Înainte de spectacolul „Iluzii“, de la Teatrul Act, Andi Vasluianu a vorbit despre iluziile din viaţă, despre diferenţa dintre actoria de teatru şi cea de film şi despre plăcerea de trăi în prezent
Un articol de Adina Scorţescu|29 aprilie 2013
E greu să nu-ţi fie familiară figura lui Andi Vasluianu. Dacă nu de la teatru, atunci din reclamele TV sau din filme. Numai anul trecut a jucat în două: „Despre oameni şi melci“ şi „Minte-mă frumos“. Anul acesta, îl vom vedea la televizor în serialul produs de HBO, „Rămâi cu mine“. Dar actorul rămâne la fel de fidel scenei, la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiești şi la Teatrul Act din Bucureşti, unde joacă în trei spectacole: „Iluzii“, „Capra cu trei iezi“, „XXL (Fat Pig)“.
Adevărul în teatru?
Eu cred că teatrul e prin excelenţă o artă a prezentului; chiar şi filmul. Pentru că, în momentul când ăla zice „acţiune“, obligatoriu tre’ să fii acolo. Câteodată eşti singur în faţa camerei, câteodată eşti la dublu, cu partenerul sau partenera; tot trebuie să captezi rapid emoţiile celui de lângă tine sau chiar şi pe ale tale.
„Adevărat“ înseamnă să fii acolo. Sunt anumite spectacole, cum a fost ăla de ieri (n. red. – „Iluzii“ de la Teatrul Act), de exemplu. A fost cu urcuşuri şi coborâşuri, cel puţin din punctul meu de vedere: captam momente, pierdeam momente. Există câteodată o chestie că intri în moment şi deja te conduce momentul. Mie clipele alea mi se par fabuloase pentru că te-ai detaşat de tot, te-ai rupt de toate grijile pe care ţi le faci tu.
Ieri am descoperit altfel finalul spectacolului, când zic despre moartea lui Albert. Am găsit liniştea momentului în care era el, am găsit plecarea lui de pe Pământ – aşa am simţit-o eu. Dar pentru că m-am pus în locul lui cumva. A fost ceva nou şi pentru mine. Mie asta îmi place de fapt la meseria asta, mai ales la teatru, când – tot repetând acelaşi text – descoperi alte lucruri, alte valenţe: descoperi o fereastră, descoperi un întuneric… descoperi ceva în textul ăla, pe care nici măcar nu l-ai bănuit că există. Ai trecut pe lângă el, fără să-ţi dai seama.
Nu cred că te opreşti niciodată, nici de la o repetiţie la alta, nici de la un spectacol la altul. E infinită meseria asta. De aia e şi plăcută, de aia o ador. Dacă s-ar opri undeva şi aş spune „Gata, am ajuns, asta e tot ce am. Nu mai pot să găsesc ceva“, m-aş lăsa de meserie.
Andi Vasluianu
actor
Există şi un soi de plictiseală. Şi, când te plictiseşti, începi să pui floricele, să faci glumiţe, să schimbi rolul, pentru că te-ai plictisit de el. De obicei la comedii, ca să le ţii în priză, mai aduci câte-o glumiţă în plus. Ca să-l ţii şi pe partener în priză. De exemplu, am văzut chiar aici (n. red. – Teatrul Act) „American Buffalo“, cu Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim şi Marius Florea Vizante. Era pe jos de râs. Pentru că ei îşi făceau unul celuilalt fel de fel de glumiţe, se surprindeau de fiecare dată unul pe celălalt. Mie nu mi se pare deloc rău. Eu, ca actor, am nevoie de asta; am nevoie să vină cineva şi să mă trezească cumva, să-mi schimbe punctul de asamblare ca să pot să mă reaşez.
Pentru cine joc?
Întâi pentru mine. Nu e vorba de egoism. Pur şi simplu, pentru mine m-am apucat de meseria asta. Şi, pe parcurs, mi-am dat seama că e din ce în ce numai pentru mine – e o redescoperire continuă. Absolut, mă interesează publicul, nu intră în discuţie chestia asta! Mă interesează foarte tare să ajung la el, dar eu nu pot să ajung la el dacă nu ajung la mine. Drumul e aşa: e spre mine şi descoperirea pe care o fac curge înspre public. Dar curge prin ce simt eu, dacă simt. Dacă nu simt, e nasol.
Îmi aduc aminte de o cronică…
Am avut rolul principal dintr-un spectacol la Casandra, „Acul cumetrei Gurton“. A fost unul dintre cele mai nefericite experienţe ale mele pe teatru. Mi se pare interesant ce mi s-a întâmplat atunci. Era în sfârşit o chestie profesionistă, ca la teatru. Şi-am avut gândul clar, țin minte şi acum „Băi, eu nu cred c-o să pot să fiu actor“. Mi-a fost frică. La şcoală eşti într-o încăpere mică, vin profesorii, e altceva. Dar când am ajuns cu reflectoarele alea pe mine, ca la teatru, m-am speriat.
În „Acul cumetrei Gurton“ eram extrem de prost, nu ştiu dacă mi-a ieşit un spectacol. Prost… pentru că nu-mi plăcea rolul ăla, era foarte complicat pentru mine, dar a insistat Sanda Manu şi acum – după ani de zile – înțeleg de ce a făcut asta, pentru că a fost o piatră de încercare. A apărut o cronică în care se spunea despre mine „băiatul ăsta e talentat, dar e bolovănos la vorbire“. Asta e o altă problemă a şcolii – era şi pe vremea aia, dar am înţeles că şi acum e la fel – n-au lecţii de vorbire, sunt doar câte o jumătate de oră pe săptămână, ceea ce e groaznic. Eu am început să lucrez la vorbire pe parcurs, după ce am terminat facultatea.
Iluzii?
Eu nu mi-am făcut iluzii că o să fac meseria asta. Cinstit. Mi-am dat o perioadă. M-am angajat la Ploieşti după ce am terminat facultatea (am avut şi noroc), fusesem şi-n trupă la Puric din anul III. Deci mergeam şi la Ploieşti, şi la trupă; a fost tot timpul aşa… un balans. Lucrând la Ploieşti, la început pe nişte proiecte mai slăbuţe, am început să cresc, să capăt încredere că pot să fac teatru. Şi-ntre timp am devenit mai cunoscut pe film. Am făcut nişte scurtmetraje cu care am mers la Cannes şi de-acolo a început să evolueze filmul românesc. Așa a fost… mulţi ani lumea n-a ştiut că eu fac şi teatru. Făcând la Ploieşti mai mult… pe urmă am venit la Act.
Eu iubesc în egală măsură actoria de film şi actoria de teatru. Dacă n-ai discernământ, e posibil să nu reduci volumul expresivităţii, să dai mai mic, la film. Dar procesul interior e acelaşi. La fel îmi desfac personajul, la fel lucrez textele. Doar că, din potențiometru, tre’ să dai mai mic, mai mare… Depinde, aici, la Teatrul Act, nu poţi să joci mult. La Ploieşti, dacă joc pe scenă italiană, obligatoriu trebuie să împing mai mult, pentru că ăla din ultimul rând n-o sa aibă habar de ce fac eu acolo.
Însă mulţi nu au discernământul ăsta, adică se păstrează ca la teatru şi pe film. Şi camera surprinde câteodată atât de profund lucrurile, încât e absurd să le faci mai mult.
Oricum, filmul e al regizorului, nu al actorului. Niciodată n-o să cred că e al actorului. Actorul este mijlocul regizorului de a-şi spune povestea. Afară, poate lucrurile stau altfel. Dar eu vorbesc aici, la noi, unde se fac mai mult filme de autor şi rar vezi un actor să se manifeste. Cu toate că sunt şi nişte personaje foarte frumoase.
Andi Vasluianu
actor
De ce fac spoturi publicitare?
