Alexandru Arşinel, unul dintre cei mai îndrăgiţi actori români de comedie, împlineşte pe 4 iunie 76 de ani. Spune că a învăţat meserie de la Bibanu’ (Dem Rădulescu) şi că soţia este cel mai bun critic al său.
Un articol de Monica Andrei|3 iunie 2015
„Am venit pe lume într-o frumoasă zi de vară, în 1939” – aşa îşi începe actorul Alexandru Arşinel memoriile – „m-am născut în capitalism, pe când România era monarhie, (…) am crescut în comunism, am prins răsturnarea acestui regim şi trăiesc în prezent tot într-un fel de capitalism…”
Alexandru Arşinel s-a născut în comuna Dolhasca, jud. Suceava aproape de mănăstirea Probota, un loc binecuvântat de Dumnezeu, cu oameni veseli, case frumoase, cu distracţie mare la sărbătoarea târgului de Sfântul Ilie, când la Fălticeni era iarmaroc: „Eram disperaţi după turta dulce din iarmaroc, ne dădeam în roată şi în scrânciob, îi vedeam pe Marioara şi Vasilache, trăgeam cu mingea sau cu arma şi câştigam figurine de ipsos”.
Mama sa era nemţoaică, tatăl – român, ceferist, cu mult şarm şi trecere în faţa femeilor. “Am moştenit farmecul şi conştiinciozitatea tatei, talentul lui artistic, echilibrul şi disciplina nemţească a mamei.”
Familia s-a mutat din Dolhasca la Iaşi, în 1948, într-o casă boierească proprietatea CFR-ului, cu livadă şi pomi fructiferi. “Primul contact cu oraşul a fost destul de dur. Veneam acasă de la şcoală plin de păduchi, spre disperarea mamei, care ţinea foarte mult să fim cât mai curaţi, aranjaţi, scrobiţi. Mama ne punea să ne dezbrăcăm în curte. Lua imediat fierul de călcat cu cărbunii încinşi şi ne călca îmbrăcămintea. Nici nu vă imaginaţi cum se auzeau păduchii pocnind!”
Rotunjor la faţă şi cu o claie bălaie de păr ondulat, “eram un nemâncat, cei din jur îmi spuneau Haplea sau Buflea. Multe din amintirile din acea perioadă sunt puternic legate de mâncare. “Cel mai grozav desert din lume: fragi cu smântână şi mămăliguţă caldă. Mâncarea a rămas, se pare, un viciu pe care l-am purtat cu mine de-a lungul vieţii. Îmi place să mănânc şi să gătesc foarte bine. În ciuda faptului că trebuie să fiu atent la siluetă şi să ţin dietă, mă gândesc cu multă plăcere la tot felul de bunătăţi culinare. Îmi plac mâncărurile bine gătite, ca tuturor moldovenilor. Îmi place ciorba, sunt un «sosar» împătimit, îmi plac mâncărurile picante, condimentate, şi de ce nu, din când în când, câte ceva dulce, ceva plăcinte «poale-n brâu», cum le numesc moldovenii mei.”
Copilul poznaş mergea la pescuit, se juca de-a războiul în timp ce stătea cu vaca la păscut, după ce venea de la şcoală, iar la Crăciun şi Anul Nou mergea cu uratul pe la case şi ţinea buhaiul. “Ambiţia m-a impulsionat şi m-am pus cu burta pe carte, iar în clasa a IV-a am ajuns şi pionier. Nu puteţi înţelege ce însemna cravata de pionier pe vremea aceea! Dormeam cu ea şi noaptea”. Sportul și filmele erau pasiunile din acea perioadă.
Constructor, ciocănar, apoi actor
În copilărie, fascinat de preotul Iosif, îşi propune să-i calce pe urme, însă urmează cursurile Şcolii Tehnice pentru a deveni constructor; dar școala se desfiinţează în toată ţara. Dă nişte diferenţe şi devine absolvent de liceu, Liceul Clasic din Iaşi. “Când mergeam la examene mama îmi dădea în cărţi. Afla dinainte rezultatul”. Ratează examenul la facultatea de Construcţii, iar tatăl său îl duce la revizia de vagoane să-l facă ciocănar. Pe peronul gării îl întâlneşte pe inginerul Tomin, un actor amator şi secretar de partid la Teatrul Naţional din Iaşi.
