Alexander Hausvater: „Riscul este începutul creaţiei”
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexander-hausvater-riscul-este-inceputul-creatiei/

Născut în Bucureşti, Alexander Hausvater este un artist-fenomen al teatrului lumii. Spectacolele lui sunt întâlniri cu viaţa, care modifică profund conştiinţa actorilor şi provoacă publicul la un exerciţiu sincer al libertăţii.

Un articol de Alexandru Filimon|16 mai 2016

Intense, curajoase, vizionare, montările sale vorbesc despre ce se întâmplă aici şi acum, în noi şi în societate, fie că este vorba despre punerea în scenă a „Decameronului” ori a unui text contemporan, sunt acute şi necesare. Şi, mai ales, împlinesc rostul teatrului, aşa cum Hausvater îl înţelege, de a-l scoate pe om din inerţia sa şi de a-l transforma într-o „fiinţă care articulează” şi care poartă în ea frumuseţea şi degradarea întregii lumi. Publicul este mereu în mişcare la spectacolele lui, toate simţurile trebuie să-i fie în alertă, pentru că el este parte dintr-o conversaţie autentică, între scenă şi sală, al cărei rost este să dezvăluie umanitatea artistului şi teatrul din spectator. Acest lucru se întâmplă şi în spectacolul „Familie de artişti” de Kado Kostzer şi Alfredo Arias, spectacol pe care l-a montat la Teatrul Nottara alături de o echipă de excepţie. Acesta reafirmă căutările lui Alexander Hausvater, artistul absolut şi credinţa lui în teatrul care spune poveşti despre supravieţuire, care îşi deschide publicul spre revelaţie, care răspunde frământărilor din societate şi artă. În timp ce faimosul filosof german Nietzche își transforma patosul în patimă, scriind pe toți pereții: „Dumnezeu a murit!”, Hausvater recurge la forța constructivă a artei, chiar dacă spune răspicat că teatrul românesc a murit. De ce este fiecare om artist? Este societatea o familie de artiști? Cât de artist a fost Soljenițîn? Toate acestea sunt întrebări la care Hausvater a răspuns într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, încercând pe cât posibil să augmenteze misterul existenței, să ofere universuri alternative prin spectacolele sale. În final, cel ce pretinde că are toate răspunsurile nu poate fi decât un  mincinos în opinia lui Hausvater.

Fiecare om s-a născut artist, colportând de-a lungul vieții această propensiune către artă, către frumos. În așa fel percep eu credința dumneavoastră în raport cu oamenii, ca potențiali artiști sau spectatori. Spectacolul „Familie de artiști” al Teatrului Nottara a fost ales prin prisma acestei credințe.

Omul s-a născut artist de la începuturi. Cuvântul „om” era Adam în ebraică, astfel Adam înseamnă om. Tot în ebraică primul om era numit Golem, adică cineva născut într-un anumit scop. Acel scop era viața reprezentată, nu viața trăită așa că fiecare om se naște pentru a-și exprima scenariul lui, muzica lui, culorile lui. Fiecare om este un artist deoarece arta lui este arta trăirii. Un om se îmbracă într-un anumit fel pentru anumite evenimente. Omul vorbește diferit în diverse situații, ca la teatru. Cu mama vorbești într-un fel, cu gagica în alt fel, cu patronul altfel și tot așa. Utilizăm și exhibăm expresii teatrale în viața de zi cu zi fără să știm sau fără să conștientizăm ceea ce facem. Este o mare greșeală când în România de astăzi dispare teatrul de amatori, cea mai importantă formă de teatru în care omul își joacă viața.

Ideea că fiecare om este un artist este legată de exprimarea actului trăirii. Astfel nu este făcută de un profesionist, ci de fiecare om care la un moment dat își exprimă un eveniment, o întâlnire din viața lui. Actul artistic este probabil actul cel mai profund și cel mai de rutină al omului. Numai că încet, încet, cu concertul societății moderne, am devenit experți și dăm această specializare de „artist” numai unui grup de oameni. Acest lucru este absolut ridicol.

Cine este artist să se scoale în piciore!

Cum, dom’le, ești artist doar pentru că ai fost la școală trei ani cu profesori absenți de la catedră sau absenți din viața reală, practică nu ai, restanțele de la scoală devin restanțe în viață și tu ești artist. Artist nu înseamnă că ești actor la Teatrul Nottara. Artistul înseamnă acea persoană care a devenit om, care și-a realizat potențialul lui uman. Care e bun, e profund, e frumos! Care tânjește să comunice cu alți oameni. Eu recunosc un artist prin profunzimea actului trăirii. Nu poți să fii un artist bun fără să fii om bun! Punct! Nici nu te gândi că există așa ceva!

