Anchetă Ziarul Metropolis: De ce este „Aferim!” un film important
https://www.ziarulmetropolis.ro/ancheta-ziarul-metropolis-de-ce-este-aferim-un-film-important/

Pentru că se spun şi se scriu destule lucruri neavenite despre „Aferim!”, noul lungmetraj al lui Radu Jude, încă în cinematografe, am rugat mai mulţi critici să explice, în câteva fraze, de ce avem de-a face, totuşi, cu un film important al cinematografiei române.

Un articol de Ionuţ Mareş|26 Martie 2015

Iulia Blaga (Suplimentul de Cultură)

„Aferim!” funcţionează ca un fel de şedinţă de hipnoză regresivă. A fost atât de bine documentat din dorinţa nu doar de a-ţi arăta de la prima scenă că e un construct subiectiv, ca orice interpretare a unui eveniment din trecut, ci şi ca să forţeze o cuplare cu mentalul colectiv al epocii pe care o tratează.

Cinemaul lucrează pe subconştient, de aceea toată povestea bine unsă ca documentare, producţie, regie, interpretare, muzica s.a.m.d. poate ajunge să funcţioneze ca o mantra care, la un moment dat, să permită spectatorului să acceadă inconştient la mentalitatea vremii.

Jude şi coscenaristul Florin Lăzărescu pleacă de la premisa că mentalitatea pe care azi o avem despre ţigani ne-a fost transmisă din tată-n fiu, ori, psihogenealogia tocmai asta susţine, că există traume care se transmit într-o familie cale de multe generaţii, şi nu genetic.

Faptul că filmul a avut mai mulţi spectatori în primul weekend faţă de „Poziţia copilului” arată clar că nu premiul de la Berlin i-a impresionat pe români şi că subiectul pe care îl tratează e unul sensibil.

Mi se pare cu atât mai important acest moment (nu doar pentru cinematografia română) cu cât „Aferim!” apare la puţină vreme după extraordinarul documentar al lui Alexander Nanau „Toto şi surorile lui”, care înregistra fără farduri sau agrafe stilistice efectele contemporane ale poveştii din „Aferim!”.

Dragoş Marin (Filmreporter.ro)

Sper să nu mă grăbesc cu concluziile, dar eu văd importanţa lui „Aferim!” ca fiind similară cu ce a însemnat „Marfa şi banii” pentru o întreagă generaţie de regizori. Desigur, timpul va spune dacă efectele sale vor fi sau nu similare – dacă va rămâne o anomalie în cinematografia noastră sau un vârf de lance pentru o nouă paradigmă.

Cum spuneam şi în textul pe care l-am scris pe Filmreporter.ro, „noutatea stă în faptul că e poate prima dată când simţi, într-un film românesc, că trecutul prinde viaţă. Nu în sensul de reconstituire minuţioasă la nivel scenografic (deşi arată a film foarte muncit pe partea asta), ci în sensul concret că e prima dată când vezi un boier sau un ţăran de secol 19 la care te poţi raporta ca la nişte înaintaşi ai tăi. Şi asta pentru că Jude oferă propria sa interpretare a trecutului pornind de la prezent, cu care îşi pune personajele şi spectatorii în dialog permanent (câteodată deloc subtil, vezi replici ca „ţară bună, rea tocmeală”), dintr-o perspectivă profund modernă”.

De la filmele istorice cu puternic substrat ideologic la istorie-comentariu e distanţă lungă.

Mihai Fulger (Observator Cultural, FILM)

„Aferim!” este un film important al cinematografiei române pentru că:

– ne propune un concept regizoral puternic, unitar şi original (chiar dacă preia şi unele elemente specifice Noului Cinema Românesc);
– îmbină fericit convenţiile cinematografului de gen (de epocă, de aventuri, western etc.) cu rigorile cinematografului de autor;
– ne aduce aminte de bogăţia şi frumuseţea limbii române, precum şi de vârfurile literaturii şi cinematografiei naţionale;
– vorbind despre Ţara Românească din urmă cu 180 de ani, vorbeşte în acelaşi timp despre România de azi;
– face cu adevărat istorie, din toate punctele de vedere.

