea să ni se releve.

Cu condiția să conştientizeze că face asta.

Există un exerciţiu care se numește Ancora în prezent. Totul e informaţie în jurul nostru, nimic nu tace, totul se mişcă. Vi s-a întâmplat, desigur, să fiţi într-o încăpere unde era un ceas pe care să-l auziți abia după 20 de minute după ce aţi intrat acolo. Ori, ancora în prezent te pune în condiţia în care funcţia conştientă de a încerca să percepi realitatea este permanent activată: ceasul, sunetul pe care îl scoate aparatul de aer condiţionat, un lătrat de câine de afară, zgomotul unei maşini. Creierul percepe totul. Eu nu percep ceea ce urechea aude decât dacă îmi îndrept atenţia mea către asta. În spaţiul teatral trebuie să faci acest exerciţiu al atenţiei permanente şi al relației cu prezentul.

Cum se ajunge la procesul de întruchipare? Ce înseamnă a întruchipa?

Sper ca până la capătul vieţii mele să reuşesc să sintetizez un lucru simplu. Vedeţi, caracterul folcloric al poveştii cu „personajul” a prins şi la profesioniști. Și nu e în regulă. De ce? Pentru că, dacă stăm puțin şi facem exerciţiul raţional şi logic al abordării, o să ne dăm seama că personajul nu există! Dacă e să vorbim în termeni ontologici nu putem vorbi despre actor şi personaj. Personajul este produsul minţii, experienţei, imaginaţiei, creativităţii unui om – dramaturgul. Acesta a pus pe hârtie o poveste ai cărei protagonişti sunt nişte caractere, personaje. Aceste caractere prind viaţă prin intermediul ştiinţei actorului şi a actorului însuşi – om viu.

Lecturăm Hamlet. Hamlet imaginat de mine nu e la fel cu Hamletul imaginat de altcineva. Cum, de altfel, Hamletul jucat de un actor nu seamănă cu Hamletul jucat de un altul, ecuația Hamlet rămânând totuşi aceeaşi. Actorul e hardul şi personajul e softul. Am intrat în pielea personajului! A venit personajul la mine! M-am dus către personaj! Sunt fraze-loc comun care nu au nimic de-a face cu o abordare profesionistă. Actorul are un anumit potenţial derivat din componenta naturală, pe care, prin intermediul ecuaţiei personajului şi a componentei culturale, trebuie să-l actualizeze. Actorul pare a deveni altcineva, se produce transferul de la identitate la o aparentă alteritate.

PERSONAJUL REIESE! Dacă gândesc corect, voi acționa corect.

Să vă spun o poveste frumoasă, plină de conţinuturi, care îi are protagonişti pe actorul George Constantin şi pe fiul său, actorul Mihai Constantin. Când era la începutul carierei, Mihai Constantin a întrebat: „Tată, cum să fiu un actor mare?”. Iar George Constantin i-a răspuns: „Învaţă bine vorbele!”. Răspunsul acesta mi se pare de un realism de necontestat. Cu alte cuvinte înseamnă să ştii foarte bine textul, să fii conştient de ce-l spui, pentru ce-l spui şi atunci „personajul” care acţionează, ei bine, personajul ăsta reiese! Știţi bine că prima perioadă a anului I este o perioadă de „despecializare”. Pentru că mai toți studenţii vin în minte cu PERSONAJUL. Redescoperim componenta naturală, despre care am vorbit, adică ne redescoperim pe noi înşine. După ce parcurgem această etapă, ne oprim asupra componentei culturale, unde ideile de Concept şi abordare estetică sau stilistică completează şi întregesc formarea întru o relaţionare justă cu personajul.

Astfel, studenţii au surpriza că, dacă asumă textul prin modul de a gândi al caracterului, personajului, se petrec lucruri incredibile. Se pornește de la Ce-ar fi să fii Tu cel care spune textul ăsta? Reacţionează şi acţionează cu Scopul acesta, care nu e al tau, şi ai să vezi că apare altcineva! Acolo este semnul autenticităţii. Din şapte miliarde de oameni nu există doi cu aceeași amprentă digitală, cu acelaşi iris ocular sau cu aceeaşi amprentă genetică şi, implicit, psihologică. De ce să pierd eu şansa de neegalat a autenticităţii, unicităţii şi irepetabilităţii?

