Amintiri din Iran. Lucruri nespuse
https://www.ziarulmetropolis.ro/amintiri-din-iran-lucruri-nespuse/

După ce a cucerit lumea cu „Citind Lolita în Teheran”, scriitoarea Azar Nafisi a revenit cu „Lucruri nespuse” – o colecţie de amintiri care îşi poartă cititorul în mijlocul evenimentelor din Iranul ultimului secol.

Un articol de Alina Vîlcan|29 ianuarie 2019

Azar Nafisi s-a născut în Teheran, în 1948. A fost martora libertăților impuse de Revoluția Constituțională de la începutul secolului în țara ei, a studiat în adolescență în Anglia și Elveția, s-a bucurat când mama ei a devenit una dintre primele femei parlamentar din Iran și a suferit când tatăl ei, primar al Teheranului, a fost arestat politic. În anii ’80, Azar Nafisi a fost martora Revoluției Islamice, care a pus capăt Iranului modern. Atunci, în 1981, ea însăși a fost înlăturată de la catedra Universității din Teheran, unde preda literatură engleză, pentru că a refuzat să poarte văl. Vor mai trece ani până să emigreze în America, în 1997, ani în care va cunoaște din plin constrângerile unui regim ultra-religios, brutal, dar și ororile războiului dintre Iranul lui Ruhollah Khomeini și Irakul lui Saddam Hussein (1980-1988). Despre toate acestea povestește în cartea de amintiri „Lucruri nespuse” (editura Polirom, 2018), din care am selectat câteva fragmente. Bun venit în Iran!

Majoritatea bărbaților își înșală soțiile ca să aibă amante. Tata a înșelat-o pe mama ca să aibă și el o viață fericită de familie.

În familia noastră, tuturor ne plăcea să spunem povești. Tata ne-a lăsat o carte de memorii publicată și un manuscris nepublicat, mult mai interesant, precum și peste o mie cinci sute de pagini de jurnal. Mama nu scria, dar ne spunea povești din trecutul ei, încheind de obicei cu următoarele cuvinte: Dar eu n-am scos nicio vorbuliță. Am tăcut.

Și chiar credea că nu vorbea niciodată despre viața ei, deși, în felul ei, nu vorbea aproape despre nimic altceva.

În ultimii ani petrecuți în Iran, începuseră să mă urmărească amintirile mamei. Mi-am însușit chiar și unele dintre fotografiile ei. Mi se părea singura cale de a pătrunde în trecutul său. Așa am devenit un hoț de amintiri, adunând fotografii cu ea și imagini din vechiul Teheran în care crescuse, se căsătorise și-și născuse copiii.

Vreau să spun povestea unei familii, desfășurată pe fundalul unei epoci tumultuoase din istoria culturală și politică a Iranului. Sunt atâtea istorisiri despre vremurile acelea, între nașterea bunicii mele la începutul secolului al XX-lea și nașterea fiicei mele, la sfârșitul lui, marcate de două revoluții care au plămădit Iranul, producând atât de multe disensiuni și contradicții, încât singurul lucru durabil a fost turbulența trecătoare.

Bunica mea s-a născut când Iranul era condus de o monarhie absolută destabilizată, pe baza unor legi religioase rigide care consfințeau lapidarea, poligamia, căsătoria fetelor de numai nouă ani. Femeilor li se permitea rareori să iasă din casă și, când o făceau, trebuiau să fie însoțite și acoperite din creștet până-n tălpi. Nu existau școli pentru femei, deși unii nobili aveau profesori particulari pentru fetele lor.

Bunica mea a fost martora Revoluției Constituționale din anii 1905-1911, prima de acest fel din Orientul Mijlociu, care a ajutat la crearea Iranului modern, mobilizând diversele categorii sociale care cuprindeau clerici progresiști, minorități, intelectuali, unii membri ai nobilimii și femei, dintre care unele au început să sprijine revoluționarii, înființând grupări clandestine și cerând dreptul la educație. La 1912, Morgan Shuster, un consultant financiar american din Iran, se minuna de progresul femeilor iraniene, de faptul că, într-un interval atât de scurt, au adoptat libertăți noi pentru care femeilor occidentale le trebuiseră ani, chiar secole întregi, ca să le atingă. „Începând din 1907, femeile persane deveniseră – aproape neîndoielnic – cele mai progresiste, dacă nu radicale din lume”, spunea el. „Nu are importanță că această afirmație răstoarnă o idee seculară. Este un fapt concret.”