Cinesseur (cinesseur.blogspot.com)

Tocmai pentru că se spun/scriu destule tâmpenii despre el, „Aferim!” e un film important. Tocmai pentru că înfierbântă atmosfera, uneori şi capete, polarizând opinii, e un film important. Discuţiile acestea sunt necesare, chiar dacă tonul e tot mai ridicat, tot mai ritos, ba se mai aruncă şi invective… Taberele s-au situat pe poziţii ireconciliabile iar oponenţii îşi catapultează cu fervoare argumentele nu în ideea de a construi un dialog, ci de a-şi anula „duşmanul ideologic”.

Destule puncte de vedere colcăie de aberaţii (impresia mea e că unele sunt deliberat plasate fiindcă a trola e un obicei la modă!), dar aşa e la noi, uzul nuanţelor e încă în Evul Mediu timpuriu (e o evoluţie, totuşi, în raport cu preistoria). Aşa că mai vin o dată şi zic: tocmai pentru că oferă nesperatul prilej, în colţul nostru de lume, se înţelege, de a separa pleava de grâu „Aferim!” e important.

Prin urmare, catalizând atâtea energii şi umori, filmul lui Jude face un mare bine amorţitului spaţiu local în care schimbul ideilor e rapid înlocuit de atacuri şi zgomot. Cel puţin de data asta îmi place să cred că nu e mult zgomot pentru (mai) nimic!

Irina Trocan (FilmMenu, Acoperişul de Sticlă)

„Aferim!” urmează mai strict regulile narative şi regizorale ale cinemaului clasic decât filmele anterioare ale lui Jude, doar că observaţia asta n-ar trebui să fie înţeleasă drept un reproş.

Consecvenţa sau progresul stilistic n-ar trebui să fie singurele criterii de evaluare. La „Aferim!”, plasarea acţiunii şi tema sunt ambele noi în filmul românesc şi asta nu-i prea permite artificii stilistice – un lucru trebuie spus cât mai articulat înainte să poată fi spus cu elipse şi înflorituri.

Lucian Maier (FilmSense, Tribuna)

Nu se întîmplă foarte des (la noi şi oriunde) să fie realizat un film care spune o poveste de care spectatorul se poate bucura sincer, fără nicio interferenţă socio-politico-filosofică, şi, în acelaşi timp, în mod natural, fără nicio pretenţie, fără preţiozităţi, fără să fie condescendent în relaţie cu spectatorul, filmul să fie şi social, şi politic, şi filosofic.

În raportarea sa la realitate, omul îşi construieşte lumea prin limbaj. Lumea are un rost pentru orice om în măsura în care acesta din urmă are acces la tainele sale. Accesul întotdeauna are loc prin limbă (cuvintele fiind semnele unui cod în care e înregistrată lumea). În acest sens, limba este un depozitar al evenimentelor, ca lucruri rostite şi înfăptuite; este un depozitar al istoriei.

Radu Jude conduce filmul în direcţia aceasta, a chestionării posibilităţii noastre de a accesa istoria prin intermediul limbii – în măsura în care, noi, cei care accesăm istoria, suntem parte din conştiinţa prezentului (din manifestarea limbii aşa cum este ea astăzi).

Însă în tot acest timp (al investigaţiei prin limbă), Radu Jude face şi alte cercetări – în relaţie cu prejudecăţile, cu ideea de conducător politic, cu raporturile de putere din societate (bărbat – femeie, lege – societate, zapciu – boier, conducător – supus etc.) – prin care „Aferim!” devine un act artistic inepuizabil.

Marian Sorin Rădulescu (Liternet, Tribuna)

Ca să aflăm de ce este „Aferim!” un film important pentru cinematografia română, ar trebui întrebată chiar ea. Şi nici aşa nu cred că ar fi toată lumea mulţumită, indiferent de răspuns. S-ar găsi şi atunci cârtitori să zică: De unde ştie ea, cinematografia, ce e important şi ce nu pentru ea?

Importanţa unui film este, în fond, o chestiune personală. Un film ca „Aferim!” este înjurat sau iubit de oameni care, mai mult sau mai puţin, împărtăşesc aceleaşi valori, aceeaşi sensibilitate, acelaşi ideal.
De oameni care sunt sau nu obsedaţi de purisme (ideologice, naţionale, morale), de oameni care sunt legaţi sau nu de „epopeea naţională”, aşa cum a fost ea povestită în serialul popular cu voievozi, haiduci, zapcii, comisari ş.a.m.d. – cu toţii eroi, fireşte.

„Aferim!” mi se pare important, întâi de toate, pentru dimensiunea sa tragi-comică, de tip râsu’-plânsu’, care anulează radical orice dimensiune „eroică”, triumfalistă, senzaţionalistă din mai vechile filme „istorice” şi „de acţiune”. În fine, filmul lui Radu Jude mi se pare important pentru că, într-o manieră deloc interesată de reconstituirea strict artizanală, exterioară a epocii (cum se întâmplă şi în filmele lui Lucian Pintilie), invită spectatorul treaz şi atent să-şi reconsidere şi analizeze propriile prejudecăţi şi propria identitate, într-o lume din ce în ce mai pestriţă şi mai supusă schimbărilor de tot felul.

Adina Baya (Orizont, Marele Ecran)

De ce e „Aferim!” e un film foarte important pentru cinemaul românesc? Pentru că, în spatele unui western cu oameni în iţari, se ascunde un fel de poveste atotcuprinzătoare despre România, o „metanarrative”, dacă ar fi să împrumut termenul lui Lyotard. E filmul care îţi arată cum eşti şi de ce eşti aşa, îţi aminteşte de unde vii.

Şi te face să constaţi cinic-amar că, deşi au trecut 180 de ani de la acţiunea filmului, majoritatea lucrurilor arată cam la fel. Minorităţile etnice sunt luate, în continuare, drept ţapi ispăşitori pe care majoritatea i-ar tortura oricând cu plăcere pentru a-şi distrage atenţia de la propriile greşeli. Stăpâne absolută peste relaţiile interumane sunt tot negocierea, cearta, ţigăneala pe bani mărunţi şi ciubucul.

Femeile sunt, în marea lor majoritate, tot privite ca nişte anexe cu creierul mai mic al soţilor/taţilor lor. Trăim în continuare în ţara lui „facem să fie bine”. Suntem cu toţii în continuare nemulţumiţi de ţara în care trăim etc. Iar dincolo de toate tarele, românul continuă să fie un tip «de treabă», gata să ia apărarea celor care o merită, dar în acelaşi timp să fugă cuminte la loc în banca lui atunci când o figură autoritară îi cere asta cu ton apăsat.aferim-188523l

„Aferim!” e unul dintre cele mai „româneşti” filme pe care le-am văzut vreodată, stabilind cu precizie o suită de valori universale ale acestui neam. Asta dacă vrei să-l vezi aşa. Dacă nu, mai e şi varianta de a-l citi ca pe o pastişă la adresa lui Tarantino, a lui Shakespeare, a „Moromeţilor” şi a altor câteva piese magistrale care se pot ghici în intertext.

„Last but not least”, e de departe cel mai credibil film de epocă românesc pe care l-am văzut deodată. Jude are un talent rar de a reda autenticul chiar şi când actorii vorbesc în proverbe; şi când zapciul lui Teo Corban e o doar voce care se aude în timp ce doi călăreţi abia se zăresc în depărtare pe ecran, şi când stai la masa din cârciumă cu Şerban Pavlu.

Filip Standavid (EuropaFM)

Cel mai uşor ar fi să iei comentariile – niciodată moderate! – din subteranele cronicilor online ale filmului şi să constaţi că Jude are dreptate: unul dintre idioţi îl numeşte “jidov” din cauza numelui de familie, care ar însemna “iudeu, iudă”. Când cineva îi atrage atenţia că jude = judecător, se porneşte delirul: omul vrea “ceva tipic românesc (…) – nume precum Mămăligă sau Castravete”.

Dacă vi se părea că scena cu preotul xenofob interpretat de Bindea e exagerată, aş zice să vă mai gândiţi un pic. Dar şi mai grăitoare mi se pare dorinţa “estetizantă” de a neglija intenţiile polemice ale filmului: “Hai, dom’le, că nu despre sclavia romilor e vorba, treaba e secundară, lăsaţi arta să fie artă”. Aproape că te-aştepţi ca cineva s-aducă vorba de faimoasa rezistenţă prin cultură.

Or, tocmai despre asta ESTE vorba: despre persistenţa şi perpetuarea abuzului instituţionalizat şi a unor idei înfricoşătoare: înlocuiţi replica “ovreii nu e oameni”, a amintitului preot, cu “femeia nu e om” şi gîndiţi-vă când aţi auzit-o ultima dată, pasămite în glumă. Bingo!

Ileana Bîrsan (TheChronicle)

Regizorul Radu Jude rămâne legat de poveştile în care relaţiile dintre copii şi părinţi sunt chestionate cu un ochi aspru, dar just. De data asta, se foloseşte de cinema ca instrument antropologic de chestionare a unei epoci de maturizare, de schimbări, în prag de revoluţie. „Aferim!” ne face, totodată, martorii maturizării unui tânăr vegheat şi condus de către tatăl său, a unei iniţieri într-ale vieţii trăite „cum putem, nu cum vrem”.

Maturizarea individuală şi cea colectivă au metehne generate de castrări socio-politice şi umane, pe care Jude le punctează dramaturgic în câteva monoloage remarcabile, predici perorate compulsiv care devoalează dubla măsură cu care îi judecăm pe ceilalţi, fie că e vorba de străini sau de necunoscuţi, fie că e vorba de vecini sau proprii copii.

Livrescul şi nerealismul acestui construct sprijină gândirea cinematografică de a nu face o fidelă reconstituire istorică a epocii (este imposibil), ci de a construi o versiune a realităţii imaginate de autor care să-i sprijine inclusiv viziunea despre prezent.

Controversata (pentru unii inexplicabilă sau inutilă) imagine alb-negru este, pe de-o parte, asumarea distanţei istorice, iar, pe de altă parte, este şi un refuz categoric de a livra un pitoresc şi un grotesc care, prin culoare, ar violenta şi ar denatura percepţia, care ne-ar abate pe noi, spectatorii, de la nivelul superior de lectură al acestui film, şi am rămâne încremeniţi iraţional în frumos şi crud.

Lucian Mircu (Marele Ecran, TM24FUN)

„Aferim!” nu e pentru „ipochimenii care or să ne pomenească peste 200 de ani”. E chiar despre ei. Adică… noi. „Aferim!” semnalează o ruptură binevenită de curentul „minimalist-mizerabilist” şi de filmele istorice „patriotice”. „Aferim!” ne obligă să încetăm discuţiile despre „valuri” şi mode, pentru a ne concentra pe ce e cu adevărat important.

„Aferim!” e important pentru felul în care atacă discriminarea (de toate felurile). Jude nu răzbună sclavii (ca Tarantino). Doar ne arată negrul de sub unghie. Apropo, aş vrea ca Jude să ne mai „strice” imaginea în lume. De câteva ori.

„Aferim!” e important pentru că a stârnit şi încă mai stârneşte atâtea discuţii (chiar dacă se vorbeşte şi „pe alături”). Ne provoacă să ne punem întrebări despre noi, despre prezent & trecut, despre viaţă (nu acesta e, în esenţă, scopul artei?), fără să se ia prea tare în serios.

„Aferim!” e important pentru că ar putea schimba şi felul în care românii îşi văd cinematografia. Iată că un film românesc poate fi entertaining şi inteligent, „de acţiune” şi „de gândit”. Pe scurt, fiecare poate să plece acasă cu ceva.

E un film atît de important încât sper că valahii (care au cea mai bună viteză la download din UE) să nu mai aştepte să-l dea jos de pe torenţi, ci să-l vadă pe un ecran mare, în toată măreţia imaginii sale. Şi după ani, să-l dea dascălii la şcoală. E dovada vie şi delicioasă că limba română poate să sune bine într-un film.

aferim-495335l

Toma Cuzin, într-o scenă din filmul „Aferim“

Cristi Luca

Sunt în general circumspect când aud cuvântul „important”, prin urmare mă feresc să-l folosesc la rândul meu. Dar pot scrie de ce „Aferim!” mi se pare interesant din punct de vedere cinematografic. Cred că e unul din puţinele filme în care limbajul literar din scrieri vechi (de peste un secol jumătate) e transpus pe ecran şi pus în conflict (sau nu) cu o realitate socio-istorică pe care o cunoaştem într-o măsură limitată.

Putem să ne întrebăm, la rândul nostru, de ce „Aferim!”, ce ţine tot de un limbaj (cel cinematografic, având convenţiile sale), stârneşte atâtea controverse legate de o realitate pe care pretindem că o cunoaştem bine.

Alexandru Vizitiu (FilmMenu, Acoperişul de Sticlă)

Practic, ce face Radu Jude cu filmul „Aferim!” e să se disocieze de viziunea romantic-şcolărească a filmelor istorice făcute şi popularizate de Sergiu Nicolaescu.

Jude reconstituie un moment din istoria României filtrat prin stilul formal şi narativ al NCR-ului, care presupune respect faţă de public şi faţă de poveste, o realitate în care să nu se autoproiecteze, ci prin care să speculeze şi să analizeze anumite elemente ale culturii şi istoriei noastre.

Doinel Tronaru (Adevărul)

Dincolo de ce obiecţii ar putea avea unul sau altul, regizorul Radu Jude realizează în filmul său „Aferim!“ o uluitoare reconstituire a epocii, fără precedent în cinematografia românească şi la un nivel rar atins în cea universală. Radu Jude a realizat, cu „Aferim!“, singurul film istoric românesc de până acum care-şi merită cu adevărat numele.

Genul filmului istoric este unul nefericit şi înregistrează rar performanţe şi în cinematografia universală, fiind vorba în general de filme de propagandă sau de reconstituiri stângace de epocă. Aş îndrăzni chiar să spun că „Aferim!“ este cel mai bun film românesc făcut vreodată, la nivelul realizării şi al dificultăţii acesteia.

Ar fi fost grav dacă „Aferim!“ ar fi fost tezist, dar valoarea filmului, pe absolut toate palierele sale, îl scuteşte cu certitudine de această acuză. „Aferim!“ este orice, numai tezist nu; este o ciudăţenie de film coborâtă de nu se ştie unde în ternul peisaj cinematografic românesc, o operă care nu are precursori şi, din motive evidente, nu va avea epigoni.

Ion Indolean (FilmSense, Liternet)

Întrebare dificilă nu pentru că nu s-ar găsi destule motive, ci pentru că acestea sunt într-un număr imens. „Aferim!” e unul dintre puţinele filme româneşti care operează conştient, în cunoştinţă de cauză, (şi) la nivel teoretic – porneşte de la normele realiste propuse de André Bazin şi merge pe linia estetică a cinemaului observaţional.

Din acest punct de vedere, al afirmării şi, apoi, al respectării unor idei despre cinema – vehiculate critic în ultima jumătate de secol –, îşi impune de la început să fie ceva anume şi nu se abate nici măcar cu un cadru.

În privinţa registrului stilistic, „Aferim!” este important pentru că (fără să îşi propună cu orice preţ), combate maniera nicolaeşciană (sau, mai general, din comunism) de a înţelege filmul istoric. Regizorul Radu Jude – care cu acest proiect îi ajunge din urmă pe cei-trei-mari-ai-industriei-autohtone-actuale (Puiu, Porumboiu, Mungiu, în ordinea asta), oferă impresia de autentic, de poveste care nu este despre, ci e chiar extrasă din acea spaţio-temporalitate.

În acelaşi timp, minuţiozitatea cu care e construit „Aferim!” îl creditează şi mai mult. Limbajul, găsirea locaţiilor, trimiterile spre alte opere de artă (multă literatură, western mai ales de tip johnfordian etc.), precum şi poziţionarea anunţat-subiectivă faţă de cele prezentate (dorinţa lui Jude, prin alegerea alb-negrului, este „de a pune, din start, o anumită distanţă între spectator şi lumea reprezentată prin imagini, de a-l anunţa că ce vede e rezultatul strict subiectiv al unor cercetări proprii, o construcţie artificială şi nu realitatea însăşi”), sunt elemente care se contopesc impecabil.

Ideologic, „Aferim!” îşi asumă o poziţionare contemporană faţă de o poveste din trecut, iar această aparentă ruptură face, de fapt, ca întreg demersul să nu pară forţat. Tocmai acest procedeu, al semnalării continue că vedem o poveste istorică filtrată însă în cheie post-modernă oferă filmulului un soi universal de valabilitate.

INFO

Pentru „Aferim!“, Radu Jude a primit Ursul de Argint pentru cea mai bună regie, la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin. Din distribuţie fac parte, printre alţii, Teodor Corban, Toma Cuzin, Victor Rebengiuc, Şerban Pavlu, Alexandru Dabija, Alexandru Bindea, Luminiţa Gheorghiu.

