Alexandru Unguru: „Încă funcţionează un sistem de găşti bine organizate, lipsite de vreun sens cultural”
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-unguru-inca-functioneaza-un-sistem-de-gasti-bine-organizate-lipsite-de-vreun-sens-cultural/

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI Alexandru Unguru a fost cercetător universitar, are un doctorat în arta actorului şi joacă la Teatrul Odeon din Bucureşti.  În ultimul an, a scris nouă piese pe care le-a montat în teatrul independent. “De veghe în lanul de ocară”,  „Akasă”, “Declick”,  „Köln”, „Ka-chiiing!”, “Doi şi un Tulnik” sunt câteva dintre ele.

Un articol de Monica Andrei|27 Mai 2015

Spectacolul ,,Doi și un tulnik” se joacă sâmbătă, 30 mai, de la ora 15.00, la Godot Cafe-Teatru.

Ce este mai important pentru tine: viaţa rolului sau rolul vieţii?

Încerc să nu le confund. Sunt lucruri diferite, în momentul în care începi să le îmbini, apare haosul. Am fost un tip ordonat, de mic, şi întotdeauna viaţa a fost viaţă, rolurile au fost roluri. Rolul vieţii a fost al ei, iar rolul teatrului e de a fi parte din viață. N-am trăit atât de intens pentru teatru, nu pot să zic: „mor dacă nu există teatru”. Sunt delimitate lucrurile, chiar şi atunci când scriu, joc sau regizez.

Să pornim de la ceea ce scrii. Câte texte de teatru ai scris până acum?

Am deja nouă texte. Am montat, anul trecut, “De veghe în lanul de ocară”, o piesă născută din vina lui Tennessee Williams. Ne-am apucat să montăm, eu şi Mihaela Şerban, prietenă bună și colegă de facultate, o piesă scrisă de acest autor, apoi am abandonat-o din vina drepturilor de autor, cam 750 de euro pentru 10 reprezentaţii, iar noi nu scoteam banii ăștia. Am decis să scriu un text în două seri, o comedie, cu două personaje, care doresc să pună în scenă o piesă de Tennessee Williams. Nu le iese.

Textul final al piesei e o colaborare naturală între ce am scris eu și aportul Mișei (Mihaela Șerban). Am numit-o “De veghe în lanul de ocară” al teatrului independent. De la ocara de pe stradă până la cea de pe scenă. Am jucat la Godot Cafe Teatru, se potrivea bine cu ideea de teatru independent. Am jucat şi la Ateneul din Focşani, apoi la Festivalul „Mall Promenada”. Spectacolul a fost primit foarte bine.

Cineva spunea că spectacolul ar trebui să fie văzut de toată lumea, pentru că e reprezentativ pentru punctul prin care trecem cu toţii în viaţă atunci când se termină copilăreala, la sfârșitul facultății. Sunt, de fapt, acele transformări inevitabile, care apar atunci când dai cu capul de următoarea realitate. Următoarele piese au fost tot comedii – „Doi și un Tulnik”, „Declick”, „Akasă” de ex. – iar ultimele sunt ceva mai drame.

alexandru unguruRecent, am scris „Köln”, inspirat de piesa „Emigranţii” a lui Slawomir Mroźek. La el sunt doi emigranți la mine sunt două emigrante. Îmi place să scriu pentru actorii care urmează să joace în spectacolul meu.

Îi am în minte. Pe cele două actriţe care vor juca în spectacol, Iulia Verdeş şi Alexandra Apetrei, le ştiu de când au intrat în facultate (UNATC). Am fost asistentul doamnei profesoare Tania Filip atunci când ele au ajuns la masterat.

Îi distribui pe studenţii tăi?

Și pe studenți, adică pe actorii pe care-i cunosc destul de bine. În ianuarie am montat „Ka-chiiing!”, cu şase scene în care un corporatist se întâlneşte pe stradă cu oameni care vor să-l tapeze de bani. În fiecare zi plăteşti facturi pentru apă, întreţinere, lumină, bilete, taxe, mâncare etc., iar apoi apar şi aceşti oameni de pe stradă care vor şi ei ceva de la tine: nişte bani. Secvenţele le-am scris cu Alexandra Laura Badea în minte. Ea joacă mult şi la “Metropolis”, dar n-a avut niciodată un rol mare, un rol suculent. Eu i-am scris șase. Ea este toate cele șase personaje care îl irită stradal pe corporatist. E important să scrii pentru oameni nu pentru ideile din capul tău.

Personajele vin uşor spre mine. Scriu un text în câteva ore, chiar şi o comedie. Atunci când Iulia Verdeș m-a întrebat de ce nu facem o piesă, mi-a venit în minte momentul când am jucat „Emigranții” lui Mroźek la Teatrul de Comedie și mi-am dat seama că pot să le scriu, ei și Alexandrei Apetrei, un text puternic. „Köln” e o dramă reală a unor fete care emigrează. Nu poţi s-o dai în comedie prea mult…

Orice comedie ascunde o mare dramă…

Aşa e, azi avem „tragi-comedie” în tot.

