În artă e greşit să ai idoli – crede Alfredo Pascu, prim-solist al Teatrului de Operetă şi Musical ,,Ion Dacian” – şi e musai să fii cât mai aproape de vârf. Altfel, mai bine te laşi de meserie.
Un articol de Adina Scorţescu|16 martie 2014
INTERVIU Alfredo Pascu este solist al Teatrului de Operetă și Musical „Ion Dacian”, de mai bine de 17 ani, de când a terminat Conservatorul. Crede că, în artă, trebuie să fii aproape de vîrf („altfel, mai bine n-o faci”) dar și că, la începutul carierei, e important să existe cineva care să-ți întindă o mână. De aceea, anul trecut a inițiat proiectul Studioul de Canto, prin care șase tineri au învățat, timp de trei luni, să cânte mai bine. Pentru ediția de anul acesta, preselecțiile vor avea loc pe 21 martie.
Vine lumea la audițiile pentru Studioul de Canto ca la emisiunea „Vocea României”?
La „Vocea României” vin mai mult amatori. Studioul meu se adresează unor studenți sau absolvenți de Conservator sau de UNATC, care mai au ceva în comun cu muzica. Nu iau oameni de la zero, care n-au avut nicio legătură cu cântatul. E un fel de perfecționare, lucrăm să îmbunătățim performanțele vocale. E destul de greu să înnobilezi sunetul și, de aceea, cursul nu ține doar o lună – cum se întâmplă de obicei – ci trei luni, până în iunie. Lucrez cu fiecare persoană, de trei ori pe săptămână, ca să fie continuitate. Dacă faci doar o dată pe săptămână… până data viitoare a uitat ce l-ai învățat.
Anul trecut am avut șase elevi la studio, iar dintre ei i-am păstrat anul acesta pe doi, care au făcut progrese: pe Marin Fagu, care este actor la Teatrul Țăndărică, și pe Lucian Ionescu, student la Teatru. Anul trecut, în noiembrie, am avut un concert cu toți cei șase în cadrul Festivalului „Viața e frumoasă”.
Deci, chiar dacă ai voce frumoasă, dacă nu ești absolventul unei facultăți de profil…
E greu s-o iei de la început, îți trebuie ani de zile ca să formezi o voce. Aici vin oameni despre care întrezărești că ar putea să facă ceva, pe scena Operetei sau pe alte scene, într-un an de zile sau un an și jumătate.
Spui că e important să te „priceapă” studentul. Ce înseamnă asta?
Nu e ca la cântatul unui instrument – vioară, pian – unde iei degetul și vezi unde-l pui. Aici instrumentul este ascuns, este înăuntrul nostru; și-atunci trebuie să explici senzațiile proprii pe care le ai și este foarte greu să le obțină și cel care ascultă, că fiecare înțelege ce poate. Cel care se apucă de meseria asta trebuie să fie și foarte intuitiv. Și trebuie să existe o potriveală între profesor și elev. Anul trecut am luat un bariton care avea un glas fantastic, dar n-a priceput; și-atunci am renunțat la el.
Ești solist la Operetă din 1996; de ce ai început să predai?
Ca să le dau ceva și celorlalți, să-i învăț să cânte mișto. E o mare treabă să înveți să cânți bine. De exemplu, tinerii actori habar n-au să vorbească pe scenă. Vorbesc ca pe stradă! Păi, trebuie să te auzi, clar, într-o sală de 500 de oameni. Nu poți vorbi în barbă… nu știu ce școală de balet fac ei acolo. (râde)
E foarte important să găsești o mână întinsă, pe care să te sprijini. Eu n-am avut parte de așa ceva la Conservator. Era cam steril și cam sec totul. Aveam audiții, o dată la trei luni, în Sala Enescu, care avea o acustică tâmpită – suna ca o baie. Stăteau profesorii sus și se uitau scârbos la noi; și te și intimidau. Parcă eram la Academie (de fapt, chiar așa si era, se numea „Academia de Muzică” pe vremea aia, nu „Universitate”). Te duci acolo să înveți, să te ia de mic și să te crească. Dar nu, ei voiau să fii superformat. Pai, atunci de ce să mai mergi la Coservator?! Te duci și cânți direct. Pe vremea aia, eram foarte timorat, n-aveam nicio experiență de scenă.
În plus, mai era și chestia asta: toate fetele luau zece și „lui ăla frumușelu’ nu-i dăm zece, ca să nu și-o ia în cap.” Toate femeile despre care azi, după atâția ani, nici n-ai auzit; nu cântă nici măcar în cor.
Deci, la început, erai timorat. Acum cu te simți pe scenă?
Acum am niște emoții în care parcă totul se amplifică. E ca un motor. Cine spune că n-are emoții pe scenă, ar trebui să se ducă să facă altceva; are frigiditate scenică. Trebuie să ai emoții!
Vocea ta este de tenor liric, nu?
Eu nu prea sunt de acord cu împărțirile astea: liric, dramatic, spint… trilulilu. Cred că există tenor suficient sau insuficient pentru un anumit fel de rol. Se spune – în popor – că cei lirici au o voce mai subțire, iar cei dramatici o voce mai groasă, baritonală. Dar poți să cânți roluri de anvergură dramatică și cu o voce mai subțire, dar bine pusă. Cum era Pavarotti, de exemplu. El n-avea o voce imensă; era mai subțirică, dar avea penetranță în sală. Eu sunt mai baritonal, dar asta n-are nicio importanță.