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

14
/01
/19

Aflat la cea de-a 5-a ediție, Oscar Weekend aduce la Cinema Elvire Popesco cele mai titrate filme ale anului 2018, propuse sau aflate în cursa pentru Oscarul la categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină”.

09
/01
/19

Folosirea tot mai numeroaselor servicii de streaming pare să înlocuiască încet dar sigur mersul la cinema. O platformă ca Netflix a devenit cunoscută în special pentru seriale. Însă există câteva site-uri unde cinefilii pot să vadă filme de artă, vechi sau noi, la un preţ accesibil.

07
/01
/19

Filmele biografice „Green Book” şi „Bohemian Rhapsody” şi drama „Roma” au fost marile câştigătoare la cea de-a 76-a ediţie a galei Globurilor de Aur, care a avut loc duminică seară la Los Angeles.

06
/01
/19

PREVIEW Anul 2019 se anunță promițător pentru cinematografia română. Cele mai așteptate sunt noile filme realizate de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, cu o potențială premieră la Cannes. Tot în acest an va ieși în săli și „Nu mă atinge-mă”, controversatul debut al Adinei Pintilie.

28
/12
/18

OPINIE Scris și regizat de Alfonso Cuarón, „Roma”va rămâne foarte probabil în istorie ca filmul despre care s-a discutat și s-a scris cel mai mult în 2018. Și asta chiar înainte de premiera mondială la Festivalul de la Veneția, unde a obținut, fără rezerve, Leul de Aur.

21
/12
/18

Primul week-end din 2019 aduce pe marile ecrane din România o nouă producție Columbia Pictures: “Holmes & Watson” – o comedie de aventuri, probabil cel mai amuzant film de până acum despre celebrul detectiv și asistentul său. Cei nerăbdători îl vor putea urmări, în avanpremieră, încă din 28 decembrie 2018.

20
/12
/18

Jason Momoa aduce pacea între lumea de la suprafaţă şi regatul celor şapte mări în ,,Aquaman”, alături de Amber Heard, Willem Dafoe, Nicole Kidman şi Dolph Lungdren, într-un un nou film din seria universului DC, care va putea fi vizionat de vineri, 21 decembrie, în 3D, IMAX 3D, Dolby Atmos şi 4DX.  

20
/12
/18

Ce merită să păstreze memoria cinefilă și istoria cinema-ului din anul 2018? Am făcut o listă, inevitabil subiectivă, a celor mai ambițioase și mai reușite filme văzute în acest an. Filme de mari autori: de la Lars von Trier, Alfonso Cuarón sau Steven Spielberg, până la Chang-dong Lee sau Hirokazu Koreeda.

20
/12
/18

Trofeul NexT 2018 a revenit scurtmetrajului Hector Malot: Ultima zi din an, regizat de Jacqueline Lentzou, în timp ce Premiul „Cristian Nemescu” pentru Cea mai bună regie a mers către regizorul Diogo Baldaia, pentru filmul Miraj, fraților.

19
/12
/18

CRONICĂ DE FILM În cel mai nou lungmetraj al său, „The House That Jack Built” (2018), cu care și-a făcut revenirea la Cannes (în afara competiției), danezul Lars von Trier se pune în mintea un criminal în serie. Rezultatul: un film teribil de ambițios, deopotrivă amuzant, grav și inconfortabil.

18
/12
/18

"Cred că fericirea este supraestimată. Să fii satisfăcut, împăcat cu tine, sunt ţeluri în viaţă mult mai realiste decât visatul la fericire." - Brad Pitt

18
/12
/18

Câștigător al unui premiu Oscar (1993, Cel mai bun actor în rol principal pentru "Scent of a Woman"), Al Pacino a împlinit, anul acesta, 78 de ani. Iată un frumos omagiu (Epic Tribute) realizat de prietenul publicației noastre, Alexandru Catrina.

17
/12
/18

20 dintre cele mai bune scurtmetraje prezentate la ediția 2018 a Bucharest International Dance Film Festival* pot fi văzute în cadrul maratonului cinematografic dedicat filmelor de dans - [RE]TRACING. Evenimentul va avea loc miercuri, 19 decembrie, la LINOTIP - Centru Independent Coregrafic (București), începând cu ora 19.00.

Page 1 of 22512345...102030...Last »