Ana-Ioana Macaria: Întrebarea care mă obsedează de când eram mică este „Cine sunt?”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-ioana-macaria-intrebarea-care-ma-obsedeaza-de-cand-eram-mica-este-cine-sunt/

Este actriţă la Teatrul Bulandra. A debutat, când era liceană, în „Trilogia antică” a lui Andrei Șerban, la Teatrul Naţional din Bucureşti, după ce începuse să se îndrăgostească de actorie în celebrul Pod al lui Cătălin Naum.

Un articol de Monica Andronescu|12 noiembrie 2017

A absolvit Facultatea de Teatru în 1995, la clasa profesor Sanda Manu, asistenţi Gheorghe Visu, Florin Anton. În anul 1993, când era studentă în anul II, a jucat în Nina Zarecinaia în celebrul „Pescărușul”, pus în scenă de Cătălina Buzoianu, la Teatrul Mic din București, un rol care i-a marcat traseul profesional. Astăzi, Ana-Ioana Macaria este și regizoare, după ce a absolvit Facultatea de Regie Teatru de la UNATC București. Spectacolul de absolvire, „Ospățul de piatră” după Molière se joacă la Studio Space de la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, o montare care reinventează textul lui Molière și despre care Ana-Ioana Macaria spune că îi este dedicat tatălui ei… O discuție despre teatru, viață, moarte, Dumnezeu, într-o superbă după-amiază de toamnă, undeva, pe o străduță de lângă Grădina Icoanei.

Ești proaspăt absolventă a școlii de regie. De ce Ana-Ioana Macaria, o actriță cunoscută și care joacă destul de mult, s-a apucat să studieze regia?

A venit regia peste mine fără să mă gândesc eu la ea. Așa cum a fost și cu actoria. Când eram liceană m-am înscris la cercul de teatru din Liceul „Sf. Sava”. Asta ca să chiulesc de la orele care nu-mi plăceau. Pentru mine era o joacă, dar îmi plăcea sala. Și-mi plăcea pe liniște să stau pe scena goală și să mă uit în sală. Atât. Și-mi plăcea mirosul. Pe urmă se pare că a fost un succes când am jucat. Și profesoara mea a insistat să mă duc la Pod, la domnul Naum. Eu n-am vrut. Dar după ce-am dat treapta, de gura ei, m-am dus, că mi-a zis că altfel nu mă mai primește la școală. M-am dus eu acolo îmbrăcată în uniformă și am început să lucrez. Dar eu făceam meditații la bilogie, voiam să dau la medicină. Însă, când am terminat clasa a XI-a a venit Andrei Șerban și toți podarii am mers la Național, am repetat, am jucat, am plecat în clasa a XII-a în turnee prin toată lumea și n-am mai apucat să învăț pentru medicină. Și când i-am spus mamei că trebuie să dau la teatru că e clar că la medicină n-am cum să intru că n-am învățat nimic, ea mi-a zis: „Sunt prea bătrână să te aștept pe tine să dai de 20 de ori”. Și i-am zis: „Bine, dau o dată și, dacă intru, bine, dacă nu, la anul dau la medicină”. Și… m-a luat valul.

Și acum, al doilea val, cu regia?

Primul spectacol pe care l-am făcut eu a fost după ce a murit domnul Naum – că tot de la Pod mi s-a tras. În seara înmormântării ne-am adunat toți în Pod, cu domnul Gheorghe Visu, și el a zis ca la 40 de zile, la parastas, să jucăm „Ștefan Vodă”, spectacolul de suflet al Podului, făcut de dl Naum. Să-l refacem noi. Și ne-am adunat mai mulți din cei care-am jucat și am refăcut spectacolul. După care, Podul continua să existe, dl Naum nu mai era, iar noi voiam să păstrăm spațiul. La acel moment era unicul loc din București în care publicul venea gratis și toată lumea muncea gratis. Și atunci mi-au zis mai mulți: „Lucrează și tu cu ei, fă scenuțe din Cehov, că tu ai jucat Cehov”. Și m-am apucat să fac asta. Pe urmă au venit podarii mai în vârstă și-au zis: „Hai, fă tot spectacolul!” „Păi eu nu-s regizor.” „Nu-i nimic, vedem noi.” Și eu am zis: „Refac spectacolul Pescărușul, în care am jucat eu, cel făcut de Cătălina Buzoianu”. Am sunat-o, i-am spus, a râs și a zis să-l refac. Evident că nu se poate reface nimic… A ieșit cu totul altceva. A fost îngrozitor de greu, dar mi-a plăcut enorm.

