Ana Blandiana: Corectitudinea politică pune grav libertatea sub semnul întrebării
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-blandiana-corectitudinea-politica-pune-grav-libertatea-sub-semnul-intrebarii/

„Orologiul fără ore” – o discuţie aprinsă cu poeta Ana Blandiana despre situaţia Europei, despre corectitudinea politică şi despre despiritualizare, în cadrul Conferinţelor TNB.

Un articol de Monica Andronescu|22 noiembrie 2016

Despre timp

Nu știu ce-ar trebui să se știe în plus despre mine. Poate faptul că trăiesc o dramă – și eu și soțul meu – aceea de a fi intrat ca într-un mixer în viața publică și, în ultimii 20 de ani, în construcția Memorialului de la Sighet și, în felul acesta, de a ne fi pus piedici propriului nostru destin de scriitori. Iar acum, când știm că nu mai avem jumătate de secol înainte – poate nu mai avem nici jumătate de deceniu – și știm că am rămas cu capul plin de idei care n-au fost scrise, suntem conștienți că ar trebui să stăm numai la masa de scris, dar în același timp n-avem curajul să părăsim o operă precum Memorialul, care se bazează pe numele noastre. Iar asta ne face să împărțim în permanență puținul timp care ne-a rămas.

Europa nu mai crede în nimic

Situația Europei în ultimul timp este chiar mai gravă decât a României. Ceea ce susțin eu – și nu sunt prima voce care spune asta – este că tot mai mult actualitatea noastră europeană, seamănă cu sfârșitul Imperiului Roman. N-are legătură doar cu migrația sau cu ce se întâmplă în mod concret, ci, mai ales, cu ceea ce se întâmplă în mentalul colectiv. Roma ajunsese la o situație în care nu mai credea în propriii zei pe care-i și uitase și îi înlocuise cu zei importați de la popoarele pe care le cucerise. Părerea mea este că în momentul în care începi să-ți infirmi definiția – ceea ce a făcut Roma și ceea ce face Europa acum – ești pierdut, pentru că atunci când se ciocnesc două forțe întotdeauna câștigă cea care crede cu adevărat în luptă, indiferent dacă e bine sau rău. În povestea cu Europa și islamul nu contează cine are dreptate, contează că europenii nu mai cred și fac un adevărat tapaj din faptul că nu mai cred, sunt mândri că nu mai cred aproape în nimic. Spun că ar crede în libertate, dar corectitudinea politică pune grav libertatea sub semnul întrebării. Pe când ceilalți, islamiștii, cred din toată inima. Sigur, o să spuneți: „Sunt fanatici, sunt fanatici!”. Da, dar au forța unei credințe absolute. Ca să nu mai discutăm de raportul fizic care face ca la opt nașteri pe familie la ei și 1,2 în cazul europenilor să ne permitem să vedem în câteva generații o Europă aproape fără europeni.

Mondializarea nu e o invenție a secolului 21

Alexandru cel Mare și Cezar dovedesc cel mai bine că mondializarea nu e o invenție a secolului 21, că fiecare putere a încercat să se mondializeze pe măsura forțelor ei și a lumii cunoscute. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi care au făcut ceea ce se încearcă acum: adică amestecarea popoarelor. Ei au amestecat popoare, le-au schimbat limba, credința, au creat o lume nouă. Tot ce ne lipsește nouă acum este să știm numele celui care a hotărât asta. Paradoxal, deși noi vorbim tot timpul de o mărire a transparenței puterii, de fapt puterea e din ce în ce mai puțin transparentă. Nu știm cine a hotărât acum mondializarea. Presupunerea este că interesele economice, marile concerne, dar toate rămân presupuneri și imediat ce începi să te gândești cazi ca într-o căldare cu fantezii și povești despre cei care aranjează lumea.

Despre putere și PR

O poveste interesantă e cea care susține că acum nu știu câte mii de ani, înainte de Buddha și de Hristos, în India exista un consiliu făcut din nouă înțelepți care hotărau soarta lumii. Ce m-a impresionat în această poveste este că, atunci când am citit care erau specialitățile celor nouă, am văzut că primul era înțeleptul care se ocupa de convingerea maselor, ceea ce noi am numi azi comunicare, PR, cel care se ocupă cu influențarea psihologiei maselor. Și s-a văzut în Uniunea Sovietică, se vede acum în alegerile americane, în ce măsură capacitatea de a influența masele și de a vorbi în numele lor determină totul.

