Actorul şi regizorul Alexandru Nagy este nepotul actorului George Ivaşcu şi al regizoarei Alice Barb. Într-o scrisoare publicată de Ziarul Metropolis, în preajma zilelor de naştere ale celor doi artişti (Alice Barb este născută pe 14 februarie, iar George Ivaşcu pe 15 februarie), Alex Nagy arată cum l-au influenţat aceştia ca oameni apropiaţi, dar şi cum i-au modelat la început de drum cariera.
Un articol de Alexandru Nagy|13 februarie 2016
„Se împlinesc 20 de ani de când am fost prima dată la McDonalds cu ea. Chestia cu Mc-ul a devenit aşa, un obicei al nostru. Şi azi când intru la Mc-ul de la Cişmigiu am foarte clar întipărită senzaţia de acum 20 de ani şi primul Happy Meal.
Mătuşile şi unchii au cu siguranţă ceva aparte, relaxaţi dar în acelaşi timp factori decisivi în educaţia nepotului, pot să facă diferenţa şi să devină prieteni cu o uşurinţă responsabilă.
Aveau şi au în continuare pisici, am avut alergie la ele, dar treptat, într-un mod misterios, mi-a dispărut. Am amintiri frumoase din perioadele în care aveam grijă de ele în apartamentul de la Sala Palatului. Azi, Alfie vă este recunoscător.
Nu le-am spus că fac teatru şi ne-am întâlnit la un festival, ei in juriu şi eu pe scenă. Ne-am surprins reciproc şi am stabilit să ne anunţăm înainte de accepta participarea. Ei s-au retras din jurii şi eu am putut să-mi îmbogăţesc palmaresul cu 25 de premii, fără pile. Fair-play. Şi la nivel teoretic, dar şi practic, maeştri ai fair-play-ului, m-au inspirat/antrenat şi din interior, dar şi de pe margine.
Am vrut să dau la regie şi am dat doar la actorie. Am vrut să renunţ după prima probă, dar nu m-au lăsat. Am intrat primul, cu 10. Casa lor mi-a fost casă şi mie, masa, la fel. Gazde primitoare ale perioadelor de rebeliune adolescentine şi paznici lucizi ai egoului meu fluctuant.
El mi-a dat cadou primul meu Zippo. Ea s-a preocupat mereu ca eu să arăt bine şi să fiu bine. Pantofii cei portocalii sunt de la ea. Primul smartphone, la fel. Am fost aşa de fericit când l-am deschis împreună pe strada Mihai Eminescu.
Am visat împreună să fac şcoala de regie la Londra şi doar cu sprijinul lor necondiţionat am reuşit să fac performanţă în studiul celei de-a doua meserii pe care am profesat-o inconştient şi mai apoi am perfecţionat-o şi certificat-o în capitala universală a Teatrului. M-am întors în ţară nesilit de nimeni, doar conştient că e mai multă nevoie de mine aici decât acolo.
Cele trei mari întâlniri regizorale le-am avut la Metropolis: Horaţiu Mălăele, Mick Davis şi Victor Ioan Frunză… este greu de cuantificat impactul lor asupra mea ca regizor şi actor.
Prima dată am citit Vişniec în garsoniera de la parter din Brezoianu – Păianjenul în rană/Uşa. Cât de mult a contat poate această lectură şi mai apoi spectacolul montat de Alice… Examenul de admitere la East15 l-am luat cu spectacolul „The Human Trashcan“ („Omul Pubelă“) de Matei Vişniec, Premiul Juriului la Gala Hop în 2012 pentru rolul din „Buzunarul cu pâine“, examenul de dizertaţie l-am dat cu spectacolul „The Body of a Woman as a Battlefield in The Bosnian War“ („Sexul femeii ca un câmp de luptă în Războiul din Bosnia“), întors în ţară am montat „Cabaretul Cuvintelor“, apoi „Omul Pubelă“ la Uzina de Apă din Suceava…
Mă regăsesc în ei, se regăsesc în mine. E minunat, cu atât mai mult cu cât azi, în ajunul zilelor lor de naştere, nu pot decât să fiu Recunoscător. Vă mulţumesc, vă iubesc şi La mulţi ani!“