Pentru bani. Simplu. Eu sunt actor în ultima instanţă şi am mai multe căi de existenţă – teatru, film, care se fac unul pe an. Eu am făcut pentru că sunt norocos, dar majoritatea nu fac. Şi-atunci, ce să facă, cum să câştige bani? Dacă dau de-o reclamă, Doamne-ajută! Sunt de înţeles şi cei care fac televiziune, telenovele. Cum să trăiești?! Pe bune, salariile la teatru sunt de neconceput.
Nu mă vait… e un mod normal de a exista. Şi făcându-mi meseria, încercând să nu fiu penibil. Eu am o chestie cu ăştia de la Savana, cu care o fac de ani de zile. E şi un fel de prietenie; n-am mai făcut reclamă la altceva.
Am primit o grămadă de oferte să joc în telenovele la începuturi, când au izbucnit telenovelele pe TV. Şi n-am vrut. Nici nu puteam să muncesc în ritmul ăla! Adică mintea mea nu e atât de evoluată; la propriu, nu fac mişto acum. E extrem de multă muncă, nene, la o telenovelă. Câteodată trebuie să înveţi textul atunci pe platou şi dup-aia să-l joci. Iar eu nu sunt capabil să fac chestia asta, nu ştiu. Eu, la teatru repet câte o lună, două, câteodată. La film, la fel, ai repetiţii înainte. E un anumit ritm, în care eu pot să dansez. Ritmul celălalt e prea rapid pentru mine.
De-atunci am simţit că aşa e şi n-am vrut asta, pur şi simplu. Poate şi datorită Sandei Manu, tatălui meu, oamenilor care m-au ajutat în viaţă, cred foarte tare că – câteodată – trebuie să stai în umbră, să mergi cu metroul. E mai bine aşa. Şi, când trebuie să scoţi capul, îl scoţi. Dar tre’ să-l scoţi, să însemne ceva chestia aia. Câteodată mi-a ieşit, câteodată nu mi-a ieșit.
Când am scos prima oară capul?
Pe film, cred că la întâlnirea pe care am avut-o cu Mitulescu, cu care am făcut nişte scurtmetraje care au avut mult succes şi afară. Dup-aia s-au legat lucrurile, a venit „Furia“, au venit mai multe. Pe teatru, prima mea întâlnire importantă a fost cu Victor Ioan Frunză; am făcut un rol principal în „Scene din viaţa insectelor“, de Karel şi Josef Capek.
Din toate rolurile pe care le-am făcut până acum, nu sunt mulţumit de niciunul. Prinzi momente… Visul meu, idealist, e să fiu total în treaba aia, de la început pînă la sfârşit. Dacă eşti destul de onest, nu cred că-ţi iese. Mie nu mi-a ieşit până acum niciodată. Dar mă pregătesc să îmbrăţişez acel rol cu totul. Am prins, am îmbrăţişat nişte momente din personajul ăla, din piesa respectivă… dar n-am prins tot, cap-coadă. Adică să intri pe uşa unei povești şi să ieşi altfel, pentru că ai trecut prin povestea aia. Pe urmă să zici „Băi, ce frumos a fost în lumea aia!“ şi să te întorci iarăşi la realitate. Cumva, cred că e imposibil pentru că eu îmi şi păstrez detaşarea faţă de ceea ce fac. M-aş duce la Spitalul 9 dacă aş trăi total ce e de trăit în piesa aia. Nu e genul meu de actorie; cred mai degrabă în actoria lui Mastroianni, a imaginaţiei.
Se întâmplă să prinzi mai mult de trei sferturi dintr-un personaj, să îl simţi aproape de tot. Dar oricum trebuie să-ţi păstrezi detaşarea. Nici nu ştiu… Încă nu ştiu reţeta perfectă. Am momente în care observ atât de bine lucrurile şi am momente în care le scap printre degete, pur şi simplu. Dar e firesc, de asta încă mai sunt aici şi mai am de căutat.
Andi Vasluianu
actor
Nu prea mă uit la filmele mele. Sunt lucruri care-mi plac, lucruri care nu-mi plac. Lucruri în care mai cred şi acum, altele pe care nu le-aş mai face deloc. La teatru măcar am şansa să îmbunătăţesc. De aia sunt mai atras câteodată – recunosc – de teatru. Cred că e o energie mai puternică la teatru, pentru mine ca actor. Ai momente de trăire reală, magică, aşa cum se spune în lumea asta – „coboară îngerul“. Şi e pe bune chestia asta, chiar coboară. La propriu, eu am simţit de câteva ori, nu e doar o vorbă.
