CRONICĂ DE FILM „In Transit”, ultima realizare a regizorului american de filme de nonficţiune Albert Maysles, este o capodoperă în care un celebru tren şi pasagerii săi devin o metaforă discretă a vieţii. „Junun”, realizat de P.T. Anderson, este un documentar muzical psihedelic, un elogiu adus bucuriei de a crea.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 octombrie 2015
Albert Maysles este un cineast legendar al filmului de nonficţiune american, dispărut dintre noi în luna martie la vârsta de 88 de ani.
El a lăsat în urmă în acest an un ultim documentar, „In Transit”, care încheie o operă dedicată observării atente a vieţii. Şi în special a societății americane – de la oameni simpli la lumea spectacolului și a celebrităților. Filmele sale despre turneele Beatles („What’s Happening! The Beatles in the U.S.A.”, 1964) şi Rolling Stones („Gimme Shelter”, 1970) în America au devenit puncte de referinţă ale documentarului observaţional.
Prezentat recent, în premieră în România, în deschiderea HipTrip Travel Film Festival de la București, „In Transit” (2015) este o operă care pornește de la o premisă extrem de simplă, dar care se înalță la statutul de metaforă subtilă a vieții însăși.
Albert Maysles și ceilalți patru cineaști creditați pe lista de regizori ai acestui film (Lynn True, David Usui, Nelson Walker III și Benjamin Wu) s-au urcat la bordul Empire Builder, trenul care acoperă cea mai lungă rută feroviară din SUA, de aproximativ 3.500 de km, și traversează țara de la est la vest (Chicago-Seattle).
Şi au lăsat oamenii să vorbească – de la pasageri la câţiva membri ai „echipajului”. Să-şi spună frânturi din povestea vieţii. Să-și împărtășească gândurile și emoțiile. Sau să se lase observaţi, cu discreţie, de camera de filmat în timp ce vorbesc între ei – necunoscuţi ce tocmai leagă prietenii.
Rezultă un portret colectiv uman şi tandru marcat de dezamăgiri, vise, regrete, tristeţi, bucurii şi mai ales speranţă. Pentru că acesta este sentimentul ce pare a-i domina pe cei ce se urcă în tren: speranţa că noua viaţă spre care se îndreaptă, la sute sau mii de kilometri distanţă de locul existenţei de până atunci, este una mai bună sau măcar poate șterge amintirea celei vechi.
Este, în fond, visul american încă de la apariţia sa. Este drumul spre acel Vest care promite un nou început. De aceea, „In Transit” este un film despre ce înseamnă să fii american, dar și o parabolă camuflată a existenței – a trecerii fiecăruia dintre noi prin viață, în tranzitul dintre naștere și moarte.
Rating: ●●●●●
Prezentat recent la Festivalul de Film de la New York și lansat la 9 octombrie exclusiv pe platforma online MUBI (disponibil astfel timp de o lună și în România), „Junun” este primul documentar pe care îl realizează marele cineast american Paul Thomas Anderson.
Nu vă așteptați însă la un documentar clasic, cuminte, convențional. Așa cum filmele sale de ficțiune inovează, provoacă și surprind formal (și narativ) de fiecare dată, la fel și „Junun” testează limitele genului în care aparent se încadrează.
P.T. Anderson îl urmează pe chitaristul Jonny Greenwood (Radiohead) în India, acolo unde acesta înregistrează, într-un fort de secol 15, albumul care dă titlul filmului, împreună cu compozitorul israelian Shye Ben Tzur și o trupă de muzicieni indieni denumită Rajasthan Express.
Greenwood a compus muzica la ultimele trei filme ale regizorului („There Will Be Blood”, „The Master” și „Inherent Vice”), astfel că „Junun” poate fi văzut și ca un elogiu, o plecăciune pe care P.T. Anderson i-o face colaboratorului său fidel, punând de această dată camera de filmat în slujba muzicii, cea atât de prezentă și importantă în operele sale.
„Junun” este un documentar psihedelic (vitraliile clăririi asigură destulă culoare), în care focusul nu e pe muzicieni (și cu atât mai puțin pe Greenwood), ci pe muzica însăși, pe grația pe care sunetele o oferă. De aceea, filmul este lipsit aproape de cuvinte, dar extrem de bogat sonor.
Camera de filmat se află într-o continuă mișcare și produce o fluiditate în ton cu muzica (iar aici poate fi recunoscut stilul special al lui Anderson). Investighează interiorul și exteriorul fortului, îi urmărește îndeaproape pe muzicieni, surprinzând astfel plăcerea de a cânta, și chiar survolează, de la înălțimea zborului unor păsări, întregul loc – pentru asta este folosită o dronă.
Toate aceste deplasări ale aparatului sunt însoțite permanent de muzica ritmată și antrenantă (qawwali), care invadează uneori întreaga coloană sonoră, chiar și atunci când sursa ei nu mai este în cadru (cum sunt cele câteva ieșiri în oraș ale muzicienilor). Frumusețea libertății pe care o permite arta, sub două dintre formele ei.
Rating: ●●●●○
