Al Pacino: „E o nebunie să fii actor. Iei psihicul şi dai cu el de toţi pereţii”
https://www.ziarulmetropolis.ro/al-pacino-e-o-nebunie-sa-fii-actor-iei-psihicul-si-dai-cu-el-de-toti-peretii/

E unul dintre marii actori de la Hollywood, dar şi un histrion care devorează scena de teatru fără ruşine. Al Pacino n-a terminat liceul, n-a dat interviuri până la 39 de ani şi spune că dragostea romantică „poate fi un mare rahat”.

Un articol de Monica Andrei|16 Iunie 2015

Al Pacino avusese numeroase nominalizări la premiile Oscar şi câștigase unul, când, pe 7 iunie 2007, Institutul American de Film i-a decernat, la Kodak Theater din Hollywood, al 35-lea premiu, pentru întreaga carieră. Se alătura astfel altor giganţi ai cinematografului, printre care Alfred Hitchcock, Martin Scorsese, Jack Nicholson, Robert De Niro.

Din Bronx până pe scena de pe Broadway, pe platourile de filmare, apoi pe scena Premiilor Academiei Americane de Film, drumul a fost lung şi greu. “Naşul”, „Serpico”, „După-amiaza unui cîine”, primele nominalizări la Oscar, aşa a început drumul spre celebritate.

Alfredo James Pacino s-a născut pe 25 aprilie 1940 în Bronx, un cartier al New York-ului. Părinţii au divorţat când avea doi ani şi a fost crescut de bunici. Copilul timid, care nu ieşise din casă până la şase ani, când era provocat sau lovit, cădea şi voma.

Bunicul îl duce la cinema de mic, îi spune poveşti de viaţă, şi-l învaţă să muncească. De la 17 ani se întreţine singur, lucrând ca poştaş, vânzător (de pantofi, ziare, fructe), lucrător la farmacie, administrator de bloc, portar; a cărat mobilă, apoi a jucat teatru până când Charlie Laughton l-a convins că este actor şi i-a spus: “Tu o să devii celebru”.

Se înscrie la Arte Performative unde învaţă sistemul lui Stanislavski. “Odată eram la oră şi a trebuit să mă interpretez pe mine atunci când sunt singur la mine în cameră. Şi cum nu avusesem niciodată camera mea, a trebuit să improvizez. Mama mi-a spus că actoria este pentru oamenii bogaţi şi că ar trebui să-mi caut de lucru. M-am lăsat de liceu după doi ani, dar n-am uitat ce mi-a spus profesoara, că am jucat natural. Nu ştiu care este diferenţa dintre a fi natural şi a fi real.”

Împătimitul de teatru scrie cuplete pentru spectacole de teatru de revistă prin cafenele şi regizează comedie. “În Greenwich Village aveam obiceiul să trecem cu o pălărie prin faţa publicului după ce jucam câte o piesă. Eram cu adevărat un actor de stradă, un ţigan, un nomad şi fără un sfanţ. Locuiam în bodegi şi cocioabe, în pensiuni şi hoteluri infecte, orice cu apă potabilă şi baie în cameră însemna paradisul”.

În 1966 a fost nominalizat la premiile OBE pentru cel mai bun actor în rolul dintr-un spectacol de teatru: „Igrec e o literă strâmbă” iar în 1969 obţine primul Tony pentru rolul din „Poartă şi târgul cravată?”

1909483_46709257172_4921_n

Hollywoodul îl atrage, dar teatrul rămâne marea pasiune. Marlon Brandon devine idolul său.

Decorul casei sale n-are nimic din aerul sărbătoresc al unui om care a jucat pe Broadway şi a luat multe “Oscaruri”, ci din cel al unui orăşean amărât care s-a prezentat pentru audiţie la „Actors Studio” a lui Lee Strasberg şi a fost respins prima dată.