Ți-a plăcut ce? Să refaci destinele?

Mi-a plăcut să văd cum ce aveam eu în cap, rămânând la fel, de fapt cu alți oameni, devine cu totul altceva și cum se articulează un sens al întregului complet diferit de ce fusese și de ce aveam eu în cap. Era așa, ca o plantă care crește și mă depășește. Asta e superb. Și e un alt fel de a cerceta. Și e un tip de cercetare mult mai complexă pentru că se face în echipă.

De a cerceta ce?

Cum spune Cătălina Buzoianu… E vorba de misterul ființei. Până la urmă întrebarea care mă obsedează de când eram mică este „Cine sunt?” Mă uitam la părinții mei, știam că sunt părinții mei, dar n-aveam senzația că mă cheamă Ioana, știam că am un alt nume, credeam că am fost răpită dintr-o țară de zâne și că nu prea am ce căuta pe aici. Și mă jucam. Întrebam „Cine sunt?” și deschideam cărți. Și vedeam ce răspuns primesc. Habar n-avem, de fapt, cine suntem, de unde venim, unde ne ducem. În ultima vreme mă gândesc că suntem suma alegerilor noastre.

Și despre țara zânelor aveai și gânduri concrete?

Aveam niște amintiri vagi, cu o peșteră, cu o lumină. La țară, unde am copilărit, acolo mă simțeam mai de-a locului…

Și care au fost răspunsurile, de-a lungul timpului, la întrebarea: Cine sunt?

Nu pot să dau răspunsuri decât ca-n jocul acela: Ce-aș fi, dacă aș fi… dacă aș fi copac, aș fi nuc, dacă aș fi plantă, aș fi iarbă, dacă aș fi culoare… asta se schimbă… acum cred că sunt într-o zonă de albastru. Și dacă aș fi animal… cred că aș fi găină. Nu e de râs. Eu n-am prejudecăți în privința animalelor. Acum sunt cu pisicile. De când am devenit regizor nu mai sunt găină, sunt pisică (râde).

Și dac-ai fi un personaj?

Ceva între Antigona și Mercuțio.

Deci nu Nina? Nu te-a marcat rolul acela?

Ba da, enorm, așa încât la un moment dat aveam senzația că o să fie singurul rol pe care o să-l fac toată viața. Și acum sunt oameni care-mi vorbesc de acea Nina.

În tot timpul ăsta ți-a lipsit regia?

Nu. Nici nu-mi doream. Mi-aduc aminte, la filmări, la „După-amiaza unui torționar” la dl Pintilie, știu că-mi plăcea tot timpul să stau la monitor. Și dl Beligan mi-a zis: „Tu o să faci regie.” Și am zis: „Poftim? Nici nu mă interesează.” Și l-am întrebat de ce spune asta. „Fiindcă te interesează întregul”, mi-a zis. Și a fost într-adevăr o etapă, când, ca actriță, a început să mă intereseze întregul sens al spectacolului, dincolo de rolul meu. A venit odată cu maturitatea.

Care e câștigul unui regizor care e și actor?

Un actor vine cu știința dinăuntru, cumva știe să deblocheze, să și explice, să și arate. Nu e întotdeauna bine să arăți, dar dacă e necesar… Și un regizor actor e mult mai smerit. De multe ori marii regizori sunt interesați să se exprime pe ei. Regizorii care sunt doar regizori mie mi se pare că sunt mult mai copilăroși.