A fi umil e o chestie frumoasă. Dar cred că umilinţa pleacă din generozitate. Actorii generoşi sunt atenţi la parteneri, personajul lor apare prin această preocupare. Cred că asta am auzit-o odată la Rebengiuc, a zis-o într-un interviu: „Fă-o pe ea să se simtă Lady Macbeth şi tu vei fi Macbeth.“ Asta e generozitatea, să nu-l încaleci pe celălalt, să-ţi faci tu loc, să fii tu în faţă. Asta e o chestie pe care am descoperit-o şi eu în timp. Îmi place să cred că sunt mai atent la poveste decât la mine. Pentru că egoul ţi-o ia înainte, vrea să se arate: „Ia uite, ce bine am dat-o pe asta, ce replică bună am dat aici… Phh!“. Poze, prostii, abur de tâmpenie. În schimb, când povestea e mai importantă şi o plasezi pe ea, stai în spatele ei, o şi poţi controla mai bine, pentru că ştii exact ce să împingi din povestea aia. Tu împingi imaginile, dar pe dedesubt, prin spatele ei. E mai importantă povestea, de mii de ori, decât mine. Noi ne terminăm repede.
Ştii ce e frumos?
Că poveștile sunt infinite! Dar egoul e extrem de finit, n-are multe feţe. Ba e chiar hidos, pe alocuri.
Sunt mii de variante de a spune o poveste, iar diferenţa dintre actori se realizează prin alegerile pe care le fac, fiecare în parte. De exemplu noi jucăm doi pe acelaşi rol, în „Iluzii“. Teo Marton, care joacă pe dublură cu mine, face altfel. Mai frumos e la el, după părerea mea. Chiar recomand să-l vezi; e foarte bun, foarte talentat. Şi multe lucruri le-am luat şi eu de la el, recunosc.
Să vorbeşti bine?
Înseamnă să gândeşti bine. Dacă lucrurile se încurcă în cap şi literele se împiedică şi ies greşit. Cred că e atât de simplu. Numai atenţia pe ceea ce spui, să știi exact ceea ce ai de transmis – nu contează nimic altceva. Spunea Luiza Zan o chestie drăguţă, când i-am zis că n-o să pot să cânt niciodată, că n-am instrumentul ăsta: „Dacă vorbeşti, poți să cânţi. Dacă te mişti, poţi să alergi.“ Lucrurile sunt simple, de fapt. Noi le-am complicat. E evident că trebuie să te antrenezi. Normal că trebuie să-ţi pui atenţia pe ceva, ca să înflorească.
Eu pendulez cumva, între pragatism şi idealism. Am perioade în care sunt extrem de cu picioarele pe pământ şi ştiu foarte bine cum stau lucrurile şi perioade în care o iau pe cărări – un idealism din ăla penibil, un visător stupid. Undeva, în interior, mă consider un romantic incurabil. Adică am visat tot timpul ceva ca-n desene animate, gen „păsărelele vin, vorbesc cu tine…“, prostii din astea. E absurd ce zic, dar așa e. Vorba lui Băieşu, sunt cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori.
Ador prezentul. Eu cred că în prezent se află Dumnezeu, eu chiar cred chestia asta. Noi îl căutăm de-aiurea, în trecut, în viitor, dar el e aici, acum. Sunt convins. E atât de lângă noi… şi suntem atât de fraieri că-l căutăm în altă parte.
Andi Vasluianu
actor
Întotdeauna am fost idealist și un pic sindicalist aşa, cu oamenii, cu drepturile lor. Şi mă enervează când sunt încălcate drepturile oamenilor, din orice punct de vedere. Dar, în acelaşi timp, e ca atunci când te uiți la Discovery; ţi-e milă că un leu omoară un pui de bizon, dar te gândeşti „asta-i viaţa, asