Ana Blandiana: Corectitudinea politică pune grav libertatea sub semnul întrebării
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-blandiana-corectitudinea-politica-pune-grav-libertatea-sub-semnul-intrebarii/

„Orologiul fără ore” – o discuţie aprinsă cu poeta Ana Blandiana despre situaţia Europei, despre corectitudinea politică şi despre despiritualizare, în cadrul Conferinţelor TNB.

Un articol de Monica Andronescu|22 noiembrie 2016

Despre timp

Nu știu ce-ar trebui să se știe în plus despre mine. Poate faptul că trăiesc o dramă – și eu și soțul meu – aceea de a fi intrat ca într-un mixer în viața publică și, în ultimii 20 de ani, în construcția Memorialului de la Sighet și, în felul acesta, de a ne fi pus piedici propriului nostru destin de scriitori. Iar acum, când știm că nu mai avem jumătate de secol înainte – poate nu mai avem nici jumătate de deceniu – și știm că am rămas cu capul plin de idei care n-au fost scrise, suntem conștienți că ar trebui să stăm numai la masa de scris, dar în același timp n-avem curajul să părăsim o operă precum Memorialul, care se bazează pe numele noastre. Iar asta ne face să împărțim în permanență puținul timp care ne-a rămas.

Europa nu mai crede în nimic

Situația Europei în ultimul timp este chiar mai gravă decât a României. Ceea ce susțin eu – și nu sunt prima voce care spune asta – este că tot mai mult actualitatea noastră europeană, seamănă cu sfârșitul Imperiului Roman. N-are legătură doar cu migrația sau cu ce se întâmplă în mod concret, ci, mai ales, cu ceea ce se întâmplă în mentalul colectiv. Roma ajunsese la o situație în care nu mai credea în propriii zei pe care-i și uitase și îi înlocuise cu zei importați de la popoarele pe care le cucerise. Părerea mea este că în momentul în care începi să-ți infirmi definiția – ceea ce a făcut Roma și ceea ce face Europa acum – ești pierdut, pentru că atunci când se ciocnesc două forțe întotdeauna câștigă cea care crede cu adevărat în luptă, indiferent dacă e bine sau rău. În povestea cu Europa și islamul nu contează cine are dreptate, contează că europenii nu mai cred și fac un adevărat tapaj din faptul că nu mai cred, sunt mândri că nu mai cred aproape în nimic. Spun că ar crede în libertate, dar corectitudinea politică pune grav libertatea sub semnul întrebării. Pe când ceilalți, islamiștii, cred din toată inima. Sigur, o să spuneți: „Sunt fanatici, sunt fanatici!”. Da, dar au forța unei credințe absolute. Ca să nu mai discutăm de raportul fizic care face ca la opt nașteri pe familie la ei și 1,2 în cazul europenilor să ne permitem să vedem în câteva generații o Europă aproape fără europeni.

Mondializarea nu e o invenție a secolului 21

Alexandru cel Mare și Cezar dovedesc cel mai bine că mondializarea nu e o invenție a secolului 21, că fiecare putere a încercat să se mondializeze pe măsura forțelor ei și a lumii cunoscute. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi care au făcut ceea ce se încearcă acum: adică amestecarea popoarelor. Ei au amestecat popoare, le-au schimbat limba, credința, au creat o lume nouă. Tot ce ne lipsește nouă acum este să știm numele celui care a hotărât asta. Paradoxal, deși noi vorbim tot timpul de o mărire a transparenței puterii, de fapt puterea e din ce în ce mai puțin transparentă. Nu știm cine a hotărât acum mondializarea. Presupunerea este că interesele economice, marile concerne, dar toate rămân presupuneri și imediat ce începi să te gândești cazi ca într-o căldare cu fantezii și povești despre cei care aranjează lumea.

Despre putere și PR

O poveste interesantă e cea care susține că acum nu știu câte mii de ani, înainte de Buddha și de Hristos, în India exista un consiliu făcut din nouă înțelepți care hotărau soarta lumii. Ce m-a impresionat în această poveste este că, atunci când am citit care erau specialitățile celor nouă, am văzut că primul era înțeleptul care se ocupa de convingerea maselor, ceea ce noi am numi azi comunicare, PR, cel care se ocupă cu influențarea psihologiei maselor. Și s-a văzut în Uniunea Sovietică, se vede acum în alegerile americane, în ce măsură capacitatea de a influența masele și de a vorbi în numele lor determină totul.

