INTERVIU Se joacă la Teatrul Metropolis spectacolul „Freamătul plopilor”, după un text de Gérald Sibleyras, în regia Ancăi Maria Colţeanu, regizoare cu care vă propunem un interviu despre teatrul autohton şi provocările sale.
Un articol de Alina Vîlcan|28 ianuarie 2018
Pe scena Teatrului Metropolis, actorii Costel Constantin, Marius Stănescu și Dan Aştilean sunt Gustave, Fernand și René, trei pensionari militari petrecându-și ziua pe terasa unui azil; ei sunt protagoniștii unei povești despre speranță, cu accente de comedie și tandrețe, așa cum a lăsat scris francezul Gérald Sibleyras, al cărui text Anca Maria Colțeanu îl avea în minte de mai bine de un deceniu. Născută în 1974, Anca absolvea în 1998 Regia, în cadrul UNATC, la clasa profesoarei Cătălina Buzoianu. Astăzi este doctor în istoria teatrului, iar spectacolele sale sunt jucate pe scenele unor teatre precum Bulandra sau Metropolis, dar și în spații independente, ca Point. Cum se vede teatrul autohton de acum prin ochii unei regizoare din generația tânără? Iată!
Cum a apărut spectacolul „Freamătul plopilor” de la Teatrul Metropolis și de ce să-l vedem?
Textul îl aveam în proiect încă de acum 14 ani. Între timp, 10 ani am făcut regie de televiziune. Între timp, Tom Stoppard a tradus și adaptat acest text care a avut premiera la Wyndham’s Theatre în Londra cu titlul „Heroes”. „Freamătul plopilor” intra cumva în planul meu regizoral din vremea aceea și la fel de valabil l-am redescoperit când l-am propus directorului George Ivașcu. E o comedie nostalgică, ai cărei protagoniști trăiesc cu entuziasm duioase acte de eroism. Gândul meu când am făcut spectacolul a fost că, atunci când între viața și moartea din jurul tău aproape că nu se mai simte delimitare, existența devine un exercițiu fragil de rezistență.
„Freamătul plopilor”, în regia Ancăi Maria Colțeanu, la Teatrul Metropolis
Cum a fost aleasă distribuția?
Distribuțiile, cumva se aleg singure. Tu, regizor, ți le imaginezi, le potrivești, le gândești și până la urmă, într-un fel magic, vine omul potrivit la locul potrivit. În distribuția mea vorbesc despre trei mari actori.
Care a fost marea provocare în privința acestui spectacol, ce a fost cel mai dificil?
Eu nu cunosc lucruri dificile când repet pentru un spectacol. Cunosc bucurie. emoții și mărturisiri. Teatrul are niște legi. Dacă le cunoști și le respecți, îți îngăduie să-l afli. De ani buni încerc să-l aflu și să-l deslușesc. Marea provocare e, ca de obicei, întâlnirea cu spectatorul căruia trebuie să-i livrezi emoție reală și, preferabil, un plan aspirațional. Acolo se dă măsura lucrului, el te judecă. „Freamătul plopilor” are la bază un text foarte bine scris, o poveste coerentă pe care mi-am propus un spectacol bazat pe actor, cu un minim de mijloace sceno-tehnice.
Cum ai descrie cele trei personaje – Gustave, René și Fernand, pentru spectatorul modern?
Fiecare dintre noi avem în viața noastră un Gustave, un René sau un Fernand. Dacă nu-i avem, sigur îi cunoaștem. Dacă îi avem, să-i păstrăm. Au fost spectatori care au râs plângând. Deci cei trei există. Sunt trei eroi.
Ce te inspiră și ce te motivează ca artist?
Mă inspiră viața despre care spunem că bate filmul. Deci bate imaginarul. Ne uimește, ne miră. Mă motivează tot viața. Cred că arta, ca să aibă valoare, trebuie să fie în acord cu timpul ei și să prefigureze timpuri viitoare. Și mă mai inspira artiștii plastici, mulți scriitori și destul de multe filme. Cred că am meseria care schimbă lumea. Și mai cred că, dacă faci artă, trebuie să crezi că schimbi lumea.
Ce regizori preferați din toate timpurile ai?
Asta e o întrebare capcană. Știu sigur ce regizori nu prefer: cei care n-au talent. Prefer regizorii care mă uimesc cu onestitatea lor în lucrul cu actorul, cu inteligența lor, în felul în care citesc textele și cu știința meseriei în viața scenei și în inovația spectaculară. Cam pe acolo se arată talentul, pe la această categorie. Și când ai talent, unele spectacole îți ies, altele nu. Prefer regizorii care greșesc și care au emoții la lucru. Îi prefer pe cei cărora le citești universul pe scenă.
Cum vezi teatrul autohton în România anului 2018?
Teatrul autohton îl văd scindat, cu estetică de social media – de cele mai multe ori lipsită de conținut – năpădit de mijloace spectaculare pe care nu le stăpânim bine, dar le folosim abuziv; fără stabilitate. Sau conservat excesiv și murind sufocat de naftalina ideilor noastre. Încă nu s-a creat o mișcare teatrală românească. Ziceam la un moment dat că videoproiectorul e mai important decât actorul în teatrul românesc. Încă mai copiem. Acum văd că e moda importului de spectacole. Am lucrat la seriale de televiziune importate și cunosc rețeta. Condamn categoric pervertirea actului teatral în același mod. Dar probabil e doar problema mea și multă lume îmi va spune că e o categorie necesară. Poate e necesară, dar în adâncul sufletului meu aș vrea să se numească altfel decât „teatru”. Nici în teatrul de stat și nici în cel independent nu văd nimic cu adevărat radical. E o moleșeală care se animă când râde publicul. E mult comercial în care câțiva oameni de teatru fac teatru. Teatru de calitate se face greu și e rar.
„Freamătul plopilor” (regia: Anca Maria Colțeanu)
Dacă ar fi să alegi cea mai interesantă experiență trăită până acum în teatru, care ar fi aceea?
Când profesoara mea, Cătălina Buzoianu, mi-a spus că sunt abulică și m-am trezit brusc, când am văzut că Victor Ioan Frunză stăpânea scena mare a Teatrului Național și am înțeles că lângă el o voi învăța și eu, când am așteptat două săptămâni la Piatra Neamț, să-mi spună Vlad Mugur care e secretul meseriei, convinsă fiind că e vorba de un anumit secret ce poate fi spus într-o frază; și de fiecare dată când fac un spectacol nou și-mi dau seama că încă sunt abulică, că nu știu în amănunt scena pe care montez și încă n-am deslușit secretul meseriei. Acestea toate formează interesanta experiență continuă pe care o trăiesc în teatru lucrând cu actorul.
Dar publicul, cum ți se pare publicul de teatru de la noi?
Îngăduitor. Ne iartă ușor și ne aplaudă în picioare. Îi mulțumim.
Ce alte spectacole de Anca Maria Colțeanu mai putem vedea acum și unde?
În 2017 am montat „PARTY” de Tom Basden, la Teatrul Point și acum montez „Treapta a noua” de Tom Ziegler, la Teatrul Bulandra, spectacol la care vă invit în curând.
Nici în teatrul de stat și nici în cel independent nu văd nimic cu adevărat radical. E o moleșeală care se animă când râde publicul. E mult comercial în care câțiva oameni de teatru fac teatru. Teatru de calitate se face greu și e rar. (Anca Maria Colțeanu, regizoare)
Foto: arhiva personală a invitatei
