Ana Ciontea: „O iau de la zero cu fiecare rol”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-ciontea-o-iau-de-la-zero-cu-fiecare-rol/

Anul acesta, Ana Ciontea a trăit emoţia declanşată de primul pas pe covorul roşu de la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Este actriţa Teatrului Naţional din Bucureşti, dar a jucat în spectacole la „Odeon”, „Teatrul Mic”, „Bulandra”, „Teatrul de Comedie”, Teatrul Naţional din Craiova.  La Teatrul „Metropolis” o puteţi vedea în „Paganini”, în regia lui Mick Davis.

Un articol de Monica Andrei|27 mai 2016

Ana Ciontea a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie din Bucureşti „I.L. Caragiale”, secţia Actorie, la clasa profesorilor: Ion Cojar, Marin Moraru, Adriana Popovici, în 1982, cu rolul Jo – „Gustul mierii” de Shelagh Delaney, regia Ion Cojar. Zece ani a jucat teatru la Théâtre de L’Union, Limoges, în Franţa, unde a avut şi activitate pedagogică: la Académie théâtrale de l’Union Limoges, Compania şi şcoala de teatru „Actea”, Caen şi Lycée Gay-Lussac, Limoges, clasele de teatru. Are o bogată activitate în teatru, film, radio, televiziune. Dintre premiile numeroase amintim: Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar  pentru rolul Maria, din spectacolul cu piesa „Un duel” după A.P. Cehov, regia Alexandru Dabija (2010) şi  Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar  pentru rolul Mama tânărului, din spectacolul cu piesa „Avalanşa” de  Tuncer Cücenoğl, în regia Radu Afrim (2011).

Monica Andrei: Care a fost primul gând când aţi păşit prima dată pe covorul roşu la Cannes pentru premiera filmului „Sieranevada”, în regia lui Cristi Puiu?

Ana Ciontea: Primul gând a fost de entuziasm şi prima senzaţie pe care am trăit-o era aceea de a fi împreună în echipa lui Cristi Puiu. Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, de anul acesta, rămâne pentru mine o amintire unică. Momentul nu m-a putut lăsa indiferentă. Am gustat din plăcerea unei organizări perfecte şi a respectului pentru artist, ceva ce nu poate fi imaginat în cuvinte. Eşti invitat şi respecţi rigorile protocolului. Ţi se transmite de la început, că trebuie să te prezinţi într-o ţinută de gală, iar dacă eşti femeie, să porţi tocuri. Nu ţi se impune culoarea rochiei de seară. Odată ajuns acolo, simţi că eşti în altă lume, eşti văzut altfel. În seara premierei filmului, am plecat cu toată echipa, în maşinile oficiale care au parcurs până la covorul roşu din faţa sălii de festivaluri ale Palatului din Cannes, un kilometru cam în 40 de minute, tocmai ca să fii văzut. De la primul pas de pe trotuar, pe covorul roşu, am intrat într-un sistem unde totul era organizat. Cristi Puiu a fost generos. A dorit să fie înconjurat de o echipă largă de actori, scenografi, oameni din echipa de filmare.

Când am intrat, în sala care are o capacitate de 3000 de locuri, erau libere doar locurile noastre. Spectatorii aşteptau proiecţia filmului. Din echipa de la “Sieranevada”, ultimii care au intrat în sală erau regizorul şi producătorul Anca Puiu, apoi Mimi Brănescu şi Dana Dogaru. Evenimentul fiind consumat, am devenit vizitator, unii ne-au recunoscut pe stradă, ne-au spus că le-au plăcut filmul, ne-am bucurat. Apoi m-am întors acasă. Îmi doresc ca toţi actorii români să fie acolo pe covorul roşu doar pentru câteva clipe, ca să trăiască emoţia pe care am trăit-o eu.

Emoţii de asemenea anvergură aţi trăit în urma unui eveniment teatral?

