Ana Lungu: „Un prinț și jumătate” a fost gândit ca o înșiruire de momente din viața unor oameni
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-lungu-un-prin%c8%9b-%c8%99i-jum%c4%83tate-a-fost-g%c3%a2ndit-ca-o-%c3%aen%c8%99iruire-de-momente-din-via%c8%9ba-unor-oameni/

INTERVIU „Un prinţ şi jumătate” a fost gândit mai mult ca o înşiruire de momente din viaţa unor oameni decât ca o poveste, spune tânăra regizoare Ana Lungu despre cel de-al treilea film al său, proiectat în Competiţia Festivalului de la Sarajevo.

Un articol de Ionuţ Mareş|15 august 2018

Al treilea film realizat de Ana Lungu, după „Burta balenei” (2010, regizat împreună cu Ana Szel) şi „Autoportretul unei fete cuminţi” (2015), „Un prinţ şi jumătate” (2018) îi are în rolurile principale pe Iris Spiridon, Marius Manole și István Teglas și vorbește despre trei prieteni din București, care împrumută prenumele reale ale actorilor şi a căror relație este pusă în pericol după moartea unui alt prieten comun şi după ce Iris se îndrăgostește de un scriitor maghiar din Transilvania, jucat de actorul László Mátray.

Produs şi distribuit de Mandragora, filmul va fi lansat în cinematografe la 7 septembrie.

Ionuț Mareș: Ai scris scenariul împreună cu Iris Spiridon, care joacă și personajul central. Care a fost ideea voastră de pornire, cum ați decis că ea poate sta la baza unui film și cum ați dezvoltat-o?

 Ana Lungu: Demersul a fost într-un fel similar cu primul meu film, „Burta balenei”, pe care l-am făcut împreună cu Ana Szel. Iris Spiridon este regizoare de teatru. Acum trei ani ne-am apucat să scriem un scenariu inspirat de evenimente din viața ei și am hotărât de la început că ea va juca rolul principal.

Cum ai gândit structura și stilistica filmul? Există o anume dedramatizare, dată și de planurile-secvență, în care camera e plasată de cele mai multe ori la distanță de personaje, plus o ușoară artificialitate asumată, în mizanscenă și chiar în jocul actorilor.

Din punct de vedere dramaturgic am încercat să evit o structură clasică în trei acte care adeseori simplifică și schematizează realitatea pentru a o putea încadra mai ușor în formule prestabilite. În modelul narativ tradițional predomină o cauzalitate rigidă pe care am încercat să o evit. Pentru mine acest tip de determinism este echivalentul mecanicii newtoniene într-o lume care s-a schimbat și în care au apărut noi paradigme.

„Un prinț și jumătate” a fost gândit mai mult ca o înșiruire de momente din viața unor oameni decât ca o poveste, ca un „story”. Mi s-a părut potrivit să surprind aceste momente în cadre secvență, un fel de tablouri în timp real.

La fel ca în „Autoportretul unei fete cuminți”, precedentul tău film, și în „Un prinț și jumătate” personajul central este o tânără aflată într-un moment de cumpănă, cauzat de această dată de moartea unui prieten și de legăturile ambigue cu cei doi prieteni cu care împarte un spațios apartament. Ce te atrage la astfel de personaje feminine, analizate mai mult din afară, fără psihologizare, de unde și dificultatea de a le ghici până la capăt sentimentele și intențiile?   

Nu știu ce mă atrage, nu e ceva ce mi-am propus neapărat. Legat de psihologizarea personajului – cred că ține de modelul determinist de care vorbeam mai devreme. Încerc să folosesc alte mijloace de construcție.

Cum ai lucrat cu acest grup de actori, care îți sunt, cred, și prieteni și care au devenit cunoscuți în primul rând din teatru, și apoi din filme: Iris Spiridon (care este regizoare de teatru), Marius Manole, István Teglas, Emilian Oprea sau László Mátray? Ce le-ai cerut?

În primul rând, sincer, mă consider privilegiată că am avut ocazia să lucrez cu niște actori atât de buni, pe care îi admir în teatru de multă vreme.

Marius, pe lângă talentul nemaipomenit, este și foarte serios la lucru, nu pierde niciodată vremea și are o atitudine care ajută mult regizorul. Propune soluții și vine cu idei, participă activ la construirea unei scene.

István este foarte precis și atent. Cum spunea cineva: „ca un ceas elvețian”. La filmare făcea întotdeauna exact ce îi ceream, atent la nuanțe și la detalii.

Cu László am repetat cel mai mult, în scenele cu el replicile sunt mai puțin improvizate și mai aproape de textul inițial din scenariu. Am lucrat într-o atmosferă foarte plăcută la el acasă, la Surcea. La filmare am fost surprinsă cât de bine a acumulat tot ce am discutat și la momentul „livrării”, când porneam camera, era impecabil. De câteva ori am avut senzația, nu doar în scenele cu el, că asist la un spectacol de teatru care se desfășoară acolo, pe platou, doar pentru mine.

