Alice Barb și curajul de a visa
https://www.ziarulmetropolis.ro/alice-barb-si-curajul-de-a-visa/

AU STRĂLUCIT LA METROPOLIS „Dacă teatrul poate modifica sau salva un singur om, salvează o lume. Eu cred că rostul teatrului este să ne facă mai buni şi el ne poate face mai buni.” Sunt cuvintele cu care Alice Barb îşi defineşte propria existenţă în teatru.

Un articol de Monica Andronescu|11 februarie 2022

S-a născut pe 14 februarie, la Hunedoara, și a urcat pe scenă la 4 ani, ca să cânte. A fost un moment magic și de-atunci toată viața și-a dorit să rămână aproape de ea. Și-a petrecut copilăria în perioada comunistă, dar asta n-a împiedicat-o să se bucure. „Provin dintr-o familie de ardeleni familişti şi uniţi”, povestea Alice Barb. „Am fost crescută frumos şi încurajată să visez. Mi s-a cumpărat pian când aveam patru ani. Părinţii mei au făcut tot posibilul să mă încurajeze să-mi urmez orice vis. M-am încurajat să fac actorie, apoi regie. Cred că părinţii mei au ştiu că este esenţial să încurajezi copilul să viseze”. Și așa se face că, în timp, Alice Barb s-a specializat în a visa… și nu o dată a declarat că se consideră „o visătoare profesionistă”, care luptă pentru ca ceea ce visează să devină realitate.

Poartă numele „Alice” după eroina din „Alice în Țara Minunilor”. Numele e un dar pe care i l-a făcut fratele ei… „Când m-am născut, fratele meu, tenorul Robert Nagy, care e mai mare decât mine cu cinci ani, citea „Alice în ţara minunilor” şi i-a spus mamei că n-o s-o iubească pe surioara lui, dacă n-o s-o cheme Alice. Cu copiii nu se poate negocia, aşa că m-au botezat Alice. Am citit povestea în copilărie, desigur, şi n-am înţeles mare lucru. Acum mi se pare foarte interesantă.”  Și, pentru că în viață nimic nu este întâmplător, peste ani, Alice Barb avea să se întoarcă la acest text și să-l pună în scenă la Teatrul Țăndărică.

Pasionată de muzică, Alice Barb a urmat Liceul de Muzică din Cluj-Napoca, a făcut studii de pian și canto clasic, iar apoi s-a îndreptat spre teatru și este licențiată în Artele Spectacolului la UNATC București, secția actorie, 1990-1993, clasa Dem Rădulescu; iar apoi, între 1993-1997 a urmat și secția regie, 1993-1997, clasa Cristian Hadji-Culea.

Întâlniri esențiale

Despre căutările ei în teatru, Alice Barb mărturisea: „una dintre marile întâlniri din viața mea a fost Dem Rădulescu, profesorul meu de actorie, de la care am învăţat enorm. Felul în care lucrez acum cu actorii şi ce ştiu despre actorie vin de la el. El mi-a schimbat şi viaţa. Când eram studentă în anul III la actorie, mi-a spus că am cap de regizor şi că trebuie să fac şi regie. Am plâns trei luni, mi-am dorit să mor, fiindcă eu voiam să fiu actriţă, aveam nota 10, jucam la Teatrul Bulandra… Ce mi-a spus el mi s-a părut o jignire şi o tragedie. Dar el nu sugerase să mă las de actorie, ci să fac şi regie, ceea ce m-au îndemnat şi alţi profesori. Aşa că am încercat, fiind convinsă că nu voi fi bună şi că mă voi întoarce la actorie. Dar am descoperit brusc că regia mă solicită mult mai mult. Puteam să fac scenarii, să filtrez emoţiile tuturor personajelor, să hotărăsc luminile etc. Am rămas regizor şi de atunci n-am mai simţit nevoia să joc. N-am venit cu niciun fel de frustrare în această meserie.”

Și din momentul în care a intrat pe deplin în această poveste, viața ei a fost altfel iar tipul de echilibru spre care tins a fost… Giorgio Strehler, pentru care are un cult.