Emoţii de neuitat am trăit şi cu “Trilogia antică”, spectacolul Teatrului Naţional, în regia lui Andrei Şerban, la Bienala de la Sao Paolo, din Brazilia, apoi, la Festivalul din Edinburgh, apoi la Teatrul Villette de la Paris, în festival; la Milano, în Austria. Altă emoţie am trăit-o cu „Livada de vişini” tot în regia lui Andrei Şerban, spectacol prezentat în Festivalul de teatru de la Moscova.

Interpretaţi rolul Tereza Paganini în spectacolul „Paganini”, în regia lui Mick Davis, de la Teatrul „Metropolis”. Cum aţi lucrat cu regizorul?

Ca actriţă, fiecare întâlnire cu un mare regizor este, cumva, unică. Nu seamănă. Cred că e bine să fie aşa. Mi-a plăcut de la început atenţia pe care o acorda fiecărei zile de repetiţie, fiecărui moment, diversitatea temelor de improvizaţie. Îmi stimula creativitatea şi încrederea în mine. Când am ajuns la casting, mi-a plăcut ideea, că regizorul nu ştia despre mine nimic. Ca actriţă, era un fel de încercare de a mă repune pe linia de start privind mijloacele de expresie a felului în care eram capabilă să mă manifest într-un exerciţiu dat, fără prejudecăţi, fără “povara” unei experienţe. Pentru mine a fost ca un exerciţiu de primenire. N-am fost la toate reptiţiile atunci, pentru că mergeam la filmări pentru „Sieranevada”.

Paganini

Mick Davis reuşise să creeze o echipă din actori de vârste diferite. Ne plăcea să fim împreună. Am făcut exerciţii de improvizaţie cu Gelu Niţu, Virginia Rogin, Elvira Deatcu, Claudiu Bleonţ, Mihai Sandu Gruia, Petrişor Stan, Niculai Predica, dar şi cu actori mult mai tineri, Tudor Aaron Istodor, Tamara Roman, Aurora Păun. M-am bucurat când m-a ales să joc Tereza Paganini. Pentru personajul meu regizorul dorea o anumită sensibilitate, voia ca părinţii lui Paganini din spectacol să fie un cuplu într-un anume fel. Tereza Paganini este mama grijulie, pune în prim-plan sănătatea fiului ei, în contrast cu munca asiduă şi talentul lui, la care îl supune tatăl său. În altă scenă apare spiritul ei care vine să facă pace cu episcopul Janin. Regizorul a vrut acest lucru pentru un moment al iertării, a celui care i-a dus copilul la moarte, ca un fel de oglindă a conştiinţei.

De ce ar trebui să vadă publicul spectacolul “Paganini”?

Spectacolul trebuie văzut pentru că este o focalizare pe biografia a lui Paganini celui mai mare violonist al secolului; percepţia lui de către ceilalţi, fie instituţiile, mentalităţile epocii respective, biserica, împăratul, prinţesele. Scenele sunt legate între ele ca un montaj de film ce scoate în evidenţă şi o poveste de iubire, precum şi lumea frumoasă, sensibilă, ciudată a muzicianului. Coloana sonoră include muzica lui Paganini cântată de marele violonist Alexandru Tomescu. În rolurile copilului Paganini cântă doi băieţi de la şcoala de muzică, Ștefan Aprodu, respectiv Dragoș Ruşanu, care au luat premii naţionale, şi trebuie să spun că, de fiecare dată când îi aud cântând, îmi dau lacrimile. Este emoţia de care am nevoie pentru a-mi concepe rolul pentru scena mamei din spectacol. Pentru jocul actorilor, muzica lui Paganini şi povestea vieţii lui, merită să ajungi spectator în sala de la “Metropolis”.

Cum aţi ajuns la teatru?

Am vrut să fiu actriţă de la o vârstă fragedă, când nu văzusem un spectacol de teatru. Era o intuiţie, o chemare, o nevoie, o ceva… care exista în mine şi m-a motivat să-mi urmez visul de a fi pe scenă. Pentru mine a fost o linie dreaptă şi m-am ţinut de idee, am intrat la IATC, la 18 ani, din prima încercare, am terminat şefă de promoţie, cu rolul Jo  din spectacolul „Gustul mierii” de Shelagh Delaney, în regia lui Ion Cojar. Nu aveam buletin de Bucureşti şi am fost repartizată la Teatrul „Tineretului” din Piatra Neamţ unde am găsit o echipă extraordinară de actori şi un teatru minunat cu pereţi impregranţi de vibraţia marilor spectacole, ale actorilor şi regizorilor care au trecut pe acolo.