Drepturile omului au devenit, practic, o religie

Problema este stranie. Europa susține că se poartă cum se poartă – și aproape se sinucide – pe baza respectului față de drepturile omului care au devenit practic o religie. Drepturi ale omului care în mod straniu nu sunt absolut suprapuse peste demnitatea umană… Nu toate drepturile omului dau valoare omului. Unele dintre ele îl coboară. În numele acestor drepturi ale omului, Germania a ridicat toate frontierele în fața migrației, dar paradoxul este că cei care vin declară într-un mod absolut clar că ei nu respectă drepturile omului. Nu e niciun secret în asta… Iar în măsura în care Europa va dispărea, vor dispărea și drepturile omului. Deci însăși ideea în numele căreia s-a sacrificat.

Despre distrugerea Europei

Nu-mi place să fac scenarii, dar am descoperit de curând ceva care m-a tulburat teribil. În anii 20, exista așa numita Școală de la Frankfurt, o școală de filosofie de culoare marxistă. După ce a venit Hitler la putere, filosofii de la această școală au emigrat în America. La această oră toată viața universitară americană este dominată de filosofia Școlii de la Frankfurt. Adică universitățile americane sunt niște sedii de extremă stângă. Dar, mă rog, asta e o banalitate, toată lumea știe. Ce-am descoperit eu acum este că unul dintre promotorii Școlii de la Frankfurt a scris o cărticică în anii 20, înainte de a părăsi Germania, care se numea „De ce trebuie distrusă Europa”. E o carte pe care n-am citit-o, am citit doar niște referiri la ea. Ei bine, se pare că ea dă apă la moară acelor scenarii conform cărora nimic nu e întâmplător și totul e programat. Adică Europa cu religia ei iudeo-creștină și cu filosofia ei greacă era privită ca o entitate care împiedică dezvoltarea lumii în general prin faptul că domină cultural lumea. Deci trebuia distrusă, pentru ca lumea să se dezvolte…

Despre globalizare și „familia tradițională”

Probabil mulți nu sunt de acord cu mine, dar vreau să spun că discuția despre introducerea în Constituție a unei părți care să spună că familia trebuie făcută dintr-un bărbat și o femeie nu mi se pare o chestiune care ține de extremism religios. Am auzit voci spunând: „S-au strâns 3 milioane de semnături de extremiști ortodocși…”, dar nu asta e problema. Problema este că asta e o chestiune de natură, nu de religie – religia evident, o susține și ea, pentru că Dumnezeu a făcut un bărbat și o femeie. Dar asta vine pe planul doi deja. Pe planul întâi e faptul că un copil se naște numai dintr-un bărbat și-o femeie. Aici, în România, suntem încă mai aproape de natură și în sensul ăsta cred că trebuie să avem grijă să rămânem europeni, e clar că e singura noastră definiție și singura noastră șansă. Dar în același timp cred că n-ar trebui să renunțăm la ceea ce avem noi specific, cum cred că n-ar trebui să renunțe niciun popor. Acum 40-50 de ani când se vorbea de globalizare și nu prea se știa cu ce se mănâncă, mi-o imaginam ca pe ceva absolut minunat, în care fiecare să-și păstreze entitatea, dar să facă schimb, să se înțeleagă, nu să fie toți băgați într-o mașină de măcinat din care să iasă o pastă fără culoare și până la urmă puțin dezgustătoare.

Despre misterul poeziei

Atunci când scriu poezie, nu am sentimentul total că eu sunt autorul, pentru simplul motiv că-mi vin în minte un vers, două, trei, la care nu m-am gândit niciodată. Sigur, probabil că ele există undeva pe alte straturi în mine, dar vin formulate ca și cum mi-ar fi dictate. Țin minte perfect, odată când am scris o poezie, eram foarte tânără, eram singură acasă, era noapte și am scris-o așa, dintr-o suflare, iar când am terminat-o, am citit și am fost atât de mândră, nu-mi venea să cred că eu am scris-o, încât n-am mai putut sta pe scaun și-mi venea să mă ridic și să dansez. Și pe urmă am zis Doamne Dumnezeule, dar mă văd din blocul de-alături… S-a petrecut totul cu mulți ani în urmă și încă țin minte acel sentiment de fericire care era de fapt o mirare. O să spun ceva blasfemator, dar cred că Maica Domnului asta a simțit când i s-a spus c-o să fie Maica Domnului.