Cel mai greu e de jucat cu animalele şi cu copiii. De ce? Pentru că ei nu au necesitatea şi nevoia de a-şi pune egoul la bătaie ca să fie apreciaţi. Ei nu „fac frumos!” Funcţionează sub semnul motivaţiei. Și ce-o să zică lumea despre ei? Nu ştiu şi nu îi interesează! Dar actorul îşi creează această problemă şi încearcă să întruchipeze Personajul, caracterizând, demonstrând, cu gândul la ce vor spune ceilalţi, făcându-se astfel vinovat de un discurs orgolios.

Idealul dumneavoastră pedagogic este acela de a asista la naşterea actorului unic.

Obligatoriu. Cunoaşterea de sine este cheia. Aceasta te pune în condiţia de a descoperi, de la zi la zi, lucruri noi despre persoana ta. Ori, ce e cel mai viabil? Să urmez un model, să încerc să fiu ca altcineva sau să fiu eu însumi? Până la urmă adevărata personalitate de aici derivă. Nimeni nu râde ca tine, nimeni nu priveşte ca tine, nimeni nu mângâie ca tine, nimeni nu plânge ca tine. Și-atunci, de ce să nu mă duc în profunzimea acestui tip de atitudine şi să-l cultiv? Decât să imit sau să împrumut, să mă certific pe mine ca persoană sau personalitate prin ceea ce fac alţii. De asta eu nici nu cred foarte tare în imitarea modelelor. Pentru că acest lucru ar putea să fie capcana care împiedică propria-ţi dezvoltare. Modelele sunt importante drept reper. Adică: o personalitate accentuată, un om care a realizat lucruri importante poate să fie un reper pentru dezvoltarea arhetipului meu.

Nu e ușor să îți asumi să fii unic. Dintr-o dată nu semeni cu nimeni, ești pe terenul tău, încă neumblat, pe care urmează să lași urme. Nu e ușor să îți asumi asta nici ca ființă, nici ca profesionist. Dar este un ideal pe care mulți și-l doresc a-l împlini.

Aş vrea acum să închei paranteza despre personaj spunând că o extraordinară abilitate, pe care mi-aş dori-o înţeleasă şi posibil de realizat de către actor, este aceea de a transforma. Dacă actorul, în timpul repetiţiei, reuşeşte să actualizeze potenţialităţi existente, se produce o transformare reală şi scopul e atins.   Care este rolul pedagogului?

Cred că rolul şi funcţia pedagogului sunt, într-o covârşitoare măsură, de ghid. Tot Einstein a spus următorul lucru: toate minţile de pe lumea asta gândesc la fel. Geniul e o chestiune de timp. Adică, ceea ce o minte aparent genială poate analiza şi soluționa în câteva minute, o altă minte poate să o facă pe parcursul unei vieţi. Aceleaşi procese se produc în minţile tuturor oamenilor de pe această planetă. Cu alte cuvinte, geniul este o chestiune de timp. Încercând să-i induci studentului nevoia de a conştientiza acest lucru, de a vedea ce procese se produc în relaţionare, în relaţionare cu propria-i interioritate, cu ceilalţi, cu propriile-i nevoi, ce îl conduce, ce îl animă, ce îl motivează să funcționeze? Ce ne ridică dimineaţa din pat? Nevoia noastră, a vânătorilor ancestrali de senzații, emoții, de cunoaştere de sine.

Adrian Titieni

În filmul „Poziția copilului” (2013)

Dacă reuşeşti să îi dai studentului imboldul de a conştientiza aceste lucruri, de a-şi crea propriul echilibru interior, propria-i autonomie, viaţa vine şi rezolvă de la Sine! Altfel rişti să-l laşi să existe sub semnul dependenţei. Studentul întreabă: „Aici ce fac? Cum fac?”, iar profesorul îi spune: „Aici eu cred că ar trebui să…” Și-atunci eu, profesorul, îi dau de ce-ul şi cum-ul meu. Dar e soluţia mea, nu a lui! L-am împiedicat să exclame „Evrika!”

