Alexandru Darie în zece gânduri despre teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-darie-in-zece-ganduri-despre-teatru/

Prin dispariţia lui Alexandru Darie, teatrul românesc a pierdut un creator de geniu. Misterul, clipele de graţie pe care le crea el pe scenă rămân unice.

Un articol de Monica Andronescu|19 septembrie 2019

Spectacolele lui rămân pentru totdeauna printre cele mai frumoase și mai puternice creații din teatrul românesc. Sunt imagini pe care noi, cei privilegiați, care am apucat să le vedem, le purtăm în noi și le ducem până dincolo de moarte. Cum să poți uita vreodată teribila, extraordinara senzație pe care ai trăit-o seri la rând la Sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, când timpul se oprea în loc, când lumânarea din „Trei surori” ardea încet și magic. Azi, când Alexandru Darie nu mai e, când ziarele se înghesuie să scrie articole de cancan despre viața unui artist care se definea în primul rând prin stil, prin eleganță și prin înălțimea spiritului, când moartea lui e folosită pentru rating, azi, cred că e mai important ca oricând să-l lăsăm pe Alexandru Darie să vorbească. Azi cred că e mai important decât oricând să se audă tare cuvintele lui. Cuvintele unui mare artist, ale unui vrăjitor, care nu aparținea acestei lumi. Și cred că în gălăgia cancanistă din jur și-ar fi dorit mai mult ca orice să se audă gândurile lui despre teatru…

1. Ca orice muribund care crede că va trăi veşnic, spun şi eu: nu cred că talentul unui om se pierde sau se toceşte. Poţi să îmbătrâneşti, să nu mai vezi, să nu mai auzi bine. Însă, în cazul marilor artişti, dacă sufletul e adevărat şi încă este acolo, oamenii respectivi rămân vii până în ultima secundă. Iar cel mai îngrozitor e să te autocopiezi. E ceva care mă scoate din minţi.

2. Cred că un artist cu cât e mai egoist, cu atât e mai generos. Fac teatru pentru mine, dar, de fapt, fac pentru public. Dar nu pot să zic acum: „vai, n-o să mai poată trăi oamenii dacă nu văd un spectacol de Darie…” Nu, nici gând! Așa că fac spectacolele pentru mine. Și le dăruiesc cui vrea să le vadă. Teatrul e ca oracolul din Delphi. Ceea ce se întâmplă pe scenă uneori se referă la un singur individ. Întreabă oracolul ceva, și răspunsul îi aparține în exclusivitate.

3. Eu cred că teatrul e singura artă vie inventată de om. Câtă vreme teatrul, fie că e făcut într-un pod sau pe scena mare a Teatrului Național, sau pe o ladă, vorba lui Peter Brook, într-un loc plin cu nisip, dacă vorbește despre ceea ce nu se vede, despre ceea ce este ascuns în firea umană, în existența noastră și revelează aceste lucruri publicului cu importanța cuvenită, atunci e teatru. Altfel, nu e! E altceva… e sitcom, e ce vreți, dar nu e teatru.

4. Un spectacol de teatru bun e un spectacol care, ca o cometă, lasă în urmă o dâră în sufletul meu. Nu e ceva ce am uitat a doua zi sau la jumătate de minut după ce am plecat din sală. Eu nu mă duc des la teatru pentru că mie spectacolele proaste îmi fac rău. Pe când un spectacol bun mă înalță, mă emoționează, mă trezesc plângând acasă, după ce l-am văzut, mă transformă. Ăsta e teatrul bun. Ceva care încearcă măcar să te transforme. De ce asociez teatrul cu un ritual? Pentru că atunci când intri într-un templu sau într-o biserică, ieși de-acolo altfel decât ai intrat. Așa e și aici, dacă ies altfel decât am intrat înseamnă că spectacolul e bun.

5. Mie îmi place să fac teatru de emoție și cu adevăr pe scenă. Am făcut teatru din dragoste, nu din frică. Teatrul este unica artă inventată de om, care arată ceea ce nu se vede. Ce poate fi mai formidabil pentru public? Nu poți să fii egoist într-o meserie în care scopul este să revelezi publicului lucruri pe care nu le știe.

6. Cred într-un teatru serios, care revelează lucruri pe care altfel nu le-ai afla niciodată, o artă plină de secrete. Fără mister nu există teatru. Cred în teatrul făcut cu sânge. Pentru mine, e un mod de viață. Mă ține în viață.

