Amintire cu Irina Petrescu și frumusețea ființei umane
https://www.ziarulmetropolis.ro/amintire-cu-irina-petrescu-si-frumusetea-fiintei-umane/

Actriţa Irina Petrescu s-a stins din viaţă pe 19 martie 2013, într-un spital din Bucureşti.

Un articol de Dana Ionescu|18 martie 2021

Într-o lume în care moartea nu mai provoacă nici tăcere, nici stimă sau frică, dispariția ei, a unei ființe în care modestia și trufia venită din propria valoare coabitau bizar, a generat în presă scotocirea impudică prin sertare ale memoriei. Niște sertare în care Irina Petrescu nu a dat nimănui niciodată voie să scotocească.

În loc de necrolog și de panegiric, câteva impresii de la un interviu pe care l-am făcut, în vara anului 2011, pentru suplimentul „Adevărul literar și artistic”. Irina Petrescu a onorat invitația, a venit la redacție pe o căldură sufocantă, a vorbit simplu, după ce mă avertizase la telefon, modest, dar ferm, că nu dorește să plictisească oamenii povestind lucruri știute despre destinul ei. Alesesem ca subiect audio-book-ul, „cartea vorbită”, dragă actriței care privea cu un ochi spre clipa de acum, cu un ochi spre posteritatea care nu o înspăimânta. Dialogul nostru s-a purtat firesc, alunecând spre teatru și spre zonele accesibile ale intimității, acele zone care-i îngăduiau confesiunea inofensivă. Între nostalgia după epoca interbelică și dezgustul moderat față de o lume fără candoare și fără speranță, cea în care trăiește, actrița și-a așezat destinul sub semnul întâmplării, recunoscând însă că înainte de știință stă vocația.

În loc de evocare la opt ani de la moartea Irinei Petrescu, să recitim cuvintele actriței conștiente de puterea clipei, care n-a avut niciodată o colecție de fotografii personale.

Vă număraţi printre cei câţiva actori români care au realizat audio­bookuri. Sunteţi una dintre „vocile” Humanitas.

Prima dată am înregistrat fragmente din „Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, de Jeni Acterian. După aceea a urmat „Morţii vârstnici să cedeze locul morţilor tineri”, o nuvelă din „Iubiri caraghioase”, volumul lui Milan Kundera, scris înainte ca prozatorul să plece la Paris. Apoi le-a venit rândul unor extrase din jurnalul Monicăi Lovinescu.

Cum a fost să întruchipaţi două memorialiste care însemnă mult în cultura română, două spirite atât de puternice?

Pe jumătate la îndemână, pe jumătate foarte greu. La adăpostul unei personaj care scrie la persoana I, inclus într-o piesă sau într-un scenariu radiofonic, te confrunţi cu un subiect de compoziţie. Am făcut şi un spectacol de teatru radiofonic – cu atmosferă, puţină muzică şi dialog – pornind de la jurnalul lui Alice Voinescu, un spectacol foarte frumos şi un personaj care mi s-a potrivit. Cât despre audiobookul cu fragmente din jurnalul Monicăi Lovinescu, aşa cum spuneam şi la lansarea de la Bookfest, trebuie să precizez că mi-a fost îngrozitor greu, pentru că e vorba despre o voce cunoscută. Cei de vârsta mea îi cunosc glasul absolut inconfundabil. M-am străduit s-o recompun, cu glasul şi cu ritmul ei interior, ceea ce a fost aproape aberant. M-a salvat Mihaela Coman, directoarea Humanitas Multimedia, care mi-a spus că, fiind vorba despre un jurnal de tinereţe, scris înainte de a pleca din ţară, trebuie să mi-o imaginez tânără, zglobie, cu glasul uşor marcat de tutun, chiar şi în anii de studenţie.

Aţi revizitat astfel o conştiinţă interbelică şi una postbelică. De care dintre cele două lumi vă simţiţi mai aproape?

Prefer epoca interbelică. Mi-aş fi dorit să trăiesc atunci. Cred că atunci a existat o deschidere mai mare către o libertate intelectuală şi interioară şi un mare firesc al relaţiilor dintre oameni, netrucate de „comme il faut”-uri de comportament, în afara celor de educaţie burgheză. Ca principii, cele din urmă îmi par foarte potrivite. Sufăr că astăzi nu mai sunt la modă.

Ce s-a pierdut de atunci?

