Am devenit mai sensibili la cinema-ul șoc? Cazul Fatih Akin
https://www.ziarulmetropolis.ro/am-devenit-mai-sensibili-la-cinema-ul-soc-cazul-fatih-akin/

OPINIE Proaspăt intrat şi în cinematografele de la noi, un nou film şochează o parte a spectatorilor, care îl califică drept „scârbos” sau „odios”: „Mănuşa de Aur”, cu care Fatih Akin a agitat puternic apele şi la premiera mondială din competiţia de la Berlin. Când am devenit atât de sensibili?

Un articol de Ionuţ Mareş|23 iunie 2019

După TIFF, unde „Mănușa de Aur” a putut fi văzut în premieră în România, un coleg de breaslă mă întreba într-un mesaj privat pe Facebook cum mi s-a părut filmul lui Fatih Akin.

El ieșise din sală după jumătate de oră, din cauză că i s-a făcut greață, lucru care – spune el – i s-a întâmplat pentru prima dată la un film.

Mai recent, imediat după ce „Mănușa de Aur” a intrat și în cinematografe, distribuit de Independența Film, scriitoarea și jurnalista Elena Vlădăreanu, autoarea unor foarte bune emisiuni de radio despre cinema, a postat pe contul ei de Facebook că de Fatih Akin „parcă îmi pare rău pe bune, parcă avea ceva al lui, s-a dus naibii, cu porcăria asta scârboasă”.

Tot ea a mai împărtășit că a rămas singură în sală la final, după ce restul spectatorilor au ieșit. O situație asemănătoare a povestit și un alt utilizator.

Într-un comentariu la aceeași postare a Elenei Vlădăreanu, o mai tânără colegă de breaslă scrie că este un „film odios pe toate palierele”.

Eu însumi îmi amintesc că destui spectatori au ieșit din uriașa sală „Florin Piersic” de la Cluj-Napoca la una dintre proiecțiile de la TIFF.

Reacții similare de dezgust și de respingere au fost relatate în presa internațională sau au putut fi citite chiar în cronici imediat după premiera de la Festivalul de la Berlin, unde filmul a fost inclus în competiție.

Nu sunt un fan al lui Fatih Akin, sau cel puțin nu al ultimelor lui filme: precedentul, „În ceață” (2017), mi-a displăcut profund, iar „Tăietura” (2014) mi s-a părut un eșec colosal. De începuturile sale îmi aduc aminte însă cu plăcere, numai că de atunci nu am mai revăzut acele titluri care l-au făcut cunoscut și care aduceau ceva proaspăt, în special pentru că erau plasate în lumea turcilor din Germania, la intersecția a două culturi și civilizații.

Mărturisesc că m-am simțit la rândul meu ușor inconfortabil în timpul vizionării, mai ales în prima parte.

Și amintesc că am fost de asemenea scârbit de ceea ce am considerat a fi violența gratuită, bombastică și demonstrativă, dar și cinismul dintr-un film ca „Uciderea cerbului sacru” (2017), al grecului Yorgos Lanthimos.

Cu certitudine, „Mănușa de Aur” este un film făcut să șocheze și să enerveze. Și nu atât pentru că are în centru un criminal în serie, bolnav psihic și misogin, din Hamburgul anilor `70, cât pentru modul explicit și brutal în care Fatih Akin alege să pună în scenă crimele, care au ca victime numai femei, unele dintre ele fiind violate înainte și apoi dezmembrate.

Și totuși, de ce suntem atât de sensibili în fața unui film, adică o operă de artă?

S-a întâmplat la începutul anului și cu ultimul film-șoc al lui Lars von Trier, „The House That Jack Built” (2018). Cu atât mai surprinzătoare au fost reacțiile în cazul danezului, cu cât filmul său oferea un final eliberator, după seria de orori la care fuseserăm puși să asistăm până atunci.

În „Mănușa de Aur” nu există un final salvator (deși criminalul este în cele din urmă prins), dar pe parcurs se devoalează intenția lui Fatih Akin. El pornește de la un caz real și îl duce la extrem, în care grotescul este dublat de caricatură. Fatih Akin nu lucrează cu un naturalism ca al lui Serghei Loznița, ci într-o convenție artificială – de la felul în care arată personajele și până la barul în care își duc existența sordidă, numit „Mănușa de Aur”.