Apartamentul său cu trei camere are o bucătărie şi ustensile uzate, un dormitor cu patul mereu nefăcut, o baie unde apa de la toaletă curge mereu cu zgomot şi o sufragerie cu mobilă veche, un pian, multe ediţii Shakespeare de buzunar şi teancuri de scenarii.

Până la 39 de ani n-a dat interviuri, a evitat presa. Avea scris pe uşa de la intrarea apartamentului alt nume, inclusiv pe cutia poştală. Printre preferinţele culinare se află: spaghetele, chifteluţele şi afinele. Nu mănâncă niciodată carne vinerea. Are trei copii: Julie, Anton şi Olivia. În viaţa de toate zilele este modest şi îi face plăcere să nu se comporte ca un star.

Al Pacino, despre…

Prima experienţă sexuală: Îmi place munca mea pentru că plasează sexul în perspectivă. Altfel, rişti să devii prea preocupat de sex. Aveam nouă ani. Am întâlnit prima oară o fată. Şi-a dat bluza jos, avea sâni, am pus mâinile pe ei, iar ea a chicotit. Stătea în faţa saltelelor cu arcuri. Am împins-o. A sărit înapoi şi am repetat scena de trei sau patru ori. Am crezut că am pus-o. M-am dus să-mi cumpăr prezervative. Le căram în portofel. Nu ştiam la ce-s bune…

Tutun, iarbă, LSD, vin: Tutunul şi iarba au fost parte din viaţa mea de când mă ştiu. Iarbă şi vin. Gândeam că toată lumea bea. Am început să fumez pe la nouă ani, pe la zece mâncam tutun, la 11 ani fumam pipă. Am fumat iarbă mulţi ani. Nu eram amator, dar îmi plăcea ocazional, cu vin. Am fost pe LSD în tinereţe, când aveam vreo treizeci de ani.

Scriitori: Cehov, Brecht, apoi Shakespeare. De asemenea, Henry Miller, O’Neill, Ibsen, Balzac şi Dostoievski. Ei m-au însoţit 20 de ani. Mi-au oferit un fel de „raison d’être”. Scriitorul e totul pentru mine. Cititul mi-a salvat viaţa.

Dragoste: Îmi este frică să nu fiu părăsit. Trebuie să ajungi, în cele din urmă, într-un punct în care poţi să spui că acea femeie îţi este prieten. Ţine de încredere. Dragostea trece prin diferite etape, dar dăinuie, durează. Dragostea romantică poate fi un mare rahat. Şi te poate răni. Cea mai lungă relaţie a durat cinci ani. Dacă te întâlneşti cu 3, 4 femei, nu înseamnă că se învârt în jurul tău. S-ar putea să fii tu cel care se învârte în jurul lor, iar ele să iasă cu 3, 4 tipi.

Femeia. Poţi să depinzi de femeie pentru anumite lucruri, dar nu poţi investi pe nimeni cu atâta putere. Nu este corect faţă de tine sau faţă de cealaltă persoană. Îmi plac femeile care ştiu să gătească. Am fost îndrăgostit de două ori: Jill Chayburgh şi Marthe Keller. Când o relaţie devine profundă simţi că ai pierdut controlul, că te prăbuşeşti.

Supravieţuire. Metoda mea de supravieţuire e să ştii să te mişti, când să te ascunzi, când să te implici şi când să dai din coate. Dacă viaţa mea ar fi o slujbă, mi-aş da demisia.

Celebritate. Am devenit celebru, era ca şi cum luminile erau îndreptate către mine şi nu mai puteam vedea în faţă. Nu mai vezi cum sunt oamenii unii cu alţii. Anonimatul îţi oferă lucruri minunate, cum ar fi să umbli pe străzi ca toţi ceilalţi. Actorii suferă de o problemă pe care o avem cu toţii: trebuie să învăţăm să facem faţă celebrităţii şi atenţiei. Am văzut actori transformându-se din actori în personalităţi. Devin atât de flataţi şi daţi peste cap de celebritatea lor, încât uită scopul. Sunt prinşi în această celebritate şi înţepenesc în ea.