Dintre toate textele pe care le-ai scris nu ai încercat să le publici?

Vreau să le înregistrez şi apoi să le public. Eu sunt foarte harnic când le scriu şi devin leneş după ce le-am scris. În timp ce scriu un text, revin, modific. Următoarea transformare se întâmplă la lectură, apoi pe scenă. Unui actor îi vine o idee, poate, iar asta schimbă și reînnoiește textul. Asta am trăit foarte intens cu spectacolul „Declick”. Tot o piesă în două personaje apărută după ce au apărut și actorii în viața mea. Sabina Brândușe și Rareș Lucaci m-au convins prin lumile lor interioare să las textul ăsta să se ivească.

Forma inițială a textului scris de mine s-a transformat și îmbogățit datorită aportului lor pe parcursul repetițiilor, dar și pe parcursul reprezentațiilor. Și spectacolul ăsta s-a plimbat prin țară un pic, a fost la Brașov, la Alexandria și Piatra Neamț iar în București a trăit la Godot Subscenă și va mai trăi.

Să vorbim despre ultimul tău spectacol. De unde a pornit „Doi şi un tulnik”?

După ce am lucrat “De veghe în lanul de ocară”, cu Mişa Şerban, ea a zis prin iunie, anul trecut: „auzi, nu mai facem o piesă?” I-am spus: „Hai, că ne vedem, tu scrii, eu îţi dictez, facem un soi de colaborare.” În definitiv, textul compus din opt secvenţe şi nouă monoloage, s-a născut prin Parcul Kiseleff, pe stradă, pe la Muzeul Antipa lângă girafă… Ne întâlneam întâmplător, ea-şi scotea caietul din geantă, eu dictam un monolog, o scenă… La finalul verii, mi-am dat seama că era totul coagulat, subiectul era globalizarea. Personajele sunt din medii diferite.

„Doi şi un tulnik” s-a născut din finalul spectacolului “Din veghe în lanul de ocară”, când cele două personaje, sătule de tot, ating paroxismul, ajung la concluzia că trebuie să scrie o piesă. Unul spune că are un prieten care cântă la un instrument lung. Celălalt spune: „Bucium!”. Ăsta spune: „Mai scurt”. Un tulnic. Cumva, „Din veghe în lanul de ocară” a devenit trambulina spre noua piesă. Cu trei zile înainte de premiera „Doi şi un tulnik” nu avem tulnic. Doream instrumentul arhaic, costa nişte bani, pe care nu-i aveam.

Când l-am cooptat pe Alin State în distribuție, mi-a spus că regizorul cu care făcuse „Rocker”, Marian Crișan, a făcut singurul documentar despre tulnic din România. El e cel care ne-a dat un număr de telefon al unei doamne minunate de la Uniunea Munții Apuseni care era în maşină, în drum spre Munţii Apuseni cu mașina plină de tulnice. În două zile ne-a dăruit tulnicul.

SAMSUNG CSC

Alin State, în spectacolul „Doi şi un tulnik”

 

Aveam afişul, scenografia minunată a lui Cristian Stănoiu, tulnicul Nicoleta, că tulnicele vin gata botezate și trebuie îngrijite și spălate… Niciunul nu cântasem la tulnic. Nu e uşor, trebuie să ai tehnică și cum ar spune Alin: trebuie să ai tandrețe. Doamna care ni l-a dăruit încearcă să ţină vie tradiţia în Munţii Apuseni, unde sunt câteva tulnicărese care ştiu codurile, melodiile. Instrumentul e pe cale de dispariţie, are un ambitus restrâns. Concertele durează 10-15 minute. Uite, aşa, în „Doi şi un tulnik”, un actor îmbrăcat în iíe românească, intră în scenă, cântă la tulnic, ne arată cum intrăm în Uniunea Europeană, ne prezintă ce s-a întâmplat în ultimele 24 ore pe glob, apar ironiile vieţii, problemele globalizării.

Unii ne-au spus că este Urmuz cu ştaif de mileniul III. Ne bucură reacţiile astea. Am făcut o comedie pe banii noştri și mai ales pe sufletul nostru, la care lumea vine şi râde, pleacă mulţumită, se duce vestea… În orașul ăsta mare unde încercăm să suflăm în tulnic sunetele schimbării și reîntoarcerii la curat sunt spectacole care nu trec de pragul de şuşă, finanţate cu bani grei în care joacă actori consacraţi. Cred că finanţarea proiectelor este făcută de oamenii din branşă, dar nu numai. Încă funcţionează un sistem de găşti bine organizate, lipsite de vreun sens cultural.

Cum ai ajuns la Teatru?

Am urmat un liceu cu profil mate-fizică, nici nu gândeam măcar că o să dau la teatru. Tata e medic stomatolog, dar e drept că a făcut medicina într-o vreme în care un medic era o personalitate universală, a pictat, iar acasă am crescut cu muzică simfonică. Mama a vrut să facă teatru, dar nu a putut să dea la facultate, din motive familiale iar atunci prin anii ’70 nu intrai ușor. A terminat Facultatea de Chimie. Iar eu am citit revista cu admiterea la toate facultăţile. Apoi m-am întrebat ce mi-ar plăcea mie să fac, de fapt, şi mi-am spus, că îmi doresc să nu ajung să stau vreodată la un birou. Aceasta a fost ideea care m-a motivat în alegerea facultăţii. Chestia asta cu program fix, statul la şcoala în bancă, mă omora.