Despre scrisul de mână și scrisul pe computer

Nu pot să scriu literatură pe computer, pentru că pe computerul se șterge, ce nu e bine dispare, în timp ce manuscrisul e minunat pentru că e mâzgălit, totul rămâne acolo.

Despre publicul de poezie din România

Un moment absolut extraordinar pentru mine a fost când, cu puțin timp înainte de a fi interzisă, am fost invitată la Biblioteca „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț să citesc versuri. M-am dus la bibliotecă cu vreo cinci minute înainte să-nceapă. Și-n fața clădirii erau vreo 20 de oameni. Eu am dat să trec printre ei ca să intru în sală. Ei au început să râdă și m-au întrebat unde merg. „Vreau să intru”, le-am răspuns. „Dar ce? Noi suntem proști? Și noi vrem să intrăm, dar nu se poate.” Și eu am răspuns: „Păi atunci n-o să se țină, că eu trebuia să citesc”. Era arhiplin înăuntru și nu se putea trece… Așa că a fost o întreagă problemă să fie convinși câțiva să iasă din sală ca să mi se facă loc să intru. După care am fost interzisă… Asta a fost cea mai luminoasă amintire a mea în perioada în care eram foarte deprimată. Dar niciodată n-am crezut atunci că ea va fi cea mai luminoasă amintire și în continuare, pentru că acum nu-ți mai poți închipui un asemenea public de poezie în România. Din punctul ăsta de vedere există o diferență între Europa și noi, în sensul că europenii au obosit de materialitate, de societatea de consum și au ajuns să simtă că mai e nevoie și de altceva. Noi suntem încă lacomi de fast-food-uri, de mall-uri și n-am ajuns încă la a descoperi că secolul 21 va fi spiritual sau nu va fi deloc. De-abia aștept să obosească și românii de a mânca mai mult decât trebuie și de a se relua această tradiție a întâlnirii cu poeții, ca să pot recita și eu în românește și acasă la mine.

Despre corectitudinea politică

În țările fost-comuniste corectitudinea politică devine foarte greu dominantă. Deocamdată e mai mult temă de bancuri, pentru simplul motiv că noi am trăit atât de mult sub cenzură și ne-a fost mai frică de cenzura interioară decât de cenzura propriu-zisă. Or, corectitudinea politică asta e. Există doi universitari americani care au publicat o listă de cuvinte și expresii care e recomandabil să nu fie folosite. Comuniștii n-au ajuns chiar până acolo… Sigur că nu te bagă la închisoare dacă le folosești, dar încet-încet te marginalizează.

Foto: Florin Ghioca

21
/03
/16

Mă văd aievea aruncându-mă în adâncul internetului, călătorind, cine poate şti cum, prin neştiutele servere ale Domnului, până la prietenul meu virtual T.O. Bobe. Mă văd aievea ieşind din computerul dumnealui personal, luându-l de guler şi plesnindu-l cu două palme - blând, dar ferm, amical, dar răsunător. I-aş spune, dând în el, întocmai aceste cuvinte: de ce nu mai publici, mă nenorocitule, poezie?

20
/03
/16

Radu Jude, Daniela Luca şi Simona Sora sunt invitați la cea de-a 123-a ediție a clubului de lectură Institutul Blecher, care are loc duminică, 20 martie, la ora 19.00, la Tramvaiul 26 (str. Cercului, nr. 26) și al cărei subiect va fi chiar fascinantul scriitor interbelic.

19
/03
/16

„O istorie a Tibetului” de Sam van Schaik, cel mai nou titlul al colecției Historia a Editurii Polirom, propune o incursiune în poveștile unui tărâm misterios al lumii, care continuă să fascineze.

