Alice Voinescu, o femeie care a încercat să schimbe lumea
https://www.ziarulmetropolis.ro/alice-voinescu-o-femeie-care-a-incercat-sa-schimbe-lumea/

„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. (…) Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale.”

Un articol de Monica Andronescu|11 Iulie 2019

„L-am mâniat, desigur, pe Dumnezeu – dacă e – prin faptul că n-am ştiut să înţeleg semnul ce-mi făcea prin toate necazurile şi greutăţile ce întâmpinam. Acum ştiu şi simt că de tot ce ţi se-ntâmplă eşti responsabil şi regret din toată conştiinţa că am putut meschiniza prin furii banale, indignări forţate de formule căturăreşti, prin dureri factice, fiindcă mi le inoculam cu gândul că aşa se cuvine să suferi când eşti înşelată, minţită, decepţionată etc.! Ce rău îmi pare că am trăit aşa cei mai buni ani ai vieţii mele, în care puteam fi numai lumină şi înţelegere îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viaţă autentică.”

Era 28 septembrie 1929, atunci când Alice Voinescu, născută Steriadi, nota aceste rânduri pe prima pagină a Jurnalului ei ce avea s-o însoţească până în ultima zi din mai 1961, cu doar patru zile înainte să moară, în noaptea de 3 spre 4 iunie.

Alice Voinescu s-a născut pe 10 februarie 1885, la Turnu Severin. Au trecut de-atunci 133 de ani și lumea s-a schimbat, dar spiritul ei, aflat cu mult înaintea timpului în care a trăit, este astăzi la fel de viu, iar povestea vieții ei, la fel de tulburătoare. A fost prima femeie care a susţinut o rubrică de cronică dramatică în România, la Revista Fundaţiilor Regale. Era în anul 1938. Fără ea, lumea aceea minunată a Bucureştiului interbelic ar fi fost mai săracă. I-a cunoscut pe şi a fost prietenă cu André Gide, André Malraux, François Mauriac şi Roger Martin du Gard, căci a fost invitată la celebrele întâlniri de la Pontigny, vechea mănăstire din Franţa. În ţară, i-a cunoscut şi le-a fost prietenă lui George Enescu, Reginei Maria, Marucăi Cantacuzino, Mariettei Sadova…

Îşi ţinea cursurile de istoria literaturii dramatice cu un farmec nespus, iar sălile erau întotdeauna arhipline. Strălucea, era vedetă, era admirată şi iubită… A iubit teatrul cu delicateţe şi tot cu delicateţe a scris despre el, fie că era vorba despre o lucrare de mare amploare sau despre o cronică la vreun spectacol care o tulburase sau nu în seara dinainte…

O iubire care a chinuit-o toată viața

A fost prima femeie din România cu un doctorat în filosofie, obţinut la Sorbona, a fost scriitoare şi profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, după ce a refuzat o catedră universitară în SUA şi un post de lector la Paris. A refuzat şi s-a întors în ţară, căci îl iubea pe avocatul Stello Voinescu şi-i era logodnică, iar iubirea lor a chinuit-o până la sfârşitul vieţii… Cât a trăit el, multe au fost momentele de disperare, de dezamăgire şi de amărăciune. El era bărbatul petrecăreţ, inteligent, cu spirit de Don Juan, care lipsea nopţile de acasă, dar se simțea întotdeauna umbrit de personalitatea ei extraordinară, de cultura şi de nobleţea ei. Ea era intelectuala adorată de studenţi, spirit superior, de o sensibilitate care nu excludea forţa şi care-l intimida adesea printr-o formă de răceală ce exista însă numai la suprafaţă. Căci din paginile Jurnalului ei se conturează portretul unei femei ce nu se teme să-şi etaleze slăbiciunile, să-şi arate rănile şi să-şi mărturisească dorinţa de a fi iubită şi dezamăgirea atunci când se ştie înşelată. Iată un fragment care îi dezvăluie şi delicateţea, şi forţa: „Mă simt goală, săracă, proastă. Nu ştiu ce aş putea vorbi cu un om. M-am secat. Mă simt de o incultură crasă, înapoiată, dar mai ales secată de orice pentru a crea şi a mă înnoi? Care să fie cauza? Dacă măcar credinţa mi-ar fi adevărată şi adâncă, nu mi-ar păsa. Dar mă simt toată o <aparenţă>, că n-am nimic de ascuns. Nu ştiu de unde s-o încep iar. Mă rog pe dinafară şi n-am poftă să mă rog. Privesc viaţa trecută şi o găsesc anostă şi goală. Viitorul? Guşe şi reumatism. Pfui! Ratare din plin.”

Şi totuşi, moartea lui Stello, în 1940, când era încă tânăr, îi apropie. Alice începe să-l iubească iarăşi cu o forţă nouă şi-i duce dorul până la sfârşitul zilelor ei, petrecând ore întregi la mormântul lui, topită de tristeţe şi purtând lungi conversaţii cu el în paginile aceluiaşi jurnal.

