Ana Bianca Popescu: „Aștept oamenii să vină la teatru și să le dea credit actorilor tineri”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-bianca-popescu-astept-oamenii-sa-vina-la-teatru-si-sa-le-dea-credit-actorilor-tineri/

Tânăra actriţă (27 de ani) este nominalizată în acest an la Premiile UNITER (cel mai bun rol secundar). Acum doi ani a luat Premiul UNITER pentru Debut. Bianca este angajată a Teatrului Mic din Bucureşti.

Un articol de Andrei Crăciun|7 mai 2017

Ziarul Metropolis a inițiat o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Ana Bianca Popescu, cum stai cu starea cordului? Te ții bine?
Doamne ajută, sunt sănătoasă, Domnul să ne ajute pe toți! Asta îmi doresc cel mai mult. Ca să poți să faci meseria asta, în primul rând trebuie să fii sănătos. Asta îmi doresc, de altfel, cel mai mult: să fiu sănătoasă și să-i am pe ai mei lângă mine.

Să le dea Dumnezeu sănătate și dumnealor!
Exact, și să-i fac mândri.

Până acum n-au fost?
Ba da, dar a fost o luptă așa… Voiau și ei să am o meserie din care să câștig mai bine. Taică-miu mi-a zis: „Hai, mă, lasă-mă în pace cu actoria! Fă și tu acolo Facultatea de Limbi Străine ori caută să fii și tu un jurnalist” – iată!

ANA BIANCA POPESCU A DAT LA CINCI FACULTĂȚI ȘI A INTRAT LA TOATE

Nu e cazul – jurnalistul moare de foame în casă.
Nu ăsta era planul lui tata (râde). Și am zis: „Nu, eu nu pot să fac chestia asta! Da, e frumos la Litere, e drăguț…”. Am dat la cinci facultăți, ca să îl asigur că, totuși, nu voi muri de foame.

În caz că nu intrai la Teatru?
Da.

Dar tu știai că vei intra la Teatru.
Ceva în mine zicea: Băi, da, asta e de tine! Dar, ca să am un back-up, am dat la cinci facultăți – tot ce înseamnă Istorie, Limbi Moderne Aplicate, inclusiv Turism… La toate am intrat. Doar că tata își dorea chestia asta, să fac ceva… El a zburat foarte mult, a fost însoțitor de bord și probabil că își dorea să fac și eu o meserie – riscantă, dar frumoasă. Însă actoria este riscantă și e foarte frumoasă! Am dat și la Hyperion, pentru că am zis: „OK, nu intru la UNATC; eu o să văd cum o să-l mint pe tata – că nu puteam să mă duc la Turism! –, dar rămân un an la Hyperion și, după aia, visul meu va fi să termin UNATC-ul!”. Dar n-a fost cazul, mulțumesc lui Dumnezeu, am intrat direct la UNATC.

Ai zis o poezioară acolo, la admitere? Ce ai zis?
Am zis o poezioară, frumos, am zis un blestem, o poezie de dragoste, un monolog, tot ce trebuie. Am cântat, am dansat.

Ce poezie de dragoste ai ales?
Una a lui Minulescu, o romanță – „Romanța răspunsului mut”.

Mai știi s-o zici?
Absolut deloc. S-a dus, s-a uitat. Cred că asta a fost în prima fază; după aia monologul – „Hangița”, pe care toată lumea o spune. Și ceva din Dostoievski. Și am intrat.

Și, odată ce ai intrat, ai și terminat strălucit.
Da, am și terminat.

ANA BIANCA POPESCU, TALENTUL, FRUMUSEȚEA, IMAGINEA, STILUL, REVISTELE DE MODĂ

Ești talentată, Bianca?
Măi, mă descurc, nu pot să spun că sunt talentată. Cred că, dacă îmi place ceea ce fac, mă joc și asta înseamnă că am o lejeritate în a face chestii drăguțe pe scenă. Da, uite, să vorbim și despre frumusețe, imagine și stil.

Ce părere ai despre frumusețe, imagine și stil?
Ai nevoie de ele în meseria asta!

Vrei să ajungi și tu pe o copertă de revistă de modă, Bianca?
Măi, da, dar nu cred că o să se întâmple chestia asta vreodată, că nu arăt eu așa a fotomodeală, a manechinuită! Dar dacă o să ajung o imagine a teatrului românesc, da, să se facă interviuri, să apar pe o revistă din asta importantă!

Pe fațada magazinului „Cocor”, de ce nu?
Ah, da, bravo, exact! Sau la metrou, pe ecrane.

Să te uiți acolo la tine.
„Uite, mă, în ce spectacol frumos joc!”.

În care strălucesc!”.
Da. Momentan nu țin afișul niciunui spectacol în care joc, așa că mai am de muncă până acolo.

Și nici numele nu-ți apare?
Ba numele trebuie să apară, ca să știe lumea cine joacă! E scris acolo jos, mic!

Cu contribuția extraordinară a Biancăi Popescu…”.
Da, da, da.