„Spectacolul nu se consumă, ajunge sub epiderma ta”

Spectacolul trebuie să te facă să gândești din nou la lucruri importante din viața ta. Noi am început viața iubind o femeie și un bărbat și acea femeie și acel bărbat ne-au învățat dragostea, ne-au citit o poezie, ne-au povestit nuvele, trăiri, evenimente istorice sau atemporale. Și noi îi iubim pe acești doi părinți necontând dacă sunt buni meșeriași sau dacă sunt oameni buni. Nu! Noi îi iubim și iubirea noastră pentru ei e permanentă, e eternă, exact ca iubirea artistului pentru arta pe care o practică. Așa că sunt lucruri pe care spectacolul trebuie să ți le ofere și să te facă să te gândești la viața ta. „Familie de  artiști” nu este un spectacol de consum, de râs grobian, cum se obișnuiește pe aici, sau de zâmbete deșertice, prea goale de conținut. De asemenea, eu nu vreau un verdict la spectacolul meu. Asta faci la restaurant, la o cafenea, unde vrei tu.

Spectacolul acesta nu îl consumi, el trebuie să intre sub epiderma ta și să răspundă la întrebarea ta, pe care o ascunzi în tumultul tău irațional și nu vrei să o scoți la suprafață. Trebuie să-ţi gășesti artistul că să faci acest lucru și familia poate fi un bun pretext să te cauți pe tine. Singurătatea doar împinge artistul, nu-l eclozează. Trebuie să căutăm întrebări, nu răspunsuri. Cine spune că are răspunsuriri este un mincinos. Eu am numai întrebări la vârsta mea.

Lacrimile creației sunt eterne!

De multe ori mă gândeam ce artist extraordinar este acesta sau acesta, dar el nu avea legătură cu arta. Spre exemplu am admirat un sticlar care făcea pahare la Murano lângă Veneția. Am stat o zi întreagă în spatele lui să observ cum făcea el acolo un pahar. Și ce mândrie era pe el cu paharul acesta. Când mi-a arătat creația sa, paharul din mână, abia făcut, era ud cu lacrimile lui. Acesta este un artist. Banii pe care îi lua pe pahar nu aveau nicio legătură cu recompensa, cu ce îi ieșea lui din aceasta. Aici vorbim doar despre necesitatea creației.

„Sperma tatălui tău putea să-ți fabrice încă 30.000 de surori și de frați”

Omul e născut om prin magia unei competiții. Pentru fiecare om sunt alți zeci de mii de oameni nenăscuți. Sperma tatălui tău putea să-ți fabrice încă 30.000 de surori și de frați. Doar tu te-ai născut dincolo de un număr enorm de alte vieți potențiale. Ce face artistul din tine cu gândul acesta? Spectacolul poate să ridice întrebarea „De ce, omule, într-o țară ca asta, unde cultura era predominantă și foarte importantă, bugetul de la cultură este ciuntit. Toată lumea din politică se bate să nu cadă cu mandatul la Ministerul Culturii. De ce aici și aproape peste tot prin lume, cultura este ultimul loc? De ce această tendință? Timpul când era foarte importantă cultura era când nu erau telefoane mobile, dar oamenii comunicau mai bine, n-aveau calculatoare, dar vorbeau aceeași limbă. Limba era mai intrigantă. Rămâne un punct de discuție care este legat de cei care fac cultura astăzi, despre cei care spun răspicat că sunt oamenii culturii, și nu vânzători de iluzii. Cultura este numai când ai bani să publici o carte sau să faci un spectacol. Păi atunci ce fel de artist este acesta? Van Gogh nu a vândut niciun tablou în viața lui! A trăit cum a trăit, dar asta este!

„Creația în stradă nu este imitația realității de stradă”

Eu sunt un produs al anilor 70-80 din America de Nord, din Canada, în care oamenii de cultură nu mai voiau să facă cultură în galerii de artă, muzee, teatre sau alte spații convenționale. Mergeau acolo unde era viață, în stradă, în parc peste tot. Atunci nu exista specializarea spectatorului.

Creația în stradă este unicat. Creația în stradă nu este imitația realității de stradă, ci este o alternativă, este o altă posibilitate, este un vis nerealizat. Nu mă interesează viața de stradă, aia o trăim în stradă. Urăsc filmele și teatrele care imită firescul din stradă.

Dacă toată lumea are un potențial de a fi artist ce se întâmplă cu spectatorul ? Granița dintre artist si spectator se subțiază. Este societatea o familiei de artiști din perspectiva aceasta?