Tatăl lui Alexandru Arşinel află de la inginer că se dă concurs pentru figuraţie la teatru. “Ce figuranţi?… Ce să facă acolo? Să se scălâmbăie pe scenă, golanul, derbedeul ăsta?” “Mă, Traiane, nu te aprinde aşa. Ai uitat că şi tu ai fost în mişcarea de amatori, ai cântat în «Ana Lugojana?»” îi aminteşte inginerul.
La Teatrul Naţional din Iaşi face figuraţie alături de marii actori ai vremii. Încurajat de mama sa, se prezintă la examenul de admitere la Facultatea de Teatru, la Bucureşti, fără acte, doar cu banii de buzunar. Comisia era formată din: Irina Răchiţeanu-Şirianu, Dem Rădulescu, Costache Antoniu, Radu Beligan. Admis al treilea, are colegi de clasă pe Irina Petrescu, George Stilu, Cristina Deleanu, Ion Andrei, Constantin Diplan, Ilarion Ciobanu.
Studenţia, armata, prima iubire, căsătoria
A avut-o profesoară pe Irina Răchiţeanu Şirianu, care avea o calitate extraordinară în a fructifica talentele native ale fiecăruia dintre studenţii ei, apoi pe regizorul Ion Olteanu. Dar de la “Bibanu”, care-l felicitase la examenul de admitere, a învăţat meserie. “Dem Rădulescu era un om ciufut în felul lui, dar avea un farmec extraordinar. Orele cu el erau o încântare. Nu ştiu cum făcea, dar pur şi simplu băga meserie în tine. Dacă am învăţat ceva comedie, de la el am învăţat”.
Făceau cursurile la sala de la Izvor a Teatrului “L.S.Bulandra”. La prima sesiune, Gigi Dinică îl duce la “Cireşica” la o ţuică, să scape de emoţii. “Eu nu eram băutor, n-am băut mai mult de una mică, apoi m-am întors în faţa clasei unde aveam examenul. Era iarnă, caloriferele erau calde. M-am aşezat pe calorifer şi am adormit. La un moment dat m-am simţit înghiontit şi m-am trezit direct pe scenă în lumina reflectoarelor. Doamna Irina era toată numai zâmbet, comisia era adunată, sala era plină. Am intrat şi mi s-a făcut un gol imens în minte. Doamnei Irina Răchiţeanu i-a pierit zâmbetul şi s-a ridicat să-mi sufle. A fost chestie de câteva secunde, dar mie mi s-a părut o eternitate. (…) Examenul a fost cam de … rahat. Ne-a dat note mici tuturor. Ştiind că anul întâi era eliminatoriu mi-a spus: «Arşinel, îţi dau cinci ca să nu te exmatriculez».”
A plecat în vacanţă şi nu s-a mai întors la facultate la început de an universitar, iar profesoara a telefonat acasă, şi cu duhul blândeţii l-a lămurit să vină la facultate. Au urmat ani nebuni de studenţie, cu practică în agricultură şi construcţii alături de puşcăriaşi, cu seri magice de serbare, cană de mastică băută după fierbinţeala unei zile de muncă, urmată de o comă alcoolică.
Vine şi timpul stagiului militar, prima iubire, vede prima dată marea într-o tabără studenţească. La absolvirea facultăţii, promoţia 1962, pleacă la Târgu Mureş unde se deschide secţia română la Teatrul Maghiar (sfătuit de preparatorul său, Octavian Cotescu). Aici joacă trei ani, apoi se întoarce în Bucureşti, crezând că îl aşteaptă marea lui dragoste, femeia căreia îi promisese că o ia de nevastă. Între timp, îl părăsise pentru altul.