Citeam mult, literatură mai ales dar aveam obsesiile mele cu jurnale de călătorii, istorie multă și filosofie. Mi-am dat seama că la teatru poţi ajunge să faci orice, poți ajunge: inginer, arhitect, dumnezeu, zână, pacea. Poţi juca pacea. Când te duci la birou nu joci pacea. Am dat admitere, cu un monolog, o povestire, nişte poezii. Nu aveam melodie cu o zi înainte de admitere. A fost ceva panică dar trebuie să spun că am avut o întâlnire providenţială. Sora mea, mai mare cu 7 ani, s-a gândit că ar cam trebui să mă vadă cineva înainte de admitere.

A apelat la un fost coleg de liceu, care lucra la primărie în Bucureşti iar el le ştia pe toate contabilele din toate teatrele. Aşa am ajuns la contabila, doamna Popa, la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu buchetul de flori cum trebuie. Ea ne-a dus într-un beci, unde un om bătrân lucra acolo cu niște actori. Numele lui, deși ni-l spusese, nu-mi spunea absolut nimic. El m-a privit uşor câş, mi-a cerut să spun o poezie, i-am recitat ceva din Caragiale, o strofă, ceva îngrozitor, apoi m-a oprit, m-a chemat aproape de el, și-a pus o mână pe umărul meu stâng şi mi-a zis: “Teatrul are nevoie de tine, nu trebuie să te pregăteşti”. A sunat ca o sentință. Mi-a spus că trebuie să mă întâlnesc cu Viky (n.red. – Victor Moldovan) cu recomandarea să-mi spună ce să caut şi să nu mă înveţe nimic. Când am ieşit din teatru, am ajuns în faţa instituţiei, am aflat că bătrânul cu care mă întâlnisem era directorul de atunci al „Naţionalului”. Ion Cojar. Era trecut pe afişe. N-aveam de unde să știu.

Abia atunci mi s-au tăiat cu adevărat genunchii. Eu am crescut la Craiova, îmi amintesc marile spectacole: „Titus Andronicus”, cu Ştefan Iordache, apoi „Piticul din grădina de vară”. O nebunie! Nu conştientizam ce este teatrul, dar când am văzut că am ajuns la Ion Cojar, abia atunci am realizat ce urma să fac. Domnul Victor Moldovan a stat cu mine de vorbă două ore, o întâlnire extraordinară. Iar apoi am intrat. La clasa doamnei profesoare Adriana Popovici, care mai tarziu, peste 9 ani avea să-mi conducă și doctoratul.

L-am avut profesor și pe domnul George Ivaşcu până în ultimul an, şi cel mai mult, în materie de actorie practică de la el am învăţat. Profu’, așa i-am zis mereu, profu’ e un om de teatru, de aia a ajuns să creeze un teatru. Și uite așa mai e un an și se fac 10 de când s-a terminat facultatea, iar acum aștept cu mai multă nerăbdare ca atunci următoare reprezentație. Acum simt că teatrul contează. Pentru că acum pun într-un spectacol totul. Și sunt recunoscător tuturor celor care mi-au arătat unelte pe care acum le folosesc singur pentru a face o cale.

FOTO: arhiva personală



12
/11
/18

INTERVIU Violonist și violist, Max Baillie este unul dintre cei mai versatili muzicieni din Marea Britanie, fiind cunoscut pentru calitățile sale de interpret de muzică clasică, dar și pentru cele de compozitor, sau pentru colaborările sale în proiecte dance sau electronice. În aceste zile, concertează în România, în cadrul Festivalului SoNoRo.

04
/11
/18

Istoria pălăriilor Dădârlat începe la 1896, la Săliștea Sibiului. De atunci și până azi, pălăriile create de familia Dădârlat au traversat mai bine de un secol, reinventându-se de fiecare dată pentru a ține pasul cu timpul. Le-am regăsit, în aceste zile, în expoziția „100 de obiecte de design românesc”, găzduită de MATER.

26
/10
/18

… Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie teatrul? „Incisiv, relevant.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm...”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”).

11
/10
/18

Festivalul Internațional Astra Film, care are loc pentru a 25-a oară la Sibiu, între 15 și 21 octombrie, are în program 101 titluri, din care 56 de filme vor participa în cele 5 secțiuni competiționale. 11 documentare vor avea premiera mondială la Festival și 40 cea națională. Câștigătorii secțiunilor competiționale vor fi anunțați sâmbătă, 20 octombrie. Vă prezentăm un interviu cu Dumitru Budrala, director fondator Astra Film Sibiu.

27
/09
/18

Dacă până acum unele vise nu ți s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roșu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) și înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne și alte oase... înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roșu.

Page 1 of 3112345...102030...Last »