Nietzsche spunea că omul mai întâi este într-o formă numită familie, apoi într-o formă numită societate, și apoi într-o formă ideală numită stat. Prima formă a artistului este de la individ la familie și depinde de  multe lucruri proprii ființei lui. Dacă ai iubit, ai fost gelos, ai fost posesiv, ai intrat deja în zona artistului, deoarece artistul materializează abstractul. Ce este mai concret decât doi oameni care se sărută, doi oameni care fac dragoste. Acea facere este o realizare artistică și cel mai important este când procesul ajunge în interior la partea artistică din el.

„Hausvater e tâmpit, dar are un scop cu povestea lui!”

Când îți povestesc ceva: 1: am încredere în tine cu povestea mea, ție ți-o povestesc în fața ochilor tăi, 2: forma poveștii este legată de tine, dacă tu ești un prost trebuie să vorbesc ca Bulă, ca la proști, dacă tu ești mai inteligent ridic și fac altă formă a poveștii. Atunci abia este poveste în sine, deoarece ți-o racontez ca să aibă un impact asupra ta, să stârnească ceva, să plângi, să râzi, să te amuzi, orice. Vreau să te întrebi: „Hausvater e tâmpit, dar are un scop cu povestea lui ?”. Momentul acesta reprezintă puntea de la artist la public. Publicul, în momentul în care se găseşte într-o situație care îi permite să intre în familia de artiști, atunci el se descoperă și pășește spre marea familie de artiști. Artist nu este doar cel care îți spune povestea, ci și cel care ascultă povestea. În procesul de exprimare artistică cine este cel mai important. Cel ce vorbește sau cel ce ascultă? Păi cel care ascultă. Când te uiți la un actor pe scenă întreabă-te dacă el ascultă, pentru că dacă nu ascultă nu-i actor! Lasă cum vorbește, ce face, pentru că el a repetat până la epuizare. Dacă vorbești și ești actor trebuie să exprimi și subtextul, nu reacții la ce spun eu că e bine sau mai rău.

„Alt bunic poate cu o frază ți-ar fi schimbat viața”

Chiar și acum, când vorbim, te poartă gândul fără să vrei departe, departe… Te gândești la o gagică, la mare, dar asculți povestea mea și atunci faci două lucuri concomitent, și asculți și creezi. Așa devii membru al familiei de artiști.

Pe mine nu mă interesează ce spune omul, ci ce nu spune omul, adică partea nevăzută, ce sugerează el fără să spună. Frica lui de a nu spune este acel necunoscut, acel abstract de care vorbeam izvorât din inconştient care ne face oameni.

Cine îți spunea ție povești? Nu bunicul! Pai când povestea el nu era numai o persoană pentru tine, el era o sursă, era un zeu, cineva care a privit ca un model. Acel cineva era artist! Eu când spun artiști spun de asemnea și un creator spiritual. Bunicul știa că tu vei crede totul. Alt bunic poate cu o frază ți-ar fi schimbat viața.

Avem o revoluție neconsumată în România sau mai multe. Cum vedeți problema în ansamblu?

Nu este o revoluție neconsumată, ci una neterminată care continuă. Suntem în mijlocul revoluţiei. Am citit din nou declaraţia de la Timişoara care este genială. Eu o asemuiesc Declaraţiei de independenţă a Statelor Unite. Dacă acea declaraţie ar fi fost acceptată, revoluţia ar fi avut un sens. Felul în care a fost scrisă a fost revoluţionar!

Revoluţia română este încă în tranziţie

Cel mai trist este faptul că noi nu am aplicat revoluţia. Revoluţie este când o persoană suferă, nu când moare. Suferinţa accelerează climatul schimbării. La fel şi sacrificiul uman. Ce mă întristează personal este faptul că revoluţia încă este în curs să se întâmple.

Parcă şi revoluţia este în tranziţie! Nu prea am văzut spectacole, realizări artistice despre revoluţie. Când au apărut primele creaţii au fost repede etichetate ca produse ale securiștilor, dar la noi nu a existat o dezbatere sinceră, nemitizată şi nemistificată de impresiile noastre puternice, de subiectivitatea noastră debordantă.

Dacă ai ocazia să schimbi şi nu faci nimic atunci vei avea schimbarea pe care o faci… adică în cazul de faţă şi schimbarea pe care nu o faci. Suntem produsul deciziilor noastre. Dacă tu ai decis să nu faci nimic ai decis să menţii status-quo-ul într-un mod teribil.

Această energie creativă în destructivitatea ei se va manifesta când vei decide să nu faci nimic. Devii impostorul sau spectatorul clasic al propriului destin. Şi pierzi fără să ştii! N-am văzut schimbarea aşa în România.