Colaborarea cu Iris a fost diferită pentru că, pe de o parte, ea nu este actriță și îmi este și prietenă apropiată. Mi-e greu să dezvolt mai mult pentru că ar însemna să vorbesc, de fapt, despre prietenia noastră. Îi sunt recunoscătoare că a acceptat acest tip de expunere în fața camerei, nu e deloc ușor și sunt bucuroasă de rezultat.

Ana Lungu, la filmări alături de István Téglás, Marius Manole şi Iris Spiridon

Filmul are și o autoreflexivitate jucăușă, care face cu ochiul cunoscătorilor: unii interpreți par a juca personaje apropiate ca preocupări de cele din viața reală (împrumutându-le chiar și prenumele lor reale). Apoi, îi aduci de asemenea în distribuție, în roluri mai mici, pe regizorul de teatru Radu Afrim, pe dansatorul și coregraful Răzvan Mazilu sau pe jurnalista și criticul Iulia Popovici. De unde această idee de a amesteca ficțiunea cu o aparentă realitate?

Deși este un film de ficțiune, m-au interesat și anumite aspecte documentariste. Eric Rohmer spunea: „A good film is also a documentary”. Am căutat să surprind un mediu, o categorie socială. Radu Afrim, Răzvan Mazilu, Iulia Popovici fac parte din această lume.

Filmul vorbește discret despre doliu, despre nevoia de prietenie și chiar de afecțiune, despre teama de singurătate. În ce măsură acestea te inspiră sau te preocupă și în viața de zi cu zi?

Sunt întrebări și teme care mă preocupă atât în viață, cât și în activitatea cinematografică. Deși atunci când vorbim despre intimitate ne gândim la o apropiere erotică, există în primul rând o intimitatea emoțională care se manifestă între doi indivizi și aceasta este una din principalele teme ale filmului.

În jurul meu, familia în forma ei tradiţională se întâlneşte din ce în ce mai rar. La o vârstă la care cei din generaţia părinţilor noştri erau căsătoriţi şi cu copii, multe cupluri sunt deja divorţate, mare parte dintre femei sunt singure, iar numărul celor care îşi exprimă deschis homosexualitatea a crescut semnificativ.

Sociologii și specialiștii în demografie spun că și în România se conturează o generație care a împlinit 30 de ani și care nu mai respectă regulile tradiționale ale maturității.

Pornind de la aceste observații și din experiența proprie am scris împreună cu Iris o poveste în care trei tineri ajunși la vârsta adultă nu reușesc, din diverse motive, să-și întemeieze o familie. Ca o soluție împotriva singurătății  aleg, pentru moment, să locuiască împreună alcătuind un surogat de familie în care fiecare îndeplinește diverse roluri.

28
/05
/20

CRONICĂ DE FILM La unele documentare ne uităm pentru că ne interesează mai ales un autor sau un stil. Iar pe altele le privim în primul rând pentru subiect. Din a doua categorie face parte „Becoming” (2020), de Nadia Hallgren – un film despre Michelle Obama produs şi difuzat de Netflix.

22
/05
/20

O serie de interviuri reunite sub umbrela InspiraTIFF, un proiect nou conceput de echipa Festivalului Internațional de Film Transilvania, va fi difuzată săptămânal pe platforma de streaming TIFF Unlimited, începând din 25 mai. Primul invitat al jurnalistului Mihnea Măruță este regizorul Cristi Puiu, unul dintre cei mai valoroși invitați ai TIFF, prezent la Cluj cu toate filmele sale în ultimii 20 de ani.

19
/05
/20

CRONICĂ DE FILM Pentru că încă nu putem merge la cinema şi la festivaluri, rămânem tot la platformele cu filme accesibile din fotoliul de acasă. De data asta, vă recomandăm trei scurtmetraje foarte speciale, realizate de britanicul Jonathan Glazer, thailandezul Apichatpong Weerasethakul şi americanul Jonas Mekas şi disponibile pe MUBI.

17
/05
/20

CRONICĂ DE FILM Cu premiera recentă la HBO şi disponibil pe platforma HBO GO, „Natalie Wood: Ce rămâne în urmă” (2020) este un documentar biografic realizat de Laurent Bouzereau despre una dintre cele mai cunoscute actriţe americane. Filmul are ca punct de pornire moartea suspectă a vedetei la doar 43 de ani.

13
/05
/20

CRONICĂ DE FILM Era inevitabil să apară și primele filme realizate în izolare. Radu Jude a lansat un scurt autoportret conceput la invitația Arte/ZDF. Iar Dan Chișu a încercat un lungmetraj, un simplu excercițiu autocomplezent despre un regizor care roagă actori să joace într-un film despre viața în carantină.

07
/05
/20

PREVIEW Din multitudinea de oferte de filme care pot fi văzute de acasă în perioada asta de izolare, vă propunem câteva titluri clasice maghiare, puse la dispoziţie online şi gratuit, cu subtitrare în engleză, chiar de Arhiva de Film din Ungaria.

Page 1 of 26212345...102030...Last »