17
/03
/16

Miercuri, 23 martie, de la ora 19.00, editura Nemira lansează în cadrul Întâlnirilor Yorick cartea De ce râdem la teatru. O explorare practică a comediei fizice, scrisă de multi-premiatul regizor John Wright. Evenimentul are loc la ceainăria Serendipity, de pe strada Dumbrava Roșie, nr. 12 (la câteva minute de mers pe jos de la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu).

17
/03
/16

Ministrul Culturii Vlad Alexandrescu este unul dintre cei mai activi miniştri din Cabinetul Dacian Cioloş. Fost ambasador în Luxemburg, nepot al marelui om de litere Tudor Vianu, profesor universitar consacrat, doctor la Paris  cu o lucrare asupra căreia nu planează suspiciuni de plagiat. Ce caută acest om în Guvernul României?

17
/03
/16

Academicianul şi matematicianul Solomon Marcus a încetat din viață, în această dimineaţă, la Institutul "C. C. Iliescu" din Capitală. Academicianul avea 91 de ani.

16
/03
/16

„În anii '80, în plină dictatură ceaușistă, Umberto Eco a venit la București la lansarea traducerii românești a „Numelui trandafirului”. Întâlnirea a fost secretă, doar cu scriitori selectați atent. Câțiva optzeciști au aflat însă și au încercat, zgomotos, să intre în sală. De teama scandalului (Eco trebuia să apară din clipă-n clipă), la intervenția unui critic important, au fost lăsați și ei la întâlnire. Așa am apucat să-l vedem și să-l auzim pe scriitorul care era pe buzele tuturor în lume”, scrie Mircea Cărtărescu, într-un editorial publicat în numărul din martie al revistei Q Magazine şi intitulat „Un ecou la moartea lui Eco”

15
/03
/16

Editura Nemira lansează prima parte a Trilogiei Balcanice – Marea șansă, scrisă de prozatoarea britanică Olivia Manning. Cartea apare în colecția Babel, coordonată de Dana Ionescu, în traducerea Dianei Stanciu.

15
/03
/16

Florin Iaru, Marius Chivu, Cristian Teodorescu și Dan Pleşa lansează o revistă de proză scurtă. Prima revistă românească de acest fel. Intitulată "iocan", noua revistă se adresează cititorilor şi scriitorilor care doresc să îşi scoată prozele de la sertar şi să le publice. Lansarea acesteia va avea loc la sfârşitul primăverii.

14
/03
/16

Librăria viitorului, una în care oaspeții pot imprima cartea aleasă în câteva minute - premieră în Europa - se va deschide la Paris. Catalogul complet al cărților care pot fi achiziționate în acest mod de la noua librărie poate fi consultat pe tableta electronică înainte de a face comanda.

11
/03
/16

”Mai demult citeam mai mult. Mi-e greu să mă scot din priză. Mi-e greu să închid computerul. Recunosc. Mi-e greu să fug de la repetiţie. Când ajung acasă, de-abia aştept să plonjez într-o carte, dar mi se închid ochii”, spune „librarul de ocazie” Oana Pellea. Actriţa a adăugat, în cadarul evenimentului de la Librăria Bizantină din Capitală, că are un ”maldăr” de cărţi acasă, pe care îşi promite că le va citi într-o zi.

10
/03
/16

Ambasada Israelului în România şi Asociaţia Editorilor din România organizează marţi, 15 martie, începând cu ora 12.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, conferinta de presă prilejuită de ediţia din acest an a Salonului Internațional de Carte Bookfest, ediţie la care Israelul este invitat de onoare. „Un prilej excelent pentru publicul român de a cunoaşte mai îndeaproape autori israelieni de renume mondial, cât și de a se familiariza cu nume noi, autori de primă mărime, netraduşi încă în limba română.” (ES Tamar Samash, Ambasadoarea Israelului în România)

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

03
/03
/16

Romanul Toate bufniţele, de Filip Florian, a fost publicat în Germania, la Editura Matthes & Seitz (Berlin), în traducerea lui Georg Aescht, cu titlul Alle Eulen. Cel mai recent roman semnat de Filip Florian, a obținut Premiul pentru „Cea mai bună carte a anului”, secțiunea „Beletristică”, la Gala „Bun de Tipar”, ediția a II-a, 2013.