Părinţii mei când se duceau la teatru mă luau şi pe mine. Ei m-au învăţat că ce se întâmplă pe scenă este un joc. Trebuie să asculţi ce este în spatele acestui joc, ce se află în spatele cuvintelor. Chiar dacă uneori nu găseam sensul din spate al cuvintelor de pe scenă îmi provocam eu ceva. Îmi plăcea teatrul radiofonic deoarece acolo tu eşti scenograful. Tu îţi imaginezi totul! Piesa „Familie de artişti” te invită la cogitaţie, la gândire, dar trebuie să vrei să-ţi îmbrăţisezi voinţa ascunsă.

Cum este astăzi actorul român (şi cel tânăr, şi cel bătrân) prin comparaţie cu cel european şi nu numai?

Vara trecută am făcut la Bistriţa o tabără de actori de toate vârstele. Am vrut să-i introduc în mediul de acolo, să trăiască lângă un lac câteva zile cu puţină hrană sau deloc. Am observat o evoluţie reală de la zi la zi a trăirii artistice. Mi-a plăcut enorm!

Marea problemă este că actorul român care termină o scoală de trei ani nu practică meseria. El nu repetă, el este legat doar de spectacol. Violonistul vine acasă şi patru ore pe zi el mai practică vioara după ce vine de la repetiţie.

Tot ce faci pe scenă trebuie să explorezi în afara scenei

Actorul român, de la momentul școlii la momentul pensionării, a făcut spectacole. El nu a făcut ateliere sau alte școli de teatru. Actorul român nu are cultura riscului. Nu ştie cum este să fie forţat să meargă în India sau într-un azil de bătrâni sau de nebuni. Să vadă exact cum trăiesc aceşti oameni. Partea de investigare, de cercetare, lipseşte. Eu nu cred în cuvântul „talent”. Eu cred în personalitatea individului de care omul are grijă. La bază, actorul român este mai înzestrat decât actorii din alte ţări. Ce faci până la urmă cu tine?

Tot ce faci pe scenă trebuie să explorezi în afara scenei. Nu trebuie să înţelegi intelectual ce face ăla! Cercetarea naturii meseriei este înlocuită de rutina unui gând imperativ: „Fă piesa!”.

Aştepţi pensia! La teatru?!

Astăzi cu dinamica comunicării, cu era digitală într-o continuuă abruptă expansiune mai comunicăm la fel? Ne mişcăm la fel, vorbim al fel ca acum 10 ani? Nu! Păi şi investigaţia ta, curiozitatea cui o laşi. Aştepţi pensia! Teatrele ar trebui să aibă un laborator propriu care să cerceteze astfel de lucruri, unde actorul să fie încurajat să facă ateliere şi multe altele. Totul vine de la sine! Majoritatea actorilor cu care lucrez în alte ţări sunt înnebuniţi după cercetare. Căutarea improvizaţiei este absentă. De ce nu se duce cineva la un poliţist să-i spună: „Alo, domnule, pot să stau şi eu trei luni cu dumneata. Voi sta aici și te voi observa nu deranjez cu nimic!”. Nici gând de aşa ceva în România!

În teatru nu există: „nu pot”, există doar limitare 

Când un actor îmi oferă pe scenă doar 30% din potenţialul lui survine o tristeţe incomensurabilă deoarece el trebuie să-şi valorifice potenţialul, să scoată din necunoscut ceva cunoscut doar lui sau chiar ceva necunoscut şi pentru el. Tu poţi să-mi spui până mâine că nu ai nevoie să scrii cu piciorul. Eu spun că ai potenţialul de a scrie şi cu piciorul. Nu trebuie să-ţi pierzi mâna să utilizezi piciorul! Află! Există o bogăţie de lucuri care sunt în tine și care zac necunoscute. Unii mor cu ele şi este şi mai trist!

În momentul în care stai pe scaun nu mai eşti tu, preiei forma scaunului şi dacă sunt 50 de oameni care fac asta suntem toţi roboţi. Cuvântul unui actor este: „Pot”, mai ales la un actor tânăr. În teatru nu există: „nu pot”, există doar limitare. Trebuie să pleci de la gîndul ce fac în viaţă fac şi pe scenă. Limitările ne aparţin.

Ce i-aţi spune sau ce i-aţi face unui spectator care poate ar fi timorat să devină artist sau să redevină artist? 

Am un respect enorm pentru oameni şi umanitate. Acest lucru nu îmi permite să fiu tiranic în procesul de transformare a spectatorilor în artişti. Nu permit să fiu un impostor al intimităţii sale, dar pot să o zdruncin, îmi permit să îi scot aura artistică din subteran. Un act artistic este un act prin care un om îşi birueşte frica. Artistul este un om curajos şi curios. Frica este ceva sau cineva care ne acompaniază o viaţă întreagă. Nu trebuie să-l omorâm pe domnul Frica, trebuie să-l acceptăm. Cu el de mână putem crea. Să nu uităm: riscul este începutul creaţiei, al credinţei într-o lume paralelă!

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.