Viaţa acestei femei importante pentru teatrul românesc şi pentru cultura română, în urma căreia au rămas pagini întregi despre arta pe care a îndrăgit-o nespus, este una din acele poveşti care te reîmprietenesc cu tine însuţi. Însă nu cronicile lui Alice Voinescu – atât de vii şi de puternice, păstrându-i însă toată delicateţea şi în acelaşi timp dezvăluindu-i cultura impresionantă şi sensibilitatea – şi nici studiile ei despre teatru n-am vrut să le evoc aici în primul rând, ci tocmai imaginea unei femei care a trăit o viaţă ca a unui personaj dintr-o piesă de teatru. Rolul ei în destinul multor actori şi actriţe pe care i-a format s-a uitat, poate. Dar cine va avea răgaz şi plăcere să răsfoiască paginile ziarelor acelor ani va descoperi scriitura unei femei de o rară inteligenţă şi de un mare curaj. Iar cine va avea curajul să se întoarcă în timp în Bucureştiul interbelic o va întâlni la teatru, pe străzi sau îngenuncheată în vreo biserică unde mergea să se roage pe aceeaşi femeie, frumoasă, sensibilă, tandră şi mereu îndrăgostită de un bărbat care i-a chinuit mulţi ani din viaţă, dar pe care l-a iubit cu un amestec de ardoare şi dispreţ cum numai spiritele superioare ştiu să iubească şi să se lase chinuite. Va întâlni o fiinţă de o rară modestie, poate incomparabilă în teatrul nostru.

O lume care se degradează

Nu puţine sunt paginile din Jurnal în care strecoară rânduri şi cuvinte legate de ceea ce se întâmpla pe scenă sau la examenul de artă dramatică, precum şi importante descoperiri despre sine însăşi: „Azi, parcă am uitat că sunt o mutilată. Copiii care au venit să repete la mine scena din Romeo şi Julieta m-au dus cu 18 ani în urmă: cred că aş fi fost o bună actriţă, simt cum izvorăşte tonul exact, cu uşurinţă, din mine.” Iată ce nota, spre exemplu, în 13 aprilie 1939: „L’annonce faite a Marie, spectacol meritoriu. Atmosferă înălţătoare. Totuşi, joc foarte mediocru. Momente superbe ale Aurei Buzescu, excelentă, impresionantă, Marietta Anca, bărbaţii rataţi, ansamblul totuşi alături! N-au prins spiritul. Jucat, nu trăit. Cui îi reuşeşte? Incomprehensiunea publicului, semnul inculturii spirituale. Opacitate dureroasă”. În câteva rânduri, Alice Voinescu descrie şi reconstruieşte o lume… Publicul şi incultura lui, teatrul şi micile sau marile lui drame şi probleme, care, iată, sunt „vechi şi nouă toate”. O lume care încet, încet avea să se degradeze tot mai mult, iar ea, făptura atât de sensibilă, va trăi pe rând drama războiului, cu toate suferinţele lui, şi ceva mai târziu drama închisorii comuniste, fiind încarcerată un an şi şapte luni la Jilava şi la Ghencea.

Drama războiului… „Ce spectacol splendid, apărarea antiaeriană! Proiectoarele se încrucişau ca spade uriaşe şi între ele se înălţau nestemate, iar proiectoarele se aprindeau o clipă şi se stingeau, dând cerului o însufleţire – ca o clipire. Era superb. Frica dispare în faţa frumuseţii. Înţeleg fericirea contemplării frumuseţii divine.”

Şi drama închisorii comuniste… „Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni petrecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată, îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam că pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ea.”



06
/02
/18

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Erudiția e definită în enciclopedii drept „cunoaștere aprofundată într-un domeniu oarecare”. Ea se aplică cu asupra de măsură unui emigrant român în Occident în anii ʹ50 și totodată ridică o întrebare: erudiția te face mai înțelegător, mai tolerant, mai înțelept ori te înverșunează, te crispează, te înrăiește – tot peste măsură?

05
/02
/18

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Copil de negustor, cu preocupări neobișnuite (îi citea în original pe Platon, Homer și Juvenal), înclinat în mod special pentru muzică (a compus și a interpretat lucrări clasice la pian și orgă) și talentat la desen, Nicolae Paulescu (1869-1931) pleacă la Paris unde urmează Facultatea de Medicină.

02
/02
/18

În acest weekend, vă propunem o destinație încărcată de istorie, Sinaia, așa cum ni se arată în albumul „Sinaia în vremea regilor” (ed. Art Hystoria, 2017), de Alina Huzui-Stoiculescu, Robert Stoiculescu și Emanuel Bădescu. Volumul este o monografie care adună poveștile locului și fotografii prețioase.

21
/01
/18

În perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918 şi cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi în parteneriat cu Asociația Identitate Culturală Contemporană anunţă lansarea aplicaţiei mobile „Muzeul Hărţilor - Lumea pe hartă”, eveniment cultural sub egida Zilei Culturii Naţionale.

16
/01
/18

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul politic postbelic, în ciuda opoziției explicite față de regimul politic instituit după 1945 în România, a avut o trăsătură comună cu cei de acasă: dezbinarea. Ziarist și analist politic, director al Europei Libere, departamentul român, Noël Bernard (1925-1981) a fost obiectul acestui comportament atât de caracteristic românilor.

11
/01
/18

Se împlinesc, iată, pe 15 ianuarie, 168 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, ocazie cu care vă propunem să ne reamintim de acesta prin intermediul unor scurte fragmente din corespondența sa cu Veronica Micle, extrase din volumul „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit” (Polirom, 2000).

10
/01
/18

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Așa îl caracterizează criticii muzicali pe Dinu Lipatti (1917-1950), unul din pianiștii și compozitorii primei jumătăți a secolului XX, care continuă să fascineze și astăzi.

21
/12
/17

Pe 21 decembrie 1989, începea Revoluția la București. Era, așadar, începutul schimbării. La 28 de ani distanță, vă propunem să aruncăm o privire în urmă și să ne amintim de unde venim.

07
/12
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Lui Nicolae Iorga îi plăcea să spună că la cumpăna secolelor XIX-XX a apărut o adevărată falangă de intelectuali români, cea mai reprezentativă pe plan european, mai creativă și care și astăzi, privită retrospectiv, dă măsura valorilor noastre perene.

Page 4 of 29« First...23456...1020...Last »