Ce-mi place foarte mult la cinema-ul furios al lui Nadav Lapid este că nu ştii niciodată unde te va duce şi în ce fel te va învălui. Singurul lucru pe care poţi să îl anticipezi este că vei fi surprins. Nu-ţi rămâne decât să te laşi purtat de ideile sale neconvenţionale şi incomode.
Un articol de Ionuţ Mareş|4 noiembrie 2021
Aţi putea spune că sunt destui cineaşti fac asta şi că, până la urmă, nu e performanţă aşa de mare. Doar că cei care îi cunosc filmele regizorului israelian ştiu cu siguranţă că libertatea pe care şi-o asumă e o specie rară.
Însă despre ce îndrăzneală e vorba?
E dezinvoltura cu care face filme deopotrivă intime şi politice (mai exact, critice la adresa statului Israel), într-o formă care caută tot timpul să ne tragă preşul de sub picioare (în cazul meu, reuşeşte des).
Iar cel mai nou film al său, parţial autobiografic, „Ahed’s Knee”, câştigător al Premiului Juriului la Cannes în acest an, e cel mai bun exemplu.
Nu ni se cere în vreun moment să empatizăm cu protagonistul, numit doar Y – un regizor în doliu după pierderea mamei şi zbuciumat de lucrul la un film inspirat dintr-un caz real, despre o activistă palestiniană supusă unor rele tratamente de către autorităţile israeliene (un politician extremist a spus chiar că tânăra ar trebui împuşcată în genunchi – de aici şi titlul filmului).
Ca să se mai deconecteze, regizorul acceptă invitaţia unei biblioteci dintr-un orăşel de provincie de a-şi prezenta precedentul film şi de a discuta cu publicul. Doar că în acest loc situat în plin peisaj deşertic se confruntă cu cenzura pe care e nevoită să o impună o reprezentantă a Ministerului Culturii, venită să organizeze evenimentul şi să îi spună ce teme nu ar trebui vorbite cu spectatorii, iar ciocnirea lor în plin decor arid îi răscoleşte protagonistului şi nişte amintiri traumatizante din armată (obligatorie atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, şi una din temele recurente din cinema-ul israelian).
Nici nu am putea să ne apropiem foarte mult de drama acestui personaj antipatic la suprafaţă, pentru că ne împiedică în permanenţă mizanscena destabilizatoare.
Schimbările de unghiuri ale camerei în câte o secvenţă sunt atât de dese şi de radicale, încât rezultatul e ca o operă cubistă. O melodie din căşti îl transpune pentru un moment pe Y înapoi pe străzile din Tel Aviv. Printre imaginile din armată se strecoară şi o scenă de dans al unui grup de femei soldat cu arme automate în mână. Iar aparatul îşi pierde uneori controlul într-atât de tare, încât mişcările sale spasmodice produc ameţeală. Şi astea sunt doar câteva exemple din arsenalul regizoral.
Sigur, s-ar putea invoca drept explicaţie pentru acest stil frenetic, pe alocuri teribilist, faptul că este o reflectare a minţii tulburate a protagonistului. Da, la fel ca personajul din „Synonymes”, precedentul film al cineastului, Y pare să ducă pe umerii săi povara de a trăi într-un stat căruia îi face un rechizitoriu nemilos, considerându-l inclusiv opresiv şi chiar fascist.Însă e ceva mai mult de atât – protagoniştii din ultimele două filme ale israelianului sunt nişte conştiinţe chinuite, incapabile parcă să îşi mai găsească liniştea într-o lume apăsătoare, aşezată prost, dar şi din cauza propriilor contradicţii şi frământări.
Cinema-ul lui Nadav Lapid destructurează felul nostru de a privi şi, atunci când se estompează strigătul său de disperare, devine un îndemn la luciditate critică.