Însă dincolo de această fațadă narativă și de șocul produs de regie, există o motivație: cineastul german de origine turcă face un portret dur al unei Germanii postbelice, în care dezvoltarea economică nu îi include și pe marginali, pe oropsiți, și în care trecutul nazist nu pare pe deplin asumat și, de aceea, produce încă efecte înfiorătoare.

Este o lume decăzută, grotescă, violentă – dar suntem într-o ficțiune. Așadar, în ciuda acestor lucruri, de ce șochează totuși atât de mult? Cruzimea este greu de suportat, însă aici e vorba de un limbaj artistic (și care pe deasupra nu glorifică violența, tocmai pentru că refuză identificarea cu protagonistul, descris ca un monstru). Un lucru care nici măcar nu ar mai trebui menționat.

O posibilă explicație ar fi că, sub diferite asalturi, mai ales cel al logicii aproape omniprezente a serialelor, dar și a unui discurs intelectual cvasi-conformist, până și filmele de autor par să se fi cumințit în marea lor majoritate, ceea ce a anesteziat disponibilitatea spectatorilor spre forme mai radicale sau perturbatoare de cinema.

Forme care, în unele perioade ale modernismului cinematografic, erau norma sau cel puțin erau primite cu o mai mare înțelegere – de pildă, horror-urile americane de acum câteva decenii. Produceau spaimă, dar erau căutate și vizionate, ca ceva interzis.

În prezent, când te lovește un astfel de film, reacția este de imediată respingere. Probabil este o evoluție firească și de dorit – ceea ce era de acceptat odată nu poate fi acceptat la infinit. Însă cred că e sănătos ca măcar să ne gândim cu luciditate la o astfel de transformare, deopotrivă a noastră și a cinema-ului, și să privim cu o mai mare deschidere și detașare.

28
/09
/21

CRONICĂ DE FILM „Crai nou” (2021), debutul Alinei Grigore, recent câştigător la Festivalul de la San Sebastian, aduce un aer proaspăt în cinematografia română.

28
/09
/21

THE FRENCH DISPATCH, LAND, QUO VADIS, AIDA?, scurtmetraje românești și internaționale, cele mai apreciate filme românești ale momentului si filmele premiate la Festival se văd în cadrul Retrospectivei ANONIMUL 2021 la ARCUB, Cinema Elvire Popesco și Terasa Institutului Francez între 28 septembrie și 3 octombrie.

27
/09
/21

În ultima săptămână din septembrie, „Cinema sub clar de lună“ aduce pe ecranul din Grădina Muzeului Național al Literaturii Române două dintre cele mai noi filme românești, Câmp de maci și documentarul Spioni de ocazie, alături de producții străine care au avut un parcurs spectaculos: Night of the Kings, aflat pe lista scurtă la premiile Oscar, și Apples, co-produs de Cate Blanchett și propus anul trecut de Grecia la Oscarul pentru Cel mai bun film internațional.

27
/09
/21

Frumoasa și bestia întâlnește viitorul tehnologiei în Belle, producția-fenomen semnată de regizorul japonez Mamoru Hosoda, care va deschide cea de-a 16-a ediție Animest. Prezentat în premieră internațională la Cannes, anime-ul Sci-Fi în care o adolescentă devine cea mai bună versiune a sa într-un univers paralel, creat în mediul virtual, se va vedea pentru prima dată pe marele ecran din România vineri, pe 8 octombrie, de la orele 18:30 și 21:30, la Cinema Elvire Popesco. Filmul va putea fi urmărit în curând în cinematografele din întreaga țară, distribuit de Bad Unicorn.

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

24
/09
/21

Festivalul KINOdiseea aduce pe marele ecran filme despre protejarea mediului, relațiile dintre copii și părinți, curaj și empatie, la Cinema Gloria și Cinema Eforie.

20
/09
/21

Între 20 septembrie și 15 noiembrie, proiectul interdisciplinar „Noi împotriva noastră. Intervenție culturală pentru destigmatizarea bolilor psihice” continuă derularea la nivel național a seriei de activități artistice și de conștientizare dedicate cu precădere membrilor rețelei de sprijin din jurul persoanelor afectate de boli psihice, dar și publicului larg.