Dintre rolurile interpretate până acum la care vă întoarceţi din când în când?

Nu m-am lăsat influenţată de rolurile jucate. Ar fi comod să apelez la chestiuni ştiute pe care să le folosesc la următorul rol, spectacol. E o chesiune de fire, aceea de a lua efectiv de la zero cu fiecare rol. Experienţa e foarte bună atâta timp cât poţi să te debarasezi de ea, ca să poţi fi liber în faţa unui rol. Mi se întâmplă să citesc prost de la prima lectură. Nu cunosc rolul. Mă zbat. E cel mai plăcut să descopăr lucruri noi despre rol şi despre mine. Am avut şansa să lucrez cu regizori mari, în toată cariera mea, de la care am învăţat că totul este important pe scenă, începând cu Ion Cojar, Marin Moraru, Silviu Purcărete, Radu Penciulescu, Andrei Şerban, Alexandru Dabija, Purcărete – şi lista e lungă -, dar şi cu regizori tineri: Vlad Cristache, Alexandru Mâzgăreanu, Bobi Pricop. Am multe roluri în spate. Nu mă preocupă decât rolul la care lucrez în clipa asta.

Care este rolul de acum?

Korobocica, o moşiereasă ciudată din spectacolul cu piesa “Suflete moarte” de Gogol, de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, în regia lui Vlad Cristache, care va avea premiera la toamnă; şi tot atunci va avea loc premiera filmului „Sieranevada”, în regia lui Cristi Puiu.

15
/07
/14

INTERVIU. Aflat la prima ediţie, festivalul Ceau, Cinema! (17-20 iulie) îşi propune să apropie publicul de filmul european, într-o oraş fără nici un cinematograf de stat funcţional, dar cu ambiţii de capitală culturală: Timişoara. Pentru a afla ce înseamnă un astfel de eveniment, am stat de vorbă cu iniţiatorul şi organizatorul principal: copywriterul şi criticul de film Lucian Mircu.

19
/06
/14

Tânăra și talentata regizoare Carmen Lidia Vidu prezintă cea de-a treia sa premieră în acest an, „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase“, vineri, 20 iunie, de la ora 19.30, la Godot Cafe Teatru. Spectacolul este un video poem teatral ce aduce pentru prima dată pe o scenă de teatru documente autentice, scrisori de arhivă, frânturi din interviurile, gândurile și amintirile Mariei Tănase, alături de şase dintre cântecele nemuritoare ale artistei, interpretate live.

17
/06
/14

Marele regizor polonez Krzysztof Zanussi afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis realizat la TIFF, că nu există decât un pas între succes și eșec, că premiile sunt folositoare, că a făcut compromisuri în timpul comunismului, că tinerii își vând astăzi prea ușor libertatea și că ceea ce contează este să te comporți decent în viață.

13
/06
/14

Actrița Rodica Lazăr este un buchet de energii multinuanțate. Privirea ei azurie este într-un contrast perfect cu timbrul pregnant al vocii ei. Ai putea vorbi la nesfârșit cu actrița, despre meseria ei, despre începuturi, despre continuări și despre perserverența pe care trebuie să o conții pentru evoluția profesională.

11
/06
/14

Convenţia a fost simplă. Pornind de la fiecare literă din alfabet, Eduard Kunz a ales un cuvânt cheie care îi defineşte viaţa. Şi l-a explicat. Şi, ca orice artist care se respectă nerespectând regulile, a sărit chiar peste litera A. Şi a început aşa:

07
/06
/14

Eusebiu Ștefănescu a primit anul acesta Premiul UNITER pentru rostirea poeziei, despre care spune că nu se poate face pe dinafară, ci ,,pe dinăuntru”. Când era mic, credea că o să devină poet. Apoi, o ședință de spiritism i-a arătat că destinul său este legat de actorie...