7. Sunt un om care crede-n Dumnezeu. Cred că există un Dumnezeu unic, indiferent de cum îl numește omul. Toate religiile se întâlnesc în același punct. Iar teatrul e și el o ușă care se deschide spre… E o poartă prin care poți ajunge la Dumnezeu. E în natura lui să ducă la Dumnezeu. Pentru că cine are știința sufletului uman, cine știe mai bine decât Dumnezeu ce e în noi? Și noi încercăm, la rândul nostru, să descoperim ce e în noi și, ca să ajungem să descoperim ce e în noi, încercăm să ne apropiem de cine știe, adică de Dumnezeu. Teatrul e o formă în care se pune această întrebare.

8. După părerea mea, teatrul de artă nu există, iar arta teatrului există sau nu există. Dacă se produce miracolul, care apare din sinceritate, dăruire și umilință – la prima lecție de actorie pe care le-o preda studenților din anul I și la care am asistat și noi, studenții de la regie, Octavian Cotescu spunea că prima calitate a unui om de teatru este umilința –, miracolul se duce spre public cu o forță extraordinară. Iar publicul este cel care, cu o forță extraordinară, îl răsplătește, pe cel de pe scenă.

9. Distanța dintre comedia populară și teatrul popular cu drăcușori și cu efecte speciale e foarte mică. Și Shakespeare scria teatru popular. Pe vremea aia lumea prăjea cârnați, se bea bere și se stătea pe jos. Se comenta și așa se exorcizau lucruri. Comedia e o formă de exorcism. Prin ea, se exorcizează toate lucrurile care ne apasă, toate lucrurile imediate. Vorbim despre un dar care ni s-a făcut și care stă într-o balanță perfect echilibrată cu tragedia. De la comedie primim niște palme teribile. Am mai spus-o: teatrul e asemenea unei slujbe de la biserică, omul iese altfel decât a intrat. Dacă spectatorul iese altfel decât a intrat, am câștigat partida, dacă nu, nu. De aceea, în balanța asta comedia are un rol extraordinar. Riscul e cel pe care încercam să-l semnalez, adică transformarea comediei populare în teatru comercial. În teatru de consum. Comedia evident că e populară, nu există comedie elitistă. Avem nevoie de teatru popular, de un teatru care să se adreseze direct publicului și avem nevoie de comedie!

10. Teatrul este unica artă care lucrează cu energie pură. Liviu Ciulei spunea că gândul pe care îl are actorul când rostește o replică este mai puternic decât replica. Gândul ajunge primul în sală și, dacă gândul actorului când spune replica e la cai verzi pe pereți, caii verzi pe pereți ajung la spectatori, nu ce ai vrut să spui. E foarte important. Noi, cei interesați, avem acest privilegiu extraordinar: ni s-a dat în mână o unealtă perfectă. Și dacă mi-e frică de ceva de asta mi-e frică: să nu dispară teatrul serios, teatrul făcut cu sânge, cu sudoare.

Foto: Laura Dobre

29
/01
/15

Caragiale, egoist și manipulator, a știut să se joace întotdeauna cu aparențele, jonglând și în viața reală cu slăbiciunile oamenilor. Aceasta este povestea unei treceri de la apucăturile unui insolent care se izola de societate, mâncând pe ascuns mămăligă cu ceapă, la aparițiile lui de gentleman înarmat cu citate din iluminiștii francezi.

01
/01
/15

S-au ivit pe cerul teatrului stele care au lucit orbitor o vreme, care au stârnit admiraţie unanimă. Criticii au făcut prognoze artistice pe termen lung, însă, apoi, luminile lor s-au stins. Cu actorul Gheorghe Dinică nu a fost aşa.

23
/12
/14

În “Istoria vieţii private” găsim că obiceiul de a avea brad cu prilejul Crăciunului este atestat documentar prima dată, în oraşul Strasbourg, încă din 1605. Iată care este povestea apariției acestui simbol și cum arăta balul de revelion la curtea regelui Carol.

18
/12
/14

„Un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică”, așa îl descria pianista Cella Delavrancea, care l-a cunoscut pe I.L. Caragiale la Berlin. Pe de altă parte - un ins pasional, amorezat, cu ochii care-i fugeau după femei.

11
/12
/14

Amza Pellea pleca după țigări și, uneori, se întorcea după trei zile. Gheorghe Dinică l-a luat de guler pe comandantul de la Otopeni. Vladimir Găitan ar fi putut juca într-un film de Michelangelo Antonioni... Câteodată, poveștile din culise sunt mai palpitante decât cele de pe scenă.

26
/11
/14

În primăvara anului 1967, Eugen Ionescu, aflat în Elveţia, la tratament, trece printr-o criză severă de depresie, pornită din falsa impresie că piesele sale nu mai sunt jucate şi că celebritatea îi apune. Ca să-şi depăşească starea, dramaturgul bea cantităţi însemnate de alcool, fapt care îi accentuează criza.