Bani. Nu am avut bani. Când am devenit bogat am învăţat multe despre detaşare. Oamenii bogaţi cunosc banii, îi înţeleg, interacţionează cu ei diferit. Dacă nu i-ai avut niciodată, va trebui să înveţi despre ei.

Dorinţa de a deveni actor. Unul dintre lucrurile care m-au făcut să vreau să devin actor a fost să văd în copilărie piesa lui Cehov, “Pescăruşul”, când aveam 14 ani şi stăteam în Bronx. Au jucat într-o sală de cinema cu 15 oameni. A fost o experienţă uluitoare. Apoi, într-un restaurant pe o stradă vizavi de The New York Shakespeare Festival’s Public Theatre. Actorii stăteau în jurul unei mese, sporovăind. Era ca şi cum ar fi existat acolo de sute de ani şi le-ai fi putut vedea rădăcinile, istoria, aduceau atât de mult cu o familie; cât de mult semăna cu ceea ce-mi dorisem întotdeauna.

A juca teatru. M-am întors pe scenă pentru că era felul meu de a înfrunta succesul pe care-l obţinusem, era modul meu de a-i face faţă. A juca teatru înseamnă să nu joci teatru. Să interpretezi e o muncă grea. Câteodată e dătător de energie. E revelator. E palpitant. Modul de a juca pe care încerci, de fapt, să ţi-l aminteşti cu adevărat este cum să nu joci teatru. Scena a fost locul unde am simţit prima oară că pot vorbi. Personajele spuneau toate aceste lucruri pe care nu le-aş fi putut spune niciodată. Lucruri pe care nu mi-am dorit dintotdeauna să le spun, ceea ce a fost pentru mine o extraordinară descătuşare. Am regizat piese de teatru şi le-am făcut pe toate de la decoruri la costume. E o nebunie să fii actor. Iei psihicul şi dai cu el de toţi pereţii.

A juca teatru pentru un câine-ghid. De-a lungul anilor m-am văzut conectat la teatrul făcut dinaintea spectatorilor decât film. Când joci pe scenă te schimbi şi evoluezi neîntrerupt. Prestaţia din filme a fost pe locul al doilea. Sunt numai maşini şi cabluri. Când interpretezi pentru o cameră de filmat ea continuă să ia de la tine şi nu dă niciodată nimic înapoi. Când joci în faţa unui public viu el se întoarce la tine, astfel încât tu şi publicul vă aparţineţi unul altuia într-un anume sens. Când am jucat “Pavlo Hummel” în Boston am stabilit o legătură cu o pereche de ochi din sală, am parcurs întregul spectacol agăţându-mă de ochii aceia, dând totul pentru acei ochi. Când a căzut cortina, m-am uitat în direcţia acelor ochi şi am văzut un câine-ghid. Aparţinea unei fete oarbe. Nu puteam trece peste compasiunea, intensitatea lor şi toată înţelegerea din ei. Era un câine. Ce mai meserie!

Actors Studio. A însemnat foarte mult pentru viaţa mea. M-a lansat. Lee Strasberg a fost în viaţa mea un moment de răscruce extraordinar. O să fiu întotdeauna recunoscător studioului. Aş putea să mă însor cu locul ăla.

Când montezi „Richard al III-lea”. Una dintre cele mai mari bucurii este să montez „Richard al III-lea şi am montat spectacolul pe Broadway ca să mă las de fumat. Când montezi Richard al III-lea intri în nişte lumi, ajungi la locul de unde venim. Cu 400 de ani în urmă, oamenii spuneau şi treceau prin exact aceleaşi lucruri. Simţi această legătură. Capeţi acel sentiment al apartenenţei. „Richard-ul” meu e diferit. L-am montat în 1973 la Loeb Theater din Boston, dar n-a ieşit bine. Ne-am mutat într-o biserică, iar lucrurile au luat avânt. Când am scos spectacolul din biserică şi l-am urcat pe scena teatrului, lucrurile s-au schimbat. Înainte avea un concept, acum nu-l mai avea.

Shakespeare. E unul dintre motivele pentru care am continuat să joc teatru. Uneori petrec zile întregi lucrând la Shakespeare de unul singur, numai din plăcerea de a-l citi, de a rosti cuvintele. Uneori sunt în stare să stau ţintuit o noapte intepretând diverse roluri. O pot ţine aşa zece ore încontinuu. Poate e legat de modul în care asimilăm inconştient lucrurile.

“Naşul”. La momentul acela puţin îmi păsa dacă iau rolul sau nu. La al doilea film „Naşul”, m-au chemat în biroul din New York, mă aşteptau cu o sticlă de J&B pe masă. Am început să bem, să povestim, să râdem, iar producătorul a deschis un sertar cu o cutie de metal şi a împins-o spre mine. Mi-a spus: “Dacă ţi-aş spune că aici este un million de dolari?” I-am răspuns: “Nu înseamnă nimic pentru mine – este o noţiune abstractă”. A fost cel mai incredibil moment: am sfârşit prin a-i cere scuze tipului că nu iau milionul. Primele două filme au câştigat nouă premii Oscar şi aproximativ 800 de milioane de dolari.

Oscar. Era un soi de aură care a strălucit câteva săptămâni. N-am mai simţit aşa ceva. A fost de parcă aş fi câştigat o medalie olimpică, numai că la jocurile olimpice o câştigi pentru că eşti cel mai bun, pe când „Oscarul” nu e neapărat necesar. Îți vine rândul şi atât. De fiecare dată când pierd un punct mă gândesc la premiile mele şi intru din nou în cursă. Când am emoţii ori sunt stresat, arborez o mină rece. Înghiţeam Valium ca pe bomboane. Le mestecam. Fusesem nominalizat la „Oscar”. Făceam pe mine rău. Dacă nu luam nu puteam ajunge la scenă.

Muzica. Nu e nimic mai înveselitor decât să comunici cu oamenii prin muzică. Am avut o perioadă când am crezut că sunt Beethoven sau ceva de genul ăsta. Aveam acest sentiment, că eram un geniu nedescoperit, aşa că am făcut rost de un pian şi cântam cu orele. Era o nevoie de a mă exprima. Am adesea fantezii cu mine într-o trupă de jazz sau în mijlocul unui cvartet de Beethoven.

Sursa: Al Pacino în dialog cu Lawrence Grobel

Foto: Facebook Al Pacino (edit Zoltan Kelemen)

22
/10
/19

Anul acesta, în iulie, s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Lino Ventura, unul dintre cei mai iubiti actori din ultimele decenii. Angiolino Joseph Pascal Ventura, pe numele său real, a venit pe lume la 14 iulie 1919, la Parma, în Italia și s-a stins din viață într-o zi de 22 octombrie (1987), la Saint-Cloud, în Franța.

22
/10
/19

Am văzut în cadrul festivalului peliculelor de la Cannes la București filmul artistic de cinema „It Must Be Heaven” (câștigător al premiului special al juriului la Cannes în acest an), regizat de palestinianul Elia Suleiman. Cu Elia Suleiman în rolul principal. O scurtă, definitivă recenzie: e superb.

21
/10
/19

Seria invitaţilor de marcă la ediţie a X-a a Les Films de Cannes à Bucarest continuă cu unul dintre cele mai promiţătoare talente ale cinematografiei braziliene: Juliano Dornelles, regizorul filmului „Bacurau”, pe care îl semnează împreună cu Kleber Mendonça Filho, peliculă câștigătoare a Premiului Juriului la Cannes 2019.

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

18
/10
/19

În Bucureşti, gala de deschidere a Les Films de Cannes à Bucarest este programată vineri, de la ora 19:00 la Cinema PRO, în prezența sărbătoritului ediţiei, Vlad Ivanov şi a cineastului Claude Lelouch.

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

Page 5 of 254« First...34567...102030...Last »