Foto Cosmin Ardelean

Spui că pe regizori îi interesează de obicei să se exprime pe ei. Pe tine ce te interesează să exprimi într-un spectacol?

Mie îmi place procesul repetițiilor. Și miracolul când se joacă prima oară cu public. Să văd ce se întâmplă în întâlnirea asta. La primul spectacol pe care l-am făcut doar am căutat, așa cum sapi în pământ fără să știi după ce… Acum, cred că sunt mesagerul întâlnirii dintre mine și autor. Teatrul e fundamental dialog.

Și în dialogul tău cu autorul, când simți că-l trădezi?

Ei da, eu l-am măcelărit pe Molière. Dar eu cred că există autori și autori. Mie îmi place să lucrez pe textele unor autori care au fost și actori. Dacă ne întâlnim pe lumea cealaltă, o să-i zic: „Știi cum e, trebuie să te adaptezi publicului tău…”.

Dar unde simți că se termină libertatea ta?

Cred că ai absolut toată libertatea, pentru că, iubind textul, n-ai cum să-l trădezi. Și oricum, fiecare dramaturg știe că se predă regizorului…

Acum, ești mai mult actriță sau mai mult regizoare?

Evident că sunt actriță. Pentru mine actoria e un mod de a fi, e terapeutic.

Și regia nu?

E prea devreme să mă întrebi asta. Dar regia e un război de uzură.

O încurcă în vreun fel actrița pe regizoare?

Câteodată da. E defectul acela profesional: auzi tot ce se întâmplă. Și sunt mult prea empatică. Știu ce înseamnă să te doară ceva care vine de la un regizor, dar nu cred că e rău.

Ce calități cauți tu la un regizor atunci când ești actriță?

Pasiune pentru ceea ce face.

Și e suficient?

Nu. Dar cel mai trist ca actor e să vrei tu mai mult decât regizorul. Și am trăit asta. Vorbesc din cicatrici… În rest, e ca într-o relație de iubire, regizorul trebuie să te facă să-l iubești. Dar dacă tu, ca regizor, îți propui să te faci iubit e o nenorocire. Pentru că trebuie să vină de la sine, nu să-ți propui. Prefer un regizor care întreabă, decât unul care afirmă, mi-e frică de afirmații pentru că se transformă în certitudini care se împietresc și după aia e trist.

S-a modificat în timp motivația pentru care faci teatru?

Cea principală nu.

Și anume?

Sunt fericită când fac asta. Din punctul ăsta de vedere sunt Zarecinaia. Sunt fericită pe scenă. „Pe scenă simt că sunt frumoasă”.

Și regie faci tot pentru că ești fericită?

Da, dar e altfel. Cel mai frumos e când actorul preia ce-i dai și metabolizează și este exact ce voiai tu, dar în felul lui și cu ceva în plus. Alea sunt momentele cele mai frumoase. Pentru că îți dezvelesc o frântură de sens în plus.

Ești un mic demiurg atunci?

Nu. Pentru că tu devii atunci doar spectator, nu mai ai ce face acolo. Pleci mai departe.

Păi poate așa e și cu Dumnezeu, ne-a creat și a plecat…

Nu, eu nu cred c-a plecat. Sunt sigură că e tot acolo. Mie mi-a răspuns la întrebări.

E o lume în care Dumnezeu nu prea mai are loc. E un curaj să spui ce spui tu…

Din punctul meu de vedere esența e iubirea și iertarea. Și nejudecata. Și măsura. Dacă ții cont de asta, rămânem valabili. Mie-mi răspunde universul.

Care-i cea mai importantă întrebare la care ți-a răspuns universul?