Drepturile omului au devenit, practic, o religie

Problema este stranie. Europa susține că se poartă cum se poartă – și aproape se sinucide – pe baza respectului față de drepturile omului care au devenit practic o religie. Drepturi ale omului care în mod straniu nu sunt absolut suprapuse peste demnitatea umană… Nu toate drepturile omului dau valoare omului. Unele dintre ele îl coboară. În numele acestor drepturi ale omului, Germania a ridicat toate frontierele în fața migrației, dar paradoxul este că cei care vin declară într-un mod absolut clar că ei nu respectă drepturile omului. Nu e niciun secret în asta… Iar în măsura în care Europa va dispărea, vor dispărea și drepturile omului. Deci însăși ideea în numele căreia s-a sacrificat.

Despre distrugerea Europei

Nu-mi place să fac scenarii, dar am descoperit de curând ceva care m-a tulburat teribil. În anii 20, exista așa numita Școală de la Frankfurt, o școală de filosofie de culoare marxistă. După ce a venit Hitler la putere, filosofii de la această școală au emigrat în America. La această oră toată viața universitară americană este dominată de filosofia Școlii de la Frankfurt. Adică universitățile americane sunt niște sedii de extremă stângă. Dar, mă rog, asta e o banalitate, toată lumea știe. Ce-am descoperit eu acum este că unul dintre promotorii Școlii de la Frankfurt a scris o cărticică în anii 20, înainte de a părăsi Germania, care se numea „De ce trebuie distrusă Europa”. E o carte pe care n-am citit-o, am citit doar niște referiri la ea. Ei bine, se pare că ea dă apă la moară acelor scenarii conform cărora nimic nu e întâmplător și totul e programat. Adică Europa cu religia ei iudeo-creștină și cu filosofia ei greacă era privită ca o entitate care împiedică dezvoltarea lumii în general prin faptul că domină cultural lumea. Deci trebuia distrusă, pentru ca lumea să se dezvolte…

Despre globalizare și „familia tradițională”

Probabil mulți nu sunt de acord cu mine, dar vreau să spun că discuția despre introducerea în Constituție a unei părți care să spună că familia trebuie făcută dintr-un bărbat și o femeie nu mi se pare o chestiune care ține de extremism religios. Am auzit voci spunând: „S-au strâns 3 milioane de semnături de extremiști ortodocși…”, dar nu asta e problema. Problema este că asta e o chestiune de natură, nu de religie – religia evident, o susține și ea, pentru că Dumnezeu a făcut un bărbat și o femeie. Dar asta vine pe planul doi deja. Pe planul întâi e faptul că un copil se naște numai dintr-un bărbat și-o femeie. Aici, în România, suntem încă mai aproape de natură și în sensul ăsta cred că trebuie să avem grijă să rămânem europeni, e clar că e singura noastră definiție și singura noastră șansă. Dar în același timp cred că n-ar trebui să renunțăm la ceea ce avem noi specific, cum cred că n-ar trebui să renunțe niciun popor. Acum 40-50 de ani când se vorbea de globalizare și nu prea se știa cu ce se mănâncă, mi-o imaginam ca pe ceva absolut minunat, în care fiecare să-și păstreze entitatea, dar să facă schimb, să se înțeleagă, nu să fie toți băgați într-o mașină de măcinat din care să iasă o pastă fără culoare și până la urmă puțin dezgustătoare.

Despre misterul poeziei

Atunci când scriu poezie, nu am sentimentul total că eu sunt autorul, pentru simplul motiv că-mi vin în minte un vers, două, trei, la care nu m-am gândit niciodată. Sigur, probabil că ele există undeva pe alte straturi în mine, dar vin formulate ca și cum mi-ar fi dictate. Țin minte perfect, odată când am scris o poezie, eram foarte tânără, eram singură acasă, era noapte și am scris-o așa, dintr-o suflare, iar când am terminat-o, am citit și am fost atât de mândră, nu-mi venea să cred că eu am scris-o, încât n-am mai putut sta pe scaun și-mi venea să mă ridic și să dansez. Și pe urmă am zis Doamne Dumnezeule, dar mă văd din blocul de-alături… S-a petrecut totul cu mulți ani în urmă și încă țin minte acel sentiment de fericire care era de fapt o mirare. O să spun ceva blasfemator, dar cred că Maica Domnului asta a simțit când i s-a spus c-o să fie Maica Domnului.

Despre scrisul de mână și scrisul pe computer

Nu pot să scriu literatură pe computer, pentru că pe computerul se șterge, ce nu e bine dispare, în timp ce manuscrisul e minunat pentru că e mâzgălit, totul rămâne acolo.

