Ana Dumitrescu: „Am lucrat cu dependenți de droguri, oameni într-o sărăcie lucie, dar și cu Regele Mihai”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-dumitrescu-am-lucrat-cu-dependenti-de-droguri-oameni-intr-o-saracie-lucie-dar-si-cu-regele-mihai/

INTERVIU O întâlnire cu regizoarea documentarului „Licu, o poveste românească”, premiat la Dok Leipzig şi intrat în cursa pentru nominalizările la Oscar.

Un articol de Alina Vîlcan|31 iulie 2018

Pe 24 august, va intra în cinematografe documentarul „Licu, o poveste românească”, regizat de Ana Dumitrescu. Prezentat în premieră la Dok Leipzig 2017, unde câştiga trofeul Golden Dove, dar și la Muzeul Filmului din Düsseldorf sau în cadrul Festivalului pentru Drepturile Omului „Solidarity” de la Tel Aviv, filmul este o incursiune în România ultimului secol, din perspectiva lui Liviu Canțer, un bărbat de 92 de ani, supraviețuitor al unor importante evenimente istorice. „Însă nu este un film istoric. Te uiți la acest film ca și cum te-ai duce la bunici și ai asculta poveștile lor”, spune Ana Dumitrescu. Născută în Franța, la Lille, aceasta se stabilea la 20 de ani la Paris, unde avea să descopere mai întâi fotografia, iar apoi cinematografia. Ce o inspiră și ce o face să se întoarcă să filmeze în România? Iată!

LICU, O POVESTE ROMÂNEASCĂ. Cine este Licu și cum a devenit viața lui un film?

Licu este omul obișnuit. Îl poți vedea în el pe vecinul sau bunicul tău. A avut nefericirea să trăiască într-o perioadă tulbure a istoriei. Ca mulți alții. În final, este o lecție de viață în care vezi că lumea poate să se prăbușească lângă tine, dar viața continuă.

La 100 DE ANI DE ROMÂNIA, filmul narează istoria țării printr-o poveste personală. Cum arată această istorie, prin ochii bătrânului?

Nu este un film istoric. Te uiți la acest film ca și cum te-ai duce la bunici și ai asculta poveștile lor. Dacă ai un bunic pe care-l iubești sau l-ai iubit, mergi în cinema cu încredere, vei avea parte de multă emoție. Și poate mai înveți ceva din alte timpuri. Dar asta este secundar.

ATRACȚIA DOCUMENTARULUI. De ce documentar, ce te atrage la acest gen?

În primul rând, când fac un film nu mă gândesc să-l bag într-un tipar anume. Nu fac distincție între filmul de ficțiune și cel documentar. Oricum, în ambele variante există o punere în scenă. Documentarul de cinema este o viziune subiectivă, pusă în scenă de regizor. În cazul lui Licu, vorbim de dubla viziune subiectivă, din viața lui de 92 de ani (acum 94), eu am rămas doar cu amintirile puternice, pe restul le-am uitat sau am ales să le uit.

LICU, O POVESTE ROMÂNEASCĂ (REGIA: ANA DUMITRESCU)

CELELALTE DOCUMENTARE. Vorbește-ne un pic despre filmele tale anterioare și provocările lor.

Două filme foarte diferite ca stil. „Khaos” a fost numărul 10 al box office-ului documentar francez din 2012. Un film despre criza din Grecia, văzută prin ochii oamenilor. „Même pas peur” este o interogare despre identitatea franceză și despre crearea fricii în discursul politic francez, după atentatele de la redacția publicației „Charlie Hebdo”.

LA VIE EN FRANCE. Cum s-a stabilit Ana Dumitrescu în Franța?

Nu eu m-am stabilit în Franța, ci părinții. Pentru mine Franța este țara mea, unde am crescut, am mers la școală și unde am petrecut 90% din viața mea. Întrebarea ar fi: de ce am revenit în România, pentru că nu aveam nicio legătură cu România, trăind puțin aici. Prima dată, în perioada 2007 -2009, și cealaltă între 2016-2018. Am venit și în 2007 și în 2016, pentru a lucra la un subiect despre România. Așa am aflat istoria și tradițiile de aici. Educația mea a fost în franceză, limba franceză fiind cea maternă.

ÎNCEPUTURI. Cum ai crescut și cum ai ales ce vrei să faci?

Am crescut, cum ziceam, în Franța, la Lille, lângă Belgia. La 20 de ani am plecat la Paris. Nu am avut o educație românească. Am descoperit sarmalele la 33 de ani… Am lucrat 10 ani în bancă și am întâlnit un fotograf care mi-a transmis pasiunea pentru fotografie. Fotografia a rămas. Fotograful, nu. În 2011, când aparatul Canon a început să filmeze, m-am apucat de film. Acum este activitatea mea principală, fotografia fiind mai degrabă un hobby.

COTIDIAN. Cum trăiește un fotograf și un regizor, cum trăiești tu? Ce îți place cel mai mult la fotografie și cum te-a condus spre cinematografie? Care sunt cele mai puternice materiale pe care le-ai documentat ca fotograf?

Prost. Un fotograf sau un regizor trăiește foarte prost. Ăsta este adevărul. Sunt dependenți de subvenții sau de televiziune pentru finanțări. Este o luptă permanentă. Dacă nu ai o adevărată pasiune, mai bine nu te bagi în meseriile astea. Eu lucrez de 12 ani și rezist, dar îți trebuie o voință de fier. Nu fac fotojurnalism, ci fotografie documentară. În fine, vorbim de o structură narativă similară. Aș putea să scriu o carte. Filmul sau fotografia este doar un suport. Subiectele cele mai importante pe care le-am abordat în fotografie au fost: rromii deportați în Transnistria în al II-lea Război Mondial. Am făcut primul reportaj despre LGBT în România, în 2008.

INSPIRAȚIE. Ce te inspiră în mileniul III?

Am aruncat la gunoi smartphone-ul. Mă desprind de ce în ce mai des de Facebook. Mi-am omorât contul de Instagram si îmi vine să-mi dau foc la cardul VISA.

Pe moment este un fucking bullshit de millenials. Oricum nu am carnet, nu am mașină și mă descurc foarte bine și pe peliculă sau cu o cameră de 8mm.

Mă inspir din faptul că o să vină o generație de oameni care vor fi incapabili să citească o carte sau să se mai uite la filme, fiind prea lungi. Formate video scurte. Articole scurte. Toate pe net. Consum de alte bunuri de rahat fără valoare. Să sperăm că umanitatea nu va cădea în nihilism.

CU OCHII LARG DESCHIȘI. Ce te impresionează la lumea în care trăiești și vrei să aduci în arta ta – fie că vorbim despre film sau fotografie?

Nimic nu mă impresionează. Chiar nimic și nimeni. Motto-ul meu este umanist. Vorbesc despre subiectele care pe mine mă ating emoțional sau care mă interesează pe mine într-un mod egoist. Sunt foarte focusată pe drepturile omului și subiectele despre viața oamenilor. Cred că un film este un strop de apă într-un ocean, dar fiecare strop permite cumva să nu ne înecăm numai în reclame, programe de divertisment și fiecare strop poate aduce o viziune diferită a lumii pentru cineva, de undeva.

LEIPZIG. DOK Leipzig. Ce amintiri păstrezi din festival?

Extraordinar. A fost o veste cu totul neașteptată. Leipzig dă speranța că mai există în lumea asta posibilitatea să câștigi un premiu fără relații și mai ales venind din nowhere.

PRIN LUME. Care sunt locurile în care te-au dus până acum filmele și fotografiile tale, care ți-au rămas cel mai pregnant în minte?

Depinde ce tip de locuri. Festivalurile te invită. Nu aleg. Am fost cam în toată Europa. Nu am ajuns încă în Asia, Africa sau SUA. Locul în care am fotografiat cele mai tari cadre a fost în Paris, unde am lucrat la un proiect foto despre muncitorii clandestini. Un oraș în oraș.

Am făcut pelerinajul „gitan” de la Lourdes. Și acolo o fost un moment super.

Am lucrat cu dependenți de droguri, oameni într-o sărăcie lucie, dar și cu Regele Mihai. Îmi place să schimb universul cu fiecare nou proiect.

MOTIVAȚIE. Ce te motivează în tot ce faci?

Pasiunea. Asta nu se explică.

ROMÂNIA DE AZI. Cum vezi România după acești 100 de ani?

Nu sunt persoana potrivită să răspund la această întrebare. Pentru că nu am trăit aici în trecut, nu am prea trăit în România în general. Tot ce pot adăuga este că mustața a rămas la modă la bărbați (râde).

MODELE. Care sunt marii fotografi și marii regizori pe care îi urmărești, de la care ai învățat?

Am avut norocul să mă întâlnesc cu Willy Ronis. Un om extraordinar. L-am cunoscut și pe Jean-François Bauret. Un spirit liber. Voiam să fac un film despre el. Dar a murit…

Ca regizori, în documentar îi prefer pe Chris Marker, René Vautier, Joris Ivens, Jean Rouch. Ca regizori de ficțiune, ar fi Lynch, Almodovar, Lars Von Trier, Thomas Vinterberg etc…

LICU ȘI LUMEA. Ce ți-ai dori ca Licu să le transmită celor care îl vor întâlni în cinematografe?

