Alaiul, prilej de ieșire pe uliță
https://www.ziarulmetropolis.ro/alaiul-prilej-de-iesire-pe-ulita/

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

Un articol de Georgeta Filitti|21 noiembrie 2016

Suspiciunile planează până astăzi asupra cauzelor morţii ultimului domn fanariot. În plus, dispariţia i-a fost ascunsă mulţimii deoarece văduva aştepta confirmarea în domnie a fiului cel mare, Nicolae, fapt ignorat de autorităţile otomane. Familia a decis depunerea răposatului în biserica Sf. Spiridon Nou, ctitorie a lui Scarlat Grigore Ghica, unchiul soţiei sale, Eufrosina Callimaki. Traseul alaiului de înmormântare este unul din cele mai amănunţite şi a putut fi reconstituit pas cu pas astfel: după vizita de condoleanţe a agenţilor consulari ai Prusiei, Austriei, Rusiei şi Franţei (care au refuzat să urmeze cortegiul, preferând să se ducă direct la biserică), ceremonia a început la palatul domnesc, aflat pe locul actual al Teatrului Odeon. 150 de boieri au purtat succesiv sicriul pe umeri până la biserică, având în frunte un sobor de circa 1.000 de preoţi. După mărturia diplomaţilor străini şi a istoriografilor oraşului, G. Florescu şi C. Sărăţeanu, la ferestre, în balcoane, pe garduri şi pe acoperişuri erau mai mulţi bucureşteni decât la o înscăunare de domn ori căsătorie de beizadea. Semnul distinctiv al domnilor fanarioţi fusese steagul cu două sau trei tuiuri (cozi de cal) şi acesta îl însoţea acum pe vodă, alături de baldachinul de purpură şi aur aflat deasupra sicriului.

De la scările palatului până la Cercul Militar de azi (pe atunci acolo se înălţa biserica Sărindar, ctitoria lui Matei Basarab), trei rânduri de câte şase mari vornici l-au dus pe umeri. Alt grup de 18 boieri a asigurat ducerea sicriului până la intersecţia actuală a Căii Victoriei cu strada Domniţa Anastasia (odinioară acolo fuseseră casele lui Gheorghe Sakelarie, făcut baron de prusieni, apoi legaţia ţaristă), în continuare până la casele Câmpineanului (tot pe Calea Victoriei unde se află acum un magazin Herbagen) şi în fine, până la casele familiei Meitani, unde locuia ginerele domnesc Ştefan şi soţia lui Ralu Suţu. Şase agale au purtat apoi coşciugul până la biserica Zlătari, iar de acolo şase cluceri mari l-au dus până la biserica Sf. Ioan cel Mare al Grecilor (pe locul actual al CEC-ului). Acelaşi număr de paharnici au intrat în cortegiu până la casele lui Ştefan Belu, aproximativ în dreptul blocului aşezat pieziş la capătul Căii Victoriei spre splaiul Dâmboviţei. Şase mari stolnici au cotit spre stânga, pe strada Franceză de azi, pe lângă zidul de odinioară al Hanului lui Constantin vodă; şase mari serdari au purtat sicriul apoi până la biserica, ce dăinuie şi azi, Sf. Dumitru de Jurământ (ridicată în 1819); şase căminari l-au dus până la casa dr. Darvari (în Centrul Vechi de azi). De acolo sicriul a fost purtat de şase mari medelniceri la poarta de sus a Curţii domneşti (ruinele acesteia se văd şi azi) şi de acolo până la Hanul lui Manuc sarcina au purtat-o şase slugeri. Cortegiul şi-a urmat drumul spre Bărăţie, până în dreptul magazinului La vulturul de mare cu peştele în ghiare, iar sicriul a fost purtat de şase pitari. Până la biserica Sf. Spiridon succesiunea a fost următoarea: şase mari cluceri de arie, şase logofeţi al doilea de Divan, şase polcovnici, alţi şase polcovnici (avându-l în frunte pe marele polcovnic), şase căpitani cu marele spătar înainte şi, de la uşă în interiorul bisericii, şase căpitani în frunte cu marele agă.

Curtea bisericii era acoperită cu paie din belşug, ca să cruţe puţin de frig picioarele participanţilor. Era puhoi de notabilităţi, dar familiei i s-a recomandat să rămână în locuinţa baş boierului Iordache Filipescu, cel mai mare şi mai bogat personaj la vremea aceia. Casele lui, înconjurate de o grădină imensă, se aflau în spatele actualului Muzeu de Artă.

Până să fie introdus în biserică, trupul neînsufleţit al domnitorului a fost depus în curtea bisericii, într-un cort ancorat în patru colţuri, pe o masă ovală, având la căpătâi portretul său şi stema îmbinată a Ţării Româneşti şi Moldovei. Ca Alexandru Suţu să fie coborât propriu-zis în gropniţa bisericii, s-au scos şi s-au spălat, după datină, oasele domnitorilor înmormântaţi acolo, Scarlat Ghica (ctitorul) şi Constantin Hangerli. Acestea au fost introduse într-un sac de pânză verde şi aşezate la picioarele ultimului adus.

Un şir de strane ascunde acum nepotrivit locul de veci al celor trei domnitori fanarioţi, mărturie parcă a interesului nostru vremelnic doar pentru ceremonia de moarte, dar nu pentru veşnicia ei.

Cortegiul şi-a urmat drumul spre Bărăţie, până în dreptul magazinului La vulturul de mare cu peştele în ghiare, iar sicriul a fost purtat de şase pitari.

 



26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

11
/05
/16

Vreme de peste o sută de ani, locul unde se află restaurantul şi cofetăria Capşa a fost considerat printre „centrele nervoase” ale oraşului. La 1812, după ce Rusia ne-a răpit Basarabia iar pe tronul ţării era vodă Caragea, aici şi-a instalat un Mathias Brody o baracă uriaşă unde a montat mai multe diorame. Timp de 4 ani, bucureşteni curioşi, de la boierii cu caftan la „prostime”, s-au perindat prin faţa imaginilor încremenite, dar atât de expresive: alaiuri împărăteşti, oraşe minunate, vase surprinse de furtună pe mare.

27
/04
/16

Domnia Regelui Carol I a coincis cu o perioadă din istoria Europei cunoscută drept La belle époque. Atunci s-a construit masiv, s-au preluat modele, mai ales franţuzeşti, au fost invitaţi să lucreze în ţara noastră arhitecţi francezi, germani, cehi. Iniţiativa principală a aparţinut suveranului care a dispus (susţinând masiv din caseta particulară) ridicarea, refacerea sau modernizarea unor edificii rămase şi azi emblematice pentru Bucureşti.

25
/04
/16

Aşa a fost supranumit un domnitor în Ţara Românească din şirul fanarioţilor aflat pe tron între 1786 şi 1789. Nu făcea parte din familiile nobile din Fanar ci era, după spusa ambasadorului francez la Ţarigrad, „un ţărănoi din Arhipelag”.

09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

Pagina 3 din 41234