Despre publicul de poezie din România

Un moment absolut extraordinar pentru mine a fost când, cu puțin timp înainte de a fi interzisă, am fost invitată la Biblioteca „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț să citesc versuri. M-am dus la bibliotecă cu vreo cinci minute înainte să-nceapă. Și-n fața clădirii erau vreo 20 de oameni. Eu am dat să trec printre ei ca să intru în sală. Ei au început să râdă și m-au întrebat unde merg. „Vreau să intru”, le-am răspuns. „Dar ce? Noi suntem proști? Și noi vrem să intrăm, dar nu se poate.” Și eu am răspuns: „Păi atunci n-o să se țină, că eu trebuia să citesc”. Era arhiplin înăuntru și nu se putea trece… Așa că a fost o întreagă problemă să fie convinși câțiva să iasă din sală ca să mi se facă loc să intru. După care am fost interzisă… Asta a fost cea mai luminoasă amintire a mea în perioada în care eram foarte deprimată. Dar niciodată n-am crezut atunci că ea va fi cea mai luminoasă amintire și în continuare, pentru că acum nu-ți mai poți închipui un asemenea public de poezie în România. Din punctul ăsta de vedere există o diferență între Europa și noi, în sensul că europenii au obosit de materialitate, de societatea de consum și au ajuns să simtă că mai e nevoie și de altceva. Noi suntem încă lacomi de fast-food-uri, de mall-uri și n-am ajuns încă la a descoperi că secolul 21 va fi spiritual sau nu va fi deloc. De-abia aștept să obosească și românii de a mânca mai mult decât trebuie și de a se relua această tradiție a întâlnirii cu poeții, ca să pot recita și eu în românește și acasă la mine.

Despre corectitudinea politică

În țările fost-comuniste corectitudinea politică devine foarte greu dominantă. Deocamdată e mai mult temă de bancuri, pentru simplul motiv că noi am trăit atât de mult sub cenzură și ne-a fost mai frică de cenzura interioară decât de cenzura propriu-zisă. Or, corectitudinea politică asta e. Există doi universitari americani care au publicat o listă de cuvinte și expresii care e recomandabil să nu fie folosite. Comuniștii n-au ajuns chiar până acolo… Sigur că nu te bagă la închisoare dacă le folosești, dar încet-încet te marginalizează.

Foto: Florin Ghioca

08
/06
/21

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș).

01
/06
/21

Noul episod dedicat istoriei documentarului românesc de Cineclubul One World Romania aduce prim-plan trei personalități literare - Nina Cassian, Radu Cosașu și Geo Bogza. Până la 25 iunie pot fi văzute online, gratuit, cinci documentare de scurtmetraj din anii `60 la care şi-au adus contribuţia cei trei cunoscuţi scriitori.

31
/05
/21

O nouă carte care a ținut prima pagină a publicațiilor din întreaga lume în ultimii ani a apărut zilele acestea în traducere în colecția ANANSI World Fiction. Este vorba despre ”Niciun prieten, doar munții”, volum de memorii al cunoscutului refugiat iranian de etnie kurdă Behrouz Boochani, o istorie tăioasă ce descrie poveștile adevărate ale refugiaților de pe Insula Manus, din Papua Noua Guinee, unde autorul a fost închis în 2013, după ce a fost prins încercând să intre cu barca în apele teritoriale ale statului australian.

30
/05
/21

„Mi se pare că mai degrabă aș putea fi învinuit de lăcomie, de beție, de superficialitate, de indiferență, de orice doriți”, îi scrie Cehov lui A.N. Pleșcev, prietenul lui, la 1888, „însă nu de dorința de a părea ori de a nu părea ceva. Nu m-am ascuns niciodată! Dacă dumneavoastră îmi sunteți drag, sau Suvorin, sau Mihailovski, n-o ascund nicăieri”.

28
/05
/21

Cum a arătat copilăria pentru trei dintre cei mai cunoscuți artiști rock din toate timpurile – Bruce Springsteen, Freddie Mercury și Keith Richards?

20
/05
/21

Luni, 24 mai, începînd cu ora 19.00, pe paginile Facebook Polirom și Librăria Humanitas de la Cișmigiu (facebook.com/polirom.editura•facebook.com/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu), Andreea Răsuceanu va intra în dialog cu redactorii Alecart, pornind de la romanul „Vîntul, duhul, suflarea”, recent publicat la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”.

17
/05
/21

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F este una dintre acele cărți care nu te lăsa indiferent. Adicția în rândul adolescenților este văzută din interiorul unei povești de viață reale. Cum te afunzi într-o experiență traumatizantă, consumul de heroină, din dorința de a aparține, de a simți că ești important pentru cei din jur și că ceea ce trăiești are o intensitate ieșită din comun? Și ce șanse ai cu adevărat să o poți depăși?

12
/05
/21

Editura Frontiera anunță apariția unui titlu de excepție: „Haiku siberian”, un roman grafic lituanian despre deportarea în Siberia a unui băiețel, Algis, împreună cu familia sa. Scris de Jurga Vilė și ilustrat de Lina Itagaki, romanul a impresionat lumea europeană a cărții încă de la apariția sa, în 2017.