Candoarea şi speranţa. Îmi povestea Ana Blandiana c-a ascultat un discurs al lui Lech Walesa, care spune aşa: înainte înţelegeam tot, ştiam despre ce e vorba, ştiam împotriva a ce să lupt, dar astăzi nu mai înţeleg nimic, nu mai ştiu nimic şi cred că de pe urma câştigării libertăţii a câştigat mai mult răul decât binele. Acest gând mi s-a părut cutremurător de adevărat. Faptul că azi prin libertate se înţelege dreptul la haos, la dezordine, la indisciplină, la ignorarea rigorii şi la domnia bunului-plac – care nu înseamnă a face orice – nu este deloc un câştig. Armonia dintre tine şi cei în mijlocul cărora trăieşti, în interiorul unei ordini sociale, era mult mai simplă şi mai uşor de realizat în perioada interbelică.

Se poate spune acelaşi lucru şi despre teatru?

Da. Acceptând toate rigorile unui plan de repertoriu, ale unei orientări ideologice dirijate, adevăraţii creatori de film şi mai ales cei de teatru s-au orientat către valorile esenţiale ale culturii universale. Repertoriul de bulevard, acum practicat cu nonşalanţă, era respins de la bun început din cauză că nu se ridica la valoarea cultural-artistică pe care o dorea creatorul. Ţin minte că citisem „Desculţ în parc”, de Neil Simon, piesă pe atunci netradusă, şi l-am rugat pe Dorin Dron, excepţionalul traducător şi actor de la Teatrul Bulandra, s-o citească şi el, ca să i-o propunem domnului Liviu Ciulei s-o monteze. Mi-a spus că acesta n-ar accepta niciodată să se joace aşa ceva la Teatrul Bulandra. Şi era o piesă impecabilă, pe care şi azi o joacă impecabil Ştefan Bănică Jr. şi Oana Ioachim. Iată cel mai bun exemplu. Este vorba despre texte care n-ar fi intrat pentru nimic în lume în repertoriu, nu că n-ar fi dat voie cenzura, ci pentru că substanţa lor însemna divertisment şi atât. În anii ’60-’80, repertoriul teatral a fost caseta noastră de rezistenţă. Atunci au fost create cele mai bune spectacole, mai ales cele ale Teatrului Bulandra.

Acestea înseamnă enorm pentru cultura română. Din păcare, se păstrează puţine mărturii – câteva fotografii şi câteva înregistrări audio. Efemeritatea e frumuseţea şi drama actorului. Teatrul e ca ziaristica: există azi, mâine nu. Teatrul există numai în momentul în care se face. Spectacolul este altă fiinţă la fiecare reprezentaţie, o efemeridă de câteva ore. Are forţa de a concentra totul într-o clipă de graţie de maximă intensitate, care te consumă extraordinar. În subconştient, ştii că e o viaţă de o clipă, care nu se va repeta niciodată. De aceea nu adun fotografii şi obiecte. Împreună cu Florian Pittiş, mulţi ani coleg şi foarte bun prieten, avem o deviză: „Petrescu Carpe Diem” şi „Moţu Carpe Diem”. Ne salutam cu „Ce faci, Carpe Diem?”. Da, importantă este clipa de acum, ceea ce este minunat. Nu-mi plac nici casele memoriale. E tot un defect profesional, care şi-a pus pecetea pe creierul meu şi pe simţirea mea. Poate că dintr-un egoism de autoapărare sunt tentată să simt că e important numai ce se întâmplă aici şi acum. Societatea noastră e în continuă transformare, chiar dacă mie-mi place să mă întorc la un retro mai retro decât vintage-ul care se poartă acum şi care nu-mi place fiindcă l-am purtat când eram tânără. Dar aici e vorba doar de modă, de un moft. Lumea nu se poate întoarce înapoi.

Şi audiobookul este tot o modă?

Nu. Audiobookul este o invenţie minunată. Cred că tuturor actorilor le place teatrul radiofonic, o atracţie fantastică, un gen aproape între teatru şi film. Să faci totul numai din glas, fără niciun fel de imagine, e un dar imens. Şi sigur că pentru o femeie care împlineşte 70 de ani e mai mult decât agreabil să poată să joace, imprimând un audiobook, o femeie de 20 şi să convingă că este ea! Ce rol a jucat vocea în destinul dvs. artistic? Unul teribil de important. Am pornit la drum cu un glas mic, la început în film, care nu-ţi cere amploare vocală. Treptat, prin exerciţiu, prin participarea la spectacole ce implicau un consum vocal mare, glasul s-a format, s-a căptuşit, a dezvoltat o întindere mai largă… Am şi făcut o şcoală de actorie de cea mai înaltă clasă, în care accentul cădea mai întâi pe cuvânt şi apoi pe imagine. Rostirea se cultiva prin studiu. Am avut profesori extraordinari – Sandina Stan, Ion Moisescu, Zoe Maria Ionescu…. Ion Şahighian, profesorul meu de actorie şi unul dintre marii regizori interbelici, cu care a lucrat cel mai mult George Vraca, avea o „ureche” ieşită din comun şi ştia ce să le ceară studenţilor. Vorbirea de azi pe scenă – „ca pe stradă, ca să fie firesc” – este o impietate faţă de limbă şi faţă de rolul formator al teatrului. Când ne auzea rostind la repetiţie ca pe stradă, din comoditate, maestrul se înfuria: „Ăsta e firescul inexpresiv!”. Ne obliga să ne structurăm gândirea în aşa fel încât expresia vocală a textului să fie clară, inteligibilă, transmisă cu uşurinţă ca să fie receptată la fel, şi să aibă portanţă, ca să se audă până în ultimele rânduri ale sălii, dar fără să-ţi schimonosească musculatura obrazului. Să te faci înţeles este o condiţie elementară de politeţe. Ce spui pe scenă trebuie să aibă „carne”, lucru care se învaţă la primele ore de actorie. Ţine, pe de o parte, de cultură şi, pe de altă parte, de cunoaşterea gramaticii – idee la care nu renunţ. Dacă în capul meu e ceaţă, iar ce spun e ceţos, la spectator ajunge ceaţa şi atât.