Profitați de prezent pentru că viața este prea scurtă. Și aruncați-vă smartphone-urile. Mersi!

Am crescut în Franța, la Lille, lângă Belgia. La 20 de ani am plecat la Paris. Nu am avut o educație românească. Am descoperit sarmalele la 33 de ani… Am lucrat 10 ani în bancă și am întâlnit un fotograf care mi-a transmis pasiunea pentru fotografie. În 2011, când aparatul Canon a început să filmeze, m-am apucat de film. (Ana Dumitrescu, regizoare)

24
/09
/14

Jurnaliști puși în situații extreme, soldați reîntorși din Afghanistan, efectul misiunii NASA pe Lună asupra unei comunități de provincie, un fost cercetător devenit gangster, femei la putere versus bărbații la îndeletniciri domestice, un profesor de engleză pornit în căutarea lui John Lennon sunt doar câteva dintre personajele celei mai importante secțiuni, Competiția Internațională, a celei de-a VI-a ediții a Comedy Cluj.

24
/09
/14

Planşa, Productia independenta DaKINO Production si DIUD Film, surprinde o poveste de iubire autentică, trăită în cel mai uman mod cu putinţă, de îndragostiţii pasionaţi de scrimă.”Planşa” a surprins publicul cu o redare unică a artei de a face scrima, un sport al minţii şi al trupului, al controlului şi al anticipării exacte a intenţiilor adversarului.

22
/09
/14

Premiul Publicului celei de-a noua ediţii Anim’est (3 şi 12 octombrie) îi va reveni unuia dintre cele 37 de scurtmetraje de animaţie proiectate în cadrul secţiunii speciale Animash - în afara categoriilor competiţionale ale festivalului - o serie de filme de animaţie selectate ţi premiate la festivaluri internaţionale de renume.

22
/09
/14

“Hector în căutarea fericirii”, în regia lui Peter Chelsom, va deschide cea de-a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Film Comedy Cluj (10-19 Octombrie). Evenimentul va avea loc vineri, 10 octombrie, de la ora 19:00 când la Cinema Florin Piersic, psihiatrul londonez Hector va da startul distracției și filmelor bune.

22
/09
/14

Proiectul "Fotografie în versuri și muzică" înseamnă ilustrarea unei poezii atât prin imagini, cât și prin pasaje muzicale originale, care să reflecte tema creației literare atât vizual, cât și auditiv.

21
/09
/14

Ţara s-a umplut de festivaluri de film şi de proiecţii în spaţii „alternative”. Dacă locuieşti în Bucureşti, primăvara şi toamna ai la dispoziţie aproape săptămânal câte un festival, o retrospectivă sau un ciclu de filme. Oferta este uneori copleşitoare. Şi ce e rău în asta?

19
/09
/14

Începând cu primul weekend din octombrie, Festivalul Internaţional de Film de Animaţie Anim’est deschide, la cea de-a noua ediţie, împreună cu cei de la Calup, porţile unei noi locaţii-gazdă: o frumoasă casă istorică ridicată în anii’40 la numărul 46, pe strada Jean Louis Calderon, devine Re:Animation Hub.

18
/09
/14

În avanpremiera celei de-a șasea ediții a “Festivalului Internațional de Film Comedy Cluj”, bucureștenii sunt așteptați la o proiecție specială, duminică, 28 septembrie de la ora 22:00 în Club Control.

18
/09
/14

“România face documentar” exprimă simplu și concis dorința de a educa prin intermediul cinematografiei, folosindu-se de ideea de unitate întru cultură prin mijloace artistice. Documentarul aduce povești reale din viață, nemodificate și spuse întru totul așa cum sunt. De aceea, poveștile filmate despre români, aparținând unor români participanți la festival, demonstrează că România poate și face documentar.

18
/09
/14

Doi dintre cei mai apreciați actori ai momentului în teatrul românesc, Ofelia Popii și Sorin Leoveanu, se întâlnesc pentru prima dată într-o producție – nu una de teatru, ci una de film: „Q.E.D.”, în regia lui Andrei Gruzsniczki. Filmul intră în cinematografe din 10 octombrie, după ce a circulat prin marile festivaluri și a adunat câteva premii importante.

18
/09
/14

În perioada 16 octombrie – 4 decembrie, poți afla mai multe despre mecanismele din spatele industriei de cinema și poți să înveți să scrii informat și competent despre ele. Asociația Culturală Control N lansează un nou atelier, de data aceasta dedicat jurnalismului de film.