Sunt oameni care spun că opereta este un gen facil.
Spun asta pentru că sunt reduși. În general, lumea e cam lipsită de răbdare și e foarte ușor să pui o etichetă. Din contră! Opereta, dacă o faci bine, e foarte grea. Pentru că trebuie să fii și actor; mă refer nu numai la jocul de scenă, ci și la faptul că trebuie să și vorbești; după care treci în cântat. Cânți o arie, apoi iar treci în vorbit. Și trebuie să faci asta fără să se simtă o mare diferență.
Deci, din punctul ăsta de vedere, e mai dificil decât la Operă?
Da, pentru că la Operă doar cânți. Foarte puține – vreo două-trei – sunt și cu proză. În plus, la Operetă mai și dansezi. Trebuie să faci un pic din toate.
Cum fost experiența de a fi angajat la Operetă imediat după terminarea Conservatorului?
Am avut noroc că s-a ocupat lumea de mine și am putut să cresc, treptat treptat. Dacă mă duceam la Operă, nu-mi dădeau să cânt de mic atâtea roluri. Aveam și câte un spectacol pe săptămână; la Operă, probabil aș fi avut câte unul pe lună. Așa m-am dezvoltat; din Conservator nu ieșisem cu o voce să dărâm munții. Oricum, eram bine față de ce iese acuma… te iei cu mâinile de cap.
Vocile de acum sunt considerabil mai slabe?
Da. Și sunt mulți. Pe vremea mea, erau 15 locuri; acum sunt 30. Eu nu înțeleg: dacă nu ai date ca lumea, de ce te apuci de cântat? Trebuie să se întrevadă că poți să faci asta. Decât să fii un anonim, să înfunzi un cor și să fii frustrat, să iei pastile după aceea la bătrânețe, mai bine te apuci de altceva. În artă trebuie să fii spre vârf; altfel, mai bine n-o faci.
Sunt 30 de absolvenți pe an numai la stat. Dar mai sunt și facultățile particulare. Nu există coruri în țara asta care să-i cuprindă pe toți! Și ce fac? Ajung să fie profesori de muzică la liceu. Cred că și părinții sunt puțin demenți: „Vai, să ajungă copilul meu mare divă!”. Aici e clar: ai cu ce sau n-ai cu ce.
Acum câțiva ani, într-un interviu, ai fost întrebat care este tenorul tău preferat. Ai răspuns: „Alfredo Pascu”.
Normal! Mi se pare o chestie foarte greșită în artă să ai idoli. De ce trebuie să imiți?! Amprenta vocală e ca cea de la deget – e unică pentru fiecare. Ascultă 30 de tenori celebri și o să vezi că fiecare este total diferit; nu există doi care să cânte la fel.
Acum toate tipele – vreo cinci-șase de la noi – cântă ca Angela Gheorghiu. De ce să nu cânte ca ele? Asta înseamnă că vor fi întotdeauna o copie nereușită. În artă trebuie să fim fiecare unicat.
Dar totuși, atunci când îți formezi vocea, ai niște modele, nu?
Când asculți cântăreți, trebuie să ai intuiție, să-ți dai ce se întâmplă în interior, ce face ăla când deschide gura, unde se duce sunetul și așa mai departe. Să nu-i imiți timbralitatea. Pentru că tu ai altă timbralitate, alt glas. Și, dacă încerci auditiv să te apropii de genul ăla de glas, atunci strici. Trebuie, cu glasul tău, să te gândești unde se duc sunetele. Ești atent mai mult la mecanismul de formare, la ce se întâmplă înăuntru, decât la rezultatul final. Mulți profesori zic „Fă ca mine!”. E o prostie. Trebuie să cauți niște găselnițe ca să-l aduci pe student, încet-încet, pe drumul care trebuie. Cu fiecare lucrez altfel, nu-i fac la matriță pe toți.
De ce ai nevoie ca să faci carieră în domeniul ăsta, în afară de o voce frumoasă, bine lucrată și o ușurință de a fi pe scenă?
Poți să ai o carieră și dacă n-ai datele așa de bune sau dacă ești stângaci pe scenă. Cariera e ceva foarte subiectiv. Contează cum ai traseul în viață, cum știi să te strecori… Nu toți care au cariere mari sunt neapărat vârfuri în domeniu. Și invers.
De exemplu?
Giuseppe Giacomini, care mai trăiește. E un tenor fantastic, de care lumea nu știe. Sau Shirley Verrett, care a cântat și mezzo-soprană, și soprană. N-a auzit nimeni de ea. Toată lumea știe de Callas. Uite, Virginia Zeani a noastră, eu zic că era de 15 ori mai bună decât Callas! Și era și o femeie frumoasă. Când aud ,,Callas a fost o femeie frumoasă”, îmi vine să mă dau cu capul de pereți. Cu bârnăul ăla atâta și cu 42 la picior. Noroc cu cei care îi făceau poze mișto.
Deci e importantă reclama, marketingul?
În anii ăștia, în care toată lumea se grăbește, omul nu mai are timp să se gândească, să aprofundeze. Și-atunci îi bagi în față ceva – chiar dacă vrea, chiar dacă nu vrea -, pe care el îl ia ca atare, fără să se gândească dacă-i prost sau nu. Dacă-i pui un rahat în față tot timpul, o să spună că e Chanel. Cum n-a cunoscut niciodată Chanel…
Foto Alfredo Pascu: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)