„În ce priveşte stilul, regizorul meu preferat a fost, este şi cred că va rămâne Giorgio Strehler. Am fost la câteva dintre spectacolele lui şi mi s-a tăiat respiraţia. Pe primul l-am văzut la Düsseldorf, pe vremea când jucam şi eram în turneu cu spectacolul lui Liviu Ciulei „Visul unei nopţi de vară”. N-am dormit trei nopţi de atâta frumuseţe! Pentru Strehler, fondul este la fel de important ca forma. Spectacolele lui sunt la fel de frumoase pe cât de profunde. Există un echilibru pe care eu personal nu l-am mai găsit la niciun regizor. În general, marii regizori pun accentul pe una dintre cele două componente. Aşa că mi-aş dori ca, în timp, şi spectacolele mele să ajungă la un asemenea echilibru.”

Crede cu tărie că oamenii vin la teatru pentru emoție și spectacolele montate de ea au în spate acest gând. Nu o dată a mărturisit că ceea ce își propune să le ofere este exact emoția pozitivă, frumoasă, motiv pentru care a fost acuzată de calofilie.

„Da, sunt calofilă, dacă vreţi. E atâta mizerie în jur, încât nu cred că oamenii vin să vadă acelaşi lucru pe scenă, ci tocmai ca să vadă altceva.”

La Teatrul Metropolis, care împlinește anul acesta 15 ani de existență, a montat spectacole care s-au jucat cu mare succes, „Ajutorul”, de Gyorgy  Schwajda, care a avut premiera în 2008, avându-i în distribuție pe Luminița Gheorghiu, Mihai Constantin, Ioana Anastasia Anton, Diana Andreea Bocan; „Floarea de cactus”, de Pierre Barillet & Pierre Gredy, în 2009, avându-i în distribuție pe Adela Mărculescu, Damian Crâșmaru, Cristiana Răduță-Bobic, Lucian Ghimiși, Theodor Danetti/Mihai Niculescu, Rudy Rosenfeld; „Nebuna din Chaillot”, de Jean Giraudoux, cu premiera în 2010, avându-i în distribuție pe Dana Dogaru, Ileana Stana Ionescu, Alexandrina Halic, Irina Petrescu, Eugen Racoți, Romeo Pop, Dan Aștilean, Claudiu Stănescu, Meda Victor, Corina Moise/ Ana Ularu, Crina Semciuc/ Ioana Anastasia Anton, Ana Crăciun, Gabriel Costin, Dani Popescu, Rudy Rosenfeld, Vlad Corbeanu, Marius Drăguș/ Cristian Avram, Mihai Mos, Lucian Iftimie, Alin State / Oleg Apostol, Gigi Iorache.

30
/11
/13

„Să joci ani de-a rîndul personaje fără o problematică importantă, să te fîţîi pe scenă de colo – colo strîmbîndu-te ca să obţii nişte aplauze cu care să poţi împăuna seara la cîrciumă, mi se pare un lucru foarte trist“, spunea Alexandru Tocilescu, în 1974.

29
/11
/13

A ajuns la Paris dintr-o întâmplare și a avut succes datorită accentului românesc cu care vorbea franceza. A jucat și în filme, dar, în teatru, cariera Elvirei Popescu a durat 65 de ani.

29
/11
/13

În mai puțin de o săptămână, în capitală, va avea loc cea de a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la București (FILB), un proiect independent, inițiat în 2008, de Oana Boca (manager cultural), alături de scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu.

29
/11
/13

Romanul Trainspotting, de Irvine Welsh, a fost votat volumul preferat al scoţienilor, din ultimii 50 de ani, într-un sondaj efectuat cu prilejul Săptămânii cărţii din Scoţia, care se desfăşoară între 25 noiembrie - 1 decembrie.

29
/11
/13

CRONICA DE CARTE Proaspăt apărută la editura Polirom, „Filmar”, noua carte a lui Cristian Tudor Popescu, alias CTP, este o colecţie de texte, în majoritate despre cinema, ce reconfirmă un critic de film tăios în verdicte şi un scriitor cu un stil care atrage şi convinge.