La sfârșitul celor trei ani, în mod ideal, studentul-actor ce are în bagajul lui profesional?

Are capacitatea de a transforma convenţia în realitate psihologică credibilă și de înţeles. Pentru mine, asta e în bagajul lui profesional. De aici încolo poate urma o abordare stilistică. Poate să perceapă realitatea şi să vadă dincolo de aparenţe – adică are posibilitatea de a pătrunde dincolo de straturile superficiale ale realităţii.

Care este funcția actorului în social?

La sfârșitul secolului al XVI-lea Shakespeare a spus că teatrul trebuie să pună oglinda lumii în față. Această oglindă a vremurilor trebuie să fie nedeformată. Ori, ca să poți într-adevăr să percepi din realitate ceea ce  e funcţional, important, serios, plin de conţinuturi, e nevoie de un tip de abilitate specifică şi de o anumită etică. Artistul, generic, nu vorbim acuma doar de actor, trebuie să facă asta ţinând cont atât de adevăruri imuabile, binele necesar, frumosul implicit şi de receptorul căruia, obligatoriu, trebuie să i se adreseze. El este profesionist în măsura în care reuşeşte să facă asta. Altfel, e amator. Amatorul vrea ca lumea să fie atentă la el, profesionistul ştie că trebuie să fie atent la lume.

Dumneavoastră sunteţi un artist?

Nu ştiu! Nici nu mă gândesc la asta! Nu mă preocupă asta! Să vă spun ce mă preocupă pe mine… Artist? Nu, nu sunt un artist. Și îţi şi spun… indiferent de meseria pe care aş fi făcut-o, cred că aş fi făcut-o cu dăruire. Satisfacţia derivată totuşi din profesia mea e acea perioadă a repetiţiilor când uşor-uşor simt că necunoscutul se transformă în ceva palpabil, cunoscut şi controlabil. Momentul când acel simţ interior îmi spune că lucrurile funcţionează. Până nu de mult, nu le înţelegeam, creau angoasă şi, deodată, capătă armonie, coerenţă, viaţă. Aceste momente aduc o satisfacţie pe care nu o pot traduce în cuvinte. Asta este perioada cea mai frumoasă, când, aparent de nicăieri, vine rezolvarea. Există un moment de inspiraţie pe care nu-l poți controla. Cert este că trebuie să joci jocul bine. Dacă joc jocul bine şi fac efortul să aflu ce urmăresc cu el, e corect felul în care procesez, apare un moment care îţi dă o satisfacție profesională inconfundabilă. Acolo e zona în care încerc să funcţionez.

Aşadar, nu mă interesează neapărat dacă sunt sau nu artist, sunt interesat să fac bine ceea ce fac, mă interesează condiţia mea de pedagog al acestei profesii pentru că e una dintre cele mai interesante, fără să exagerez, fără să discriminez – poate crea cunoaştere de sine. E un domeniu în care această cunoaştere se produce la modul practic. Dacă lumea e într-o permanentă evoluţie tehnologică, noi, oamenii, nu prea am evoluat din perspectivă psihologică. E un tărâm al investigaţiei care devine aproape obligatoriu şi acum ştiinţele moderne încearcă să aducă plus valoare în cunoaşterea omului, în simbioză cu religia. Nu am venit pe lume cu un manual de utilizare şi asta ne pune în condiţia în care am putea uşor-uşor să ne luăm în serios, să înţelegem ce e cu noi, ce rost avem şi să nu umblăm cu corăbii cu pânzele umflate de vânt şi fără cârmă. Pentru că, de multe ori, asta se întâmplă.

Ce înseamnă să reuşeşti în meseria asta?

Ecuaţia reuşitei are multe ingrediente: talent, dedicaţie, implicare, seriozitate, exerciţiu, răbdare, etică, deschidere, generozitate, cum, de altfel, şi oportunitate, noroc, şansă. Şi, nu în ultimul rând, multă muncă. Dacă toate acestea sunt la purtător, reuşita nu are cum să nu apară.

 

12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »