Spectacolul „Sonată de toamnă”, după celebrul film al lui Ingmar Bergman, va avea primele reprezentaţii la Teatrul Nottara, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, pe 3 şi 5 septembrie.
Un articol de Monica Andronescu|3 septembrie 2021
„Sonată de toamnă”, film considerat „cântecul de lebădă” al lui Ingrid Bergman, care, la momentul când a filmat, suferea de cancerul care avea s-o ucidă peste câțiva ani, este, de altfel, singura colaborare a celor doi mari creatori: Ingmar Bergman și Ingrid Bergman.
Povestea din „Sonată de toamnă” e tulburătoare și se înscrie în preocupările lui Bergman: sondarea trecutului, relația cu părinții, traumele copilăriei, explorarea feminității, căutarea iubirii. O pianistă celebră – interpretată în film de Ingrid Bergman – își vizitează fiica, soție de pastor, într-un sat pierdut de lume, după mulți ani în care nu s-au văzut. Viața a trecut peste fiecare dintre ele, în acești șapte ani în care au stat departe fiecare a trăit momente teribile, momente importante, momente ultime, la care cealaltă n-a avut acces, iar întâlnirea lor, care durează o zi și-o noapte, scoate la iveală umbrele și traumele trecutului, dezvăluie, ca un tăvălug, cioburi de suferință care taie ascuțit și așază, cu cruzime, oglinda în față. În casa parohială unde trăiește Eva alături de soțul ei Viktor și de sora ei Helena, chinuită de o boală degenerativă, Charlotte, pianista aclamată pe toate scenele mari ale lumii, acum singură, după mai multe relații amoroase, se vede pusă față în față cu trecutul și cu toată acea bucată uriașă din existența ei, pe care a lăsat-o deoparte, alegând întotdeauna muzica. Un preludiu de Chopin, o cină în trei, o noapte tulburată, dezvăluie o existență întreagă…
În spectacolul de la Teatrul Nottara, din distribuție fac parte Victoria Cociaș, Laura Vasiliu, Sorina Ștefănescu și Dan Bordeianu.
Despre lumea lui Bergman, am stat de vorbă cu regizorul Alexandru Mâzgăreanu.
În ultimii ani lumea lui Ingmar Bergman a fost destul de mult prezentă pe scenele din România? „Strigăte și șoapte”, „Persona”, „Scene dintr-o căsnicie” au fost montate în diverse teatre. Cum îți explici acest interes relativ brusc pentru textele lui?
Cred că e un regizor cu un nivel de popularitate încă foarte mare, filmele lui, poveștile lui mi se par încă foarte puternice și deloc datate. Iar multe din filmele lui au și un nivel mare de teatralitate, el însuși lucrând mult în teatru. Sunt povești și sensibile, și pline de cruzime, e un melanj foarte interesant pentru lumea noastră. Și tocmai pentru că aparent sunt îndepărtate de universul nostru, de felul nostru de a fi, asta le și face incitante pentru un regizor de teatru. Și datorită felului cum sunt scrise scenariile mi se par ușor de transpus în teatru.
Tu ai ales să pui în scenă „Sonată de toamnă”, în premieră pe țară. Ce te-a atras la această poveste?
Eram student când am văzut prima dată filmul și m-a frapat foarte tare povestea. Am rămas în minte cu imaginea celor două la scena de la pian, când mama practic o umilește pe fiică. A fost scena care m-a frapat cel mai tare. Și încă de-atunci m-am gândit ce interesant ar fi de transpus în teatru povestea asta. Dar mult timp a rămas doar un gând. Anul trecut mi-a revenit în minte, am revăzut filmul și m-am gândit ce potrivit ar fi rolul lui Charlotte pentru doamna Victoria Cociaș. Și în plus, mă interesează să explorez această zonă care cercetează traumele din copilărie, relația dintre părinte și copil, lucrurile acelea nespuse, care rămân acolo și te macină. De fapt, mă interesează în măsura în care mă emoționează și vreau să le explorez. Mi se pare că textul are și un interesant fior cehovian. Și m-am gândit că am distribuția potrivită pentru el și că ar fi un pariu câștigător și pentru teatru, și pentru actrițe, mai ales că nu s-a făcut niciodată în România.
Cu ce capcane te lupți atunci când faci un spectacol după un film celebru?
Desigur, mijloacele pe care le oferă filmul sunt diferite de cele pe care le oferă teatrul. Și atunci, complicat a fost să creez parcursul dramaturgic, astfel încât povestea să stea în picioare pe scenă. Am renunțat la câteva părți pe final, pentru că mi s-a părut că, spre deosebire de film, pe scenă ar fi redundante și chiar am scris un pasaj pentru scena cu masa, pentru că am simțit că-n versiunea scenică în acel moment e nevoie să umplu un gol.
Ce ți-ai propus să cercetezi, să dezvălui, să explorezi cu acest spectacol?
Tema trecutului care te marchează și traumele copilăriei, care sunt ca niște cicatrici deschise, răni pe care trebuie să le duci toată viața, dacă nu reușești să te cunoști, să înțelegi și să treci peste… Și încă o temă care mi se pare importantă aici este nevoia de iubire. Iubirea. Ura… Și felul cum lipsa de iubire creează traume care se dau mai departe din generație în generație. Nevoia permanentă de iubire și faptul că fiecare dintre noi rămâne copil indiferent de vârsta la care ajunge… Și vedem în această poveste aproape patru copii, de vârste diferite. Cred că asta e interesant de observat, că fiecare e un copil-adult care are nevoie de iubire: și Eva, și Helena, și Viktor și, mai ales, Charlotte, care e un copil care a făcut doi copii… Și care n-a știut cum să gestioneze situația. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat să pun accentul în spectacol.
La sfârșit te întrebi totuși? Cine are dreptate? Al cui egoism e mai îndreptățit? Al fiicei care s-a simțit neglijată sau al artistei care se simte neînțeleasă? Tu cum ai gândit spectacolul?
Fiecare are dreptate și fiecare e o victimă. Cred că lucrurile sunt extrem de interesante din perspectiva psihanalizei. Liv Ullmann spunea la un moment dat, peste ani, într-un interviu, vorbind despre film, că acum, privind în urmă, crede că Eva nu avea dreptate. Că se întâmplă uneori să exagerezi anumite lucruri în viață. Ce cred eu e că asta e o afirmație pe cât de adevărată, pe atât de falsă. Sigur că atunci când evoci ceva din trecut, fie pozitiv, fie negativ, lucrurile pot căpăta o anumită amploare. Dar eu… o cred pe Eva.
Dacă ar fi să rezumi în câteva cuvinte această poveste?
E o poveste despre adulți-copii care au nevoie de iubire.
Spune-mi o replică pe care o iei cu tine de fiecare dată!
„În Dumnezeu e totul – toate forțele uriașe, din care sunt creați și diavolii, și sfinții, și profeții, și obscurantiștii, și artiștii, și iconoclaștii. Totul coexistă umăr lângă umăr, un lucru îl cuprinde pe celălalt…”
Foto: Victor Diaconu