În afară de meşteşug, care se dobândeşte în timp, ce este indispensabil pentru un actor?

Vocaţia. Cred în existenţa ei, deşi n-a fost cazul meu. Dorinţa mea a fost cu totul alta, actoria a picat din cer nedorită şi neaşteptată. E foarte important să ştii cu adevărat ce vrei să comunici şi să ai instrumentele de expresie.

Să privim şi spre text. Aţi fi acceptat orice vi s-ar fi propus să imprimaţi pe un audiobook?

Nu, nici gând. Când am început, am căutat să primesc doar textele care mi se potrivesc şi care se pretează la citit. În cazul celor două jurnale despre care am vorbit, m-a atras autenticitatea din ele. Ştim că jurnalul lui Jeni Acterian e o confesiune faţă de ea însăşi, pe care n-ar fi dorit-o publicată pentru nimic în lume, dar de care noi ne bucurăm acum, datorită hotărârii luate de Arşavir Acterian, fratele ei. Aşadar, memorii absolut cinstite, intime, de o sinceritate dureroasă, uneori indecentă. Nu e un fals jurnal, un text făurit pentru posteritate, în care autorul îşi construieşte imaginea cu care vrea să rămână. În cazul Monicăi Lovinescu, este vorba despre un jurnal rescris – „jurnalul jurnalului”, prima parte din „Cartea Vavilonului”. După ce a plecat în Franţa, ea şi-a refăcut jurnalul din notiţe deja existente. Jurnalul acesta rescris a apărut după ’90 şi este opera unei revizitări, dar nu şi a unui trucaj. Autoarea a scris însă fără să-şi falsifice imaginea, fără să-şi construiască o imagine falsă. N-a făcut decât să-şi amendeze observaţiile şi consemnările, să le scuture de praf pe ici, pe colo. Ţine tot de rigoare, de educaţie, de şcoala făcută sub patronajul tatălui, criticul Eugen Lovinescu (un monstru, zic unii contemporani).

Preţuiţi nespus educaţia lingvistică. Dar cea literară are vreun rol în parcursul şi individualitatea actorului?

Lectura ţine de igiena mentală. Mi-a plăcut enorm şi-mi place în continuare să citesc. Însă pentru un artist al scenei lectura nu este indispensabilă. Există o investiţie de har divin pe care o poate folosi intuiţia. Eu nu sunt o actriţă de intuiţie, însă există mulţi asemenea actori. Exemplul ultrauzat este Iancu Brezeanu, care era analfabet la propriu, adică nu ştia să citească. Lui i se citea rolul. Şi era de-a dreptul genial, unul dintre cei mai mari actori. Lectura este însă o bogăţie la care n-aş renunţa pentru nimic în lume.

Ce cărţi vă atrag în ultima vreme?

Mai ales memorialistica. Nu mai am răbdare pentru literatura de ficţiune. Literatura poliţistă nu m-a atras niciodată. Teatru citesc greu. Poezie citesc rar şi numai în gând. Nu suport să citesc poezie cu glas tare şi nici să mi se citească de către un actor. Prefer poezia în lectura autorului. Este poezie adevărată, pe care intervenţia actorului-recitator o schimbă. Mută puţin atenţia spre sensibilitatea actorului. Cunosc un singur recitator absolut genial: Adrian Pintea. Fiind actor de geniu, dar şi poet făcea o lectură specială, astfel încât nu-mi mai dădeam seama că e doar o lectură-transpunere. Aşa ceva nu se naşte oricând. Probabil de asta i-a şi dat Dumnezeu atât de puţine zile.



08
/03
/22

România participă la cea de-a XII-a ediție a FRANCOFILM – Festivalul Filmului Francofon de la Roma cu proiecția peliculei Colectiv în regia lui Alexander Nanau. Festivalul a fost creat și este organizat de Institutul Francez Centre Saint Louis pentru a celebra Ziua Internațională a Francofoniei (20 martie) și se bucură de participarea țărilor membre ale Organizației Internaționale a Francofoniei (OIF). Prezența românească este promovată de Ambasada României în Italia și de Accademia di Romania in Roma, cu susținerea Institutului Cultural Român.

08
/03
/22

Dirijorul britanic LEO HUSSAIN – care debuta în 2016 pe prestigioasa scenă a Operei Regale (Covent Garden) din Londra cu Oedipe de George Enescu, bucurându-se de un mare succes de public - revine vineri, 11 martie 2022 (19.00), la Sala Radio.

08
/03
/22

Teatrul Evreiesc de Stat vă invită vineri, 11 martie și sâmbătă, 12 martie, de la ora 18.00, la premiera spectacolului CARTEA LUI RUTH de Mario Diament. Regia artistică, costumele și ilustrația muzicală sunt semnate de Eugen Gyemant, decorul și video designul de Dan Ionescu.

07
/03
/22

Doi dintre cei mai cunoscuţi oameni de film din Rusia - criticul Anton Dolin şi regizorul Kantemir Balagov - au anunţat că îşi părăsesc ţara din cauza climatului de teroare, în care opoziţia faţă de războiul Ucraina este aspru pedepsită.

07
/03
/22

Joi, 10 martie, ora 12, vă invităm în foaierul de la etajul I (TAPISERIE) al Sălii ”Ion Caramitru” a Teatrului Național ”I.L.Caragiale” Bucureşti, la conferința de presă pentru lansarea platformei online Aplauze pentru poet / A Hand for the Poet. În acest proiect inedit de promovare a poeziei româneşti clasice şi moderne, pentru publicul autohton, dar şi internaţional, sunt implicaţi mai mulţi actori ai TNB şi nu numai.

07
/03
/22

Despre Nicolas d’Estienne d’Orve s-a spus frecvent că este scriitorul contemporan care surprinde Parisul ca nimeni altul tocmai pentru că îl iubește atât de mult. Eiffel, ultimul lui roman, publicat de Editura Trei reușește să-i facă pe cititori să se-ndrăgostească la rândul lor de Paris prin intermediul poveștii romanțate a vieții lui Gustave Eiffel, inginerul de geniu care a ridicat monumentul-simbol al Franței. Care este secretul „Doamnei de fier” din inima Parisului? Ce istorie vrea să transmită peste secole tuturor celor care o privesc?

07
/03
/22

Profesorii și studenții UNATC se declară solidari cu toate victimele inocente ale acestui conflict armat și cu întreaga comunitate artistică din teritoriile afectate. Pentru fiecare artist care a luat arma în mână să-și apere țara, pentru fiecare student care luptă astăzi, pentru fiecare om din Ucraina trimitem vocile noastre întru putere și apărare. Arsenal pentru pace. Slava Ukraini.

07
/03
/22

În 8, 9 și 10 iulie, aeroportul din Arad va găzdui din nou artiști îndrăgiți și fanii lor, iubitorii de muzică bună, distracție și dans până la răsărit. Arad Open Air Festival se află deja la cea de-a șasea ediție, oferind publicului întâlniri cu nume celebre, activități de neuitat, scene pentru toate gusturile. Festivalul promite și anul acesta trei zile magice.

07
/03
/22

Jacques Audiard, cunoscutul cineast francez câștigător al unul Palme d’Or în 2015 pentru Deephan, revine pe marile ecrane cu un film despre relațiile și iubirile generației millenials în era digitală. Paris, Arondismentul 13, premiat la Cannes 2021 pentru cea mai bună coloană sonoră, ajunge în cinematografe din 11 martie, distribuit de Independența Film.

07
/03
/22

Femeia, eterna poveste, proiect artistic original de teatru dans adaptat de Ioana Macarie după piesa de teatru cu același nume din repertoriul Teatrului Stela Popescu (un concept de Ema Stere în regia lui Attila Vizauer şi scenografia Anca Albani) va putea fi văzut în perioada 10-16 martie 2022 la Pavilionul României de la Expo 2020 Dubai.

06
/03
/22

Un interviu sau o convorbire cu Toma Caragiu ar putea constitui o adevărată „probă de foc” pentru un tânăr aspirant la ziaristică. Dacă vreți să scăpați de cineva care solicită un post într-o redacție, cereți-i așadar, „un material cu Caragiu”…