Ana, nu?
Ba da, și Ana, dar nu mă recunosc în Ana.

E prea scurt, sau ce?
Nu; Ana Bianca Popescu e numele meu, dar ai mei mi-au zis, de când m-am născut, Bianca.

Și pe afișe cum te scrii?
Ana Bianca Popescu. A zis mama: „Măi, dar nu e păcat de Dumnezeu, dacă noi ți-am zis Ana Bianca, de ce zici doar Bianca Popescu?”, – „Ai dreptate și tu!”. În clasele I-IV mă striga învățătoarea „Ana”.

Un nume sfânt.
E foarte frumos, dar eu eram obișnuită „Bianca” – „Ana” era însă primul la catalog și mi-a zis așa; nu-mi plăcea. Și de-atunci am zis că eu sunt Bianca și așa a rămas. Dar pe afiș îmi place să apară numele complet.

ANA BIANCA POPESCU ÎN FUSTĂ MINI PE SFÂNTA SCÂNDURĂ A TEATRULUI

Fusta mini – vrei să discutăm despre fusta mini?
Măi, cine poate să o poarte, să fie fericit! Eu o port doar pe scenă.

Te-au pus să porți fuste mini pe scenă?
Da’ cum să nu?

În halul acesta a decăzut teatrul românesc? Așa pângăriți voi sfânta scândură?
Sfânta scândură am pângărit-o și îmi pare rău. Da, păi a trebuit. În Mon Cabaret Noir, spectacolul acesta făcut de Răzvan Mazilu la Teatrelli, pângărim, ce să facem. Cu domnișoara Ilona Brezoianu, cu domnișoara Alina Petrică… pângărim împreună!

Am aflat că v-ați găsit și loc de muncă dumneavoastră, Ana Bianca Popescu. V-ați angajat la Teatrul Mic!
Da, așa am făcut. E o mișcare foarte interesantă acum. Am auzit că de curând a fost concurs de angajare și la „Nottara”. E bine! Să se angajeze oamenii! E foarte mișto ca fiecare teatru să aibă o trupă de toate vârstele. Așa, și Mon Cabaret Noir e un super-spectacol – las modestia la o parte, că eu sunt și super-modestă, mie nu-mi place să vorbesc chestii mișto despre mine, las să se vadă. Îl jucăm de vreun an-jumate, așa. Răzvan a creat o imagine impecabilă a Berlinului de altădată, și atunci îți dai seama că trebuie să te adaptezi situației, scenei epocii, și să te îmbraci și cu o minijupă, și cu un corset, și cu o plasă, și cu o rochie mega-decoltată. Dar îmi place foarte mult asta, îmi place să port costume, îmi place să nu fiu eu, Bianca, pe scenă, ci să fiu personajul ăla; îmi place să mă transform. Și îmi place foarte mult ca, după, să nu mă recunoască oamenii, că au mai fost oameni la spectacole care au zis: „Doamne, ce mică ești, ești așa o copilă!”.

I-ai dezamăgit prin dimensiunea dumitale. Să le spunem cititorilor noștri că ești minionă.
Da, da, da. Dar eu o iau ca pe un compliment; înseamnă că am reușit să ne transpunem în povestea noastră.

ANA BIANCA POPESCU, ȘI CEHOV, ȘI SHAKESPEARE, ȘI ANDREI ȘERBAN

De ce n-aveți și dumneavoastră niște pantaloni care să nu fie rupți?
Se poartă chestiile astea.

Așa umblați dumneavoastră – cu blugul sfâșiat?
Acum, de când sunt salariată, probabil că o să-mi permit să iau niște haine serioase, cum te îmbraci tu!

De moș? Nu v-aș sfătui. O să ajungeți să vă îmbrăcați toți ca în Cehov…
Oh, uite, un Cehov mi-ar plăcea să fac! Am făcut Cehov în facultate! Bine, am jucat foarte puțin…

Care sunt dramaturgii dumitale preferați?
Iată, că vorbeam de Cehov. Îmi place, deși n-am prea jucat. Shakespeare – eu n-am apucat să lucrez în facultate Shakespeare, și nici după; cred că sunt slabe șanse să mai prind unul. Sau, cine știe?

O Julietă, o ceva.
S-a dus vârsta de Julieta, gata, mersi! O să facem, poate, Ofelia. Dar vara asta Andrei Șerban a organizat un workshop și a făcut o selecție de actori; am mers o săptămână în județul Arad. Am lucrat scene din diverși dramaturgi – Shakespeare, Turgheniev… Și am lucrat cu el un monolog, e foarte mișto să desfaci Shakespeare, e foarte tare, găsești tot felul de substraturi, de direcții… Dar ai nevoie în primul rând să fii distribuit – și ai nevoie de timp –, ca să faci chestia asta. Mi-ar plăcea să fac!

Nu te distribuie și pe tine nici un regizor specializat în Shakespeare din țara noastră?
Nu mă distribuie și pe mine! Vă rog eu frumos, cei care faceți Shakespeare… Dacă aveți plăcerea, posibilitatea…

Poate la Teatrul Mic, locul dumitale de muncă, unde te adapi cu bani publici.
La locul meu de muncă! Cum sună asta? Băi, chiar! Am serviciu! Îți dai seama?

Îți vine să crezi? La 27 de ani, primul tău loc de muncă! Cine ar fi crezut?
Sincer, nu, nici eu nu mai credeam că o să mă angajez. Unii zic: „Hai, mă, ce să te angajezi, să fii acolo prins în teatru, să nu mai poți să faci nimic!”. Dar, când mi s-a propus chestia asta, eu știam din start ce vreau – o continuitate în meserie, adică să evoluăm. Și, dacă ești angajat, măcar ești în short list-ul ăla. Nu ai garanția că vei fi în toate proiectele regizorilor, dar într-o stagiune poate nimerești și tu unul important, știi? Unul în care să te lăfăi. Așa, castinguri sunt; și am fost la n castinguri, mai ales de teatru (cu filmul și reclamele, mai puțin); șansele sunt foarte micuțe.

ANA BIANCA POPESCU ȘI ASEMĂNAREA CU MERYL STREEP

Nu ești bună de reclame?
Nu știu, habar n-am.

N-ai fața care trebuie?
N-am fața aia de reclame. Deși lumea îmi spune că semăn cu Meryl Streep.

Da, semeni.
Probabil că e de la nas – îl avem ascuțit.

Acvilin?
Acvilin, exact; și fruntea lată. Și suntem blonde – mă rog, în „Sophie’s Choice”, atunci semăn. Acum nu știu dacă mai semăn, că a îmbătrânit; sper să nu semăn și acum cu ea!

Nici tu nu mai ești la prima tinerețe.
Nu! (râde) Și asta ziceam, de castinguri, că e așa o piață imensă, e o loterie! Și teatrul e o loterie, dar măcar ești pe un short list, nu mai concurezi cu 200, 300. Am fost și cu 200 de actori și actrițe, și am luat.

Unde ai luat, dragă?
Am luat la „West Side Story”, am luat la Răzvan Mazilu, am luat la Massaci, apoi la Audiția Națională. Deci au fost ocazii în care am luat castinguri. Dar nu e mai bine să fii angajat și să știi că poți să lucrezi? Bine, sper să nu fiu eu actrița aia fără noroc, proaspăt angajată, care stă pe bară tot timpul.

Crezi că e posibil?
Nu cred că e posibil, pentru că nu văd de ce. Sunt destul de multe roșcate în piese – și contemporane, și clasice. De ce să nu joc..?

Te bazezi pe roșcățimea dumitale?
Nu, nu mă bazez pe roșcățimea mea.

Dar pe ce te bazezi? Pe muncă?
Da. Am muncit ca un câine toată viața! Sunt un om sincer și modest.

Și deosebit, desigur.
Și deosebit, exact.

În concluzie?
Vă aștept la teatru și să-mi țineți pumnii să iau și UNITER-ul ăsta (n.r. – Ana Bianca Popescu a fost premiată și acum doi ani, pentru Debut)!

Că altfel te dă mama afară din casă.
(Râde) Mi-a zis mama: „Dacă nu vii cu UNITER-ul…!”. Glumesc!

N-o iei și pe mama ta cu tine la gală, la Timișoara?
Cred că o să vină, că are și ea emoții. A fost și acum doi ani. Bine, mama ține cu copilul. Ceva interesant să spun totuși? Trăiește clipa! Trăiește viața, trăiește momentul! Nu lăsa pe mâine ce poți să faci astăzi! De-astea?

Nu știu.
Aștept oamenii să vină la teatru și să le dea credit actorilor tineri… Pentru că facem chestii foarte mișto.

Ce să-ți zic interesant? Eu nu mă pricep la chestii interesante. Chiar mă gândeam: „Aoleu, să nu mă întrebe chestii deștepte, că eu nu mă pricep să fiu deșteaptă!”. (ANA BIANCA POPESCU, ACTRIȚĂ)



28
/04
/17

Lavinia Pele (25 de ani), nominalizată la Premiile UNITER pentru debut (cu rolul Doruleț din spectacolul „Visul unei nopți de iarnă”, de la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște). A studiat Teatrul la Cluj-Napoca (la clasa lui Miklos Bacs) și a făcut masterul la UNATC. Joacă și în „Zece pentru New York”, spectacolul aniversar de la Teatrul Metropolis. Ea este Fefe.

28
/03
/17

Inițial: politehnist, masterand în științe umaniste, inginer de telecomunicații, IT-stul din cei ”10 pentru România”. Apoi – ruptură de destin și devine dans-actor în trupa lui Dan Puric, colaborator al lui Gigi Căciuleanu, elev al lui Andrei Șerban, participant și premiant în festivaluri din țară și străinătate, bursier al celebrului Actors Studio din New York și mereu un work in progress.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.