Depinde și ce întrebi… De fapt, nici nu întrebi. Mai degrabă universul își răspunde la incertitudini, nu la întrebări, că întrebarea presupune o formulare. Era tata foarte bolnav, spre final, și știu că l-am mângâiat ca pe un copil. Era neputință, sfâșiere, tristețe… Și am plecat spre casă, era vară, pe la apus. Și mergeam și mă gândeam la asta. Tata nu a fost credincios. Dimpotrivă. Nu e ceva cu care să te împaci ușor când pleacă un părinte. Unde pleacă și unde plecăm toți?! Și cât de sfâșietor e să-ți devină părinții copii mai ales când n-ai copii… Eram tristă și mă văitam în gând. Și am dat peste o bisericuță mică de lemn. Și la un moment dat am simțit cum mă mângâie ceva pe cap și s-a dat la o parte o creangă și a venit o rază de soare și am văzut cerul și norii. Și era clar o mângâiere. Dar și o frică îngrozitoare. Cred că din copilărie mi se trage, un soi de certitudine a ordinii. Nimic din jur n-o contrazice. Chiar simt că e o ordine care ne depășește. Iar dacă vrei s-o descrii în cuvinte o pierzi…

Frica de care vorbeai e frică de moarte?

Da. Moartea e foarte urâtă. Știu ce spun, am vrut să fac medicină… Și mi-e frică de ce e urât.

Faptul că faci teatru, și nu medicină, are legătură cu asta?

Cred că sunt două feluri de a cerceta același lucru.

Viața sau moartea?

Omul.

Și ce-ai aflat cel mai important despre omul care ești, prin teatru?

Teatrul îți arată că suntem unici. Că poți să pui alt actor care să facă același lucru și va fi cu totul altceva. E esența unică a fiecăruia.

Și aveai nevoie de teatru ca să afli asta?

Cumva da, pentru că viața îți arată că oricine poate fi înlocuit. Și ce mai are teatrul minunat e paradoxul, faptul că două lucruri opuse sunt simultan adevărate.

Spuneai că ai făcut „Ospățul de piatră” legat de tatăl tău…

Cumva da. Eu am citit acest text de mai multe ori, în mai multe momente din viață. Cred că în funcție de momentul vieții tale descoperi în texte lucruri diferite. Și m-am hotărât să-l fac, atunci când mi s-a părut că Don Juan e un om ca toți oamenii, care fuge de moarte, doar că fuge într-un anume fel… Și probabil că, dacă n-ai credință, e singurul fel de a trăi fericit. Iar tata nu era un om care credea. Mi s-a părut că e un text despre moarte, despre întâlnirea cu moartea. Iar eu am încercat să fac un fel de comedie neagră și ca să trec peste acel moment.

Povestește-mi cea mai frumoasă amintire cu tatăl tău!

Învățasem să citesc pe la 5 ani. Și ne jucam așa: îmi spunea un titlu din bibliotecă și mă punea să găsesc cartea. Timp în care el citea, până găseam eu cartea… Îmi amintesc multă căldură și iubire de la tata. Tatăl lui fusese pe front, dat dispărut, el a crescut într-o sărăcie cruntă, a plecat de-acasă la 14 ani ca să poată supraviețui. Cred că ceva din nedreptatea asta l-a făcut, poate, să n-aibă credință. Și într-adevăr, era produsul unei epoci. Când îmi dau seama cât de prețios era să poți să-ți afirmi credința și văd acum că e fix de-a-ndoaselea, mi se pare foarte trist. Exact acum, când vorbim de toleranță…

Ce te interesează să spui prin spectacolele pe care le faci? Care e mesajul?

Max Frisch spune așa: „Ca scriitor de piese consider că mi-am împlinit cu prisosință datoria dacă o piesă ar reuși, fie și numai o singură dată, să pună o întrebare, în așa fel încât din clipa aceea spectatorii să nu mai poată trăi fără răspunsul la întrebare, fără răspunsul lor propriu, pe care-l pot da doar prin însăși viața lor.” Acesta e răspunsul meu…

Care sunt întrebările care te macină acum?

De ce fac oamenii rău când pot să facă bine? Către ce alergăm în halul ăsta? De unde venim și unde ne ducem. Dar cred că trebuie să rămână întrebări…

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.