În 1966, la un ştrand bucureştean, o întâlneşte pe Marilena, viitoarea sa soţie; venise cu un prieten, să înoate. “Secretul reuşitei mele: omul de lângă mine. Pe Marilena am întâlnit-o într-un moment de cumpănă, eram bulversat. Dumnezeu mi-a trimis-o pe cea care m-a iubit şi mă iubeşte, a avut grijă de mine. Am pornit de la zero, am reuşit de la un an la altul să construim ceva. Un om care a muncit, care a stat lângă mine, care m-a sprijinit, m-a încurajat şi care este cel mai bun critic al meu. Viaţa mea a fost influenţată de personalitatea soţiei mele.” Astăzi au împreună doi băieţi, care s-au căsătorit între timp.
Având ocazia să facă armata la Piatra Neamţ, vizitează mănăstirea Neamţ, apoi Văratec şi pe Mihail Sadoveanu. “Ştiam multe despre Sadoveanu şi scrierile lui. Ceea ce nu ştiam era că maestrul putea fi văzut într-o casă contra sumei de un leu. Am plătit taxa de un leu, undeva spre cărarea spre casă, pe un şezlong stătea dormitând, cu celebra lui pălărie de paie. Am trecut pe lângă el, l-am văzut şi am plecat spre mănăstirea Văratec.”
O viaţă în Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”
Întors în Bucureşti, în 1964, dă concurs la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”. Până să devină directorul instituţiei, joacă alături de Puiu Călinescu în spectacole de teatru de revistă. Este iubit, apreciat, iar despre publicul său spune: “Spectatorii mei simt. Când intri în scenă trebuie să-i spui celui din sală că îi eşti prieten, şi că ţi-l faci prieten. Să se simtă ca la o petrecere, că de fapt te are în casă, că nu-i eşti străin, că nu eşti cu nasul pe sus, că te închini în faţa lui, că-l iubeşti, că nu-l păcăleşti. Să nu-l păcăleşti înseamnă să-i transmiţi cu dragoste tot ceea ce simţi, ceea ce joci, să nu faci mecanic. Să nu-ţi cadă vorbele în fosă.”
Cu Stela Popescu face cuplu satiric pe scenă. O vreme Puiu Maximilian, soţul Stelei, le-a scris cupletele, i-a fost mentor: “Cu el nu se putea vorbi prea mult. Era un om introvertit, stătea cu pipa în gură, te observa, zâmbea sau se încrunta. Trebuia să-l simţi. Avea un fel extraordinar de a te încuraja tăcând”.
A înregistrat primul single. “Când e vorba de cântat chiar mă laud; Sunt un «cântăcios» foarte bun. Îmi găsesc un refugiu extraordinar în cântec. Mă retrag în mine, cânt cu ochii închişi.”
Pentru activitatea artistică şi managerială a primit numeroase premii, ordine medalii. În 2004 i se decernează Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. Casa de cultură din Dolhasca îi poartă numele.
Artiştii, despre Alexandru Arşinel
Adrian Enache: “E un uriaş cu suflet de copil, pentru că în spatele gigantului actor, al dârzului director, stă nobleţea specifică marilor artişti.”
Titus Munteanu: “Arşinel este unul dintre pilonii umorului românesc cu el se lucrează foarte uşor. E maleabil, dar în acelaşi timp vine cu foarte multe idei. Îi place extraordinar să joace, să se joace, să inventeze tot timpul.”
Stela Popescu: “Ne cunoaştem de 50 de ani, de când l-am întâlnit în facultate, mai mic decât mine fiind. Înalt, uimitor de suplu, cu o cascadă de păr numai inele, studentul Arşinel era pus numai pe şotii. Calitatea asta nu a pierdut-o nici astăzi, căci sub aparenta lui seriozitate zace un drăcuşor sub vorbele căruia trebuie să citeşti cu atenţie o notă mucalită.”
Dan Puican: “Este singurul actor, după Dem Rădulescu, care putea susţine un monolog humoristic, la emisiunile “Undei vesele”. L-am admirat şi l-am aplaudat în spectacolul “Ploşniţa”, pus în scenă de Horea Popescu unde l-a înlocuit pe Dem Rădulescu, avându-i ca parteneri pe Gheorghe Dinică, Draga Olteanu Matei şi alţi mari actori ai Teatrului Naţional “I.L. Caragiale” din Bucureşti.”
(Sursa: Maria Capelos într-o discuţie amicală cu Alexandru Arşinel – Alexandru Arşinel, de la Dolhasca pe… Calea Victoriei)
