Dacă sunteţi în căutarea altfelului, vă propun spectacolul „Kremlinul de zahăr”, realizat de inimoasa trupă Rampa. Îi veţi putea vedea pe: Răzvan Răduţă, Armine Vosganian, Tudor Morgovan, Adela Bengescu, Gabriel Chirilă, Maria Teodora Filip, Florin Crăciun, Ana Maria Turcu şi Laur Drăgan.
Un articol de Andrei Crăciun|23 octombrie 2019
Spectacolul este regizat de Mihai Alexandru Ion și se joacă la Plant Village (pe Șoseaua Nicolae Titulescu, la numărul 177, la piciorul Podului Basarab), într-un fost service RATB.
Începem de aici: spectacolul acesta este o punere în scenă a romanului omonim semnat de Vladimir Sorokin, unul dintre marii autori ruși cu care suntem contemporani. Rețineți aspectul, fiindcă este fundamental.
Continuăm așa: la noi, la români, precum știm, toate instituțiile capătă în timp chipul celui/ celei care le conduce. Avem instituții cătrănite sau care o fușăresc sau risipitoare sau implicate, în care are loc până și munca și, uneori, chiar talentul, fiindcă adevărații conducători știu să îi atragă pe cei valoroși. Nu altfel stau lucrurile și în teatru.
Așa se face că în București vedem prea des teatrul după chipul și asemănarea directorilor de teatre sau, în cazul teatrului independent (care e comercial, nu experimental), după chipul și asemănarea măriei sale, publicul plătitor.
Cu Rampa situația e altfel: e o trupă tânără, are o personalitate puternică, dar încă în formare. Ei nu au căzut nici în blazare, nici în trufia pe care adeseori o aduce gloria. La Rampa se joacă teatru cu inima.
Am uitat să precizez: spectacolul este gratis, iar la sfârșit veți întâlni o cutie pentru donații. Ar fi drăguț să nu o ocoliți ca și cum n-ar exista, fiindcă la mijlocul acestei povești se află, totuși, muncă de om.
La Rampa există curajul căutărilor și asta e tot mai rar (chiar și printre artiști), deci mai prețios. O căutare curajoasă este și această punere în scenă a lui Sorokin.
Sorokin nu e ușor, Sorokin e greu, e foarte greu, el nu e dintre aceia care vehiculează idei pe care le uiți până la colțul străzii. El scrie distopii în care viitorul repetă trecutul, iar Rusia redevine ce a fost: un Imperiu Țarist, obsedat de dușmanii din exterior și din interior, în care istoricii se ocupă de ceea ce se numește istoria corectă, represiunea e brutală, iar umorul nu e îngăduit decât în limitele impuse de poliția secretă.
Sorokin a scris destule piese de teatru, dar tinerii de la Rampa nu au luat o piesă de Sorokin, au luat un roman și încă unul dintre acele mari romane rusești care au greutatea vieții adevărate și a inevitabilei morți absurde. O carte în care pentru Patrie, așa cum o gândește Țarul, se poate comite orice crimă. Pe scurt: e extraordinar că se joacă Sorokin la București. Cum se joacă – asta trebuie să vedeți cu ochii dumneavoastră.
Apoi, spațiul acesta e potrivit pentru această poveste. Te uiți la spațiul concentraționar rus, la noul Gulag, și pe geam, în zare, ți se arată traficul infernal de pe Podul Basarab.
Nu e chiar ca la teatru, madam, în acest fost service RATB, acustica nu e perfectă, nu stai în fotolii moi, nu e cald ca în grădina raiului, dar asta face bine spectacolului – fiindcă acesta nu e un spectacol despre confortul mic-burghez. E despre suferință, durere, sânge, zahăr și zăpadă.
Aici teatrul nu doar se vede (pentru a se uita repede) – aici se trăiește (imperfect, dar adevărat).
Sorokin e greu, e foarte greu, el nu e dintre aceia care vehiculează idei pe care le uiți până la colțul străzii. El scrie distopii în care viitorul repetă trecutul, iar Rusia redevine ce a fost: un Imperiu Țarist, obsedat de dușmanii din exterior și din interior, în care istoricii se ocupă de ceea ce se numește istoria corectă, represiunea e brutală, iar umorul nu e îngăduit decât în limitele impuse de poliția secretă.