Cum aș putea descrie natura conflictuală și fragilitatea copilăriei și tinereții mamei mele de la mijlocul anilor 1920 și din anii 1930, când tendințele, inițial timide, deveniseră atât de predominante, încât putea să apară în public fără văl, să meargă la o școală franțuzească, să-și întâlnească primul soț și să se îndrăgostească de el în timp ce dansau la o nuntă – lucruri imposibile cu două decenii în urmă.

100 de ani de frumusețe feminină în Iran. Sursa: Daily Mail

Și totuși exista și un al aspect al vremurilor acelea, refuzul de a se despărți de trecutul învins. Când, în 1936, în efortul său de a grăbi procesul de modernizare, șahul Reza Pahlavi a decretat că femeile sunt obligate să nu mai poarte văl și a interzis bărbaților să mai poarte haine tradiționale, asemenea altor femei iraniene, bunica mea paternă a refuzat să iasă din casă. Edictul șahului Reza a fost abrogat în cele din urmă în anul 1941, deși amintirea lui stârnește încă întrebări și disensiuni.

În vremea copilăriei mele din anii 1950-1960, consideram că educația, cărțile, petrecerile și filmele sunt ceva normal. Vedeam femei active în toate domeniile, conducând în Parlament – printre ele, pentru scurt timp și mama mea – și devenind miniștri. Dar apoi, în 1984, propria mea fiică, născută la cinci ani după Revoluția Islamică, va fi martora reîntoarcerii la aceleași legi desființate pe vremea bunicii și mamei mele.

Fiica mea va fi nevoită să poarte văl în clasa întâi și va fi pedepsită că și-a lăsat părul la vedere în public. Generația ei își va descoperi, în cele din urmă, propriul curaj și propriul mod de a se împotrivi.

Când, în 1936, în efortul său de a grăbi procesul de modernizare, șahul Reza Pahlavi a decretat că femeile sunt obligate să nu mai poarte văl și a interzis bărbaților să mai poarte haine tradiționale, asemenea altor femei iraniene, bunica mea paternă a refuzat să iasă din casă. (Azar Nafisi)

22
/05
/22

„Se estimează că un procent cuprins între 62 și 70% din populația generală se îndoiește într-un moment sau altul din carieră de legitimitatea statutului sau succesului”, afirma psiholoaga cliniciană Pauline Rose Clance în prima parte a anilor `80, când a început să studieze sindromul impostorului.

19
/05
/22

Asociația Bloc Zero a lansat primul număr al revistei de bandă desenată documentară POC!

10
/05
/22

După doi ani (2020 şi 2021), în care Premiile au fost acordate online și transmise în direct pe pagina de Facebook a revistei (cu laureaţii şi membrii juriului intervenind doar în faţa camerelor video), după ce, din motive de pandemie, Premiile au fost amînate din primăvară în toamnă, anul acesta revista noastră va acorda, din nou, Premiile Observator cultural la Teatrul Odeon, marţi, 17 mai, de la ora 19.00.

10
/05
/22

Salonul Internațional de Carte Bookfest, cel mai important salon de carte din România şi singurul eveniment al industriei editoriale care a reuşit să capete o dimensiune internaţională marcantă, revine în peisajul evenimentelor culturale din capitală după trei ani de absență pandemică. Peste 100.000 de vizitatori sunt așteptați la ediția din acest an a Bookfest, în perioada 1-5 iunie, în Pavilionul B2 al Complexului Expozițional Romexpo.

18
/04
/22

Cea mai recentă carte a scriitoarei Elena Ferrante, Invențiile ocazionale, a fost publicată recent în traducere la Editura Pandora M, în cadrul colecției Anansi. World Fiction. Este vorba despre un volum de eseuri care le oferă cititorilor o perspectivă asupra lumii interioare a autoarei și a identității sale de scriitoare, texte însoțite de o serie de ilustrații ingenioase semnate de Andrea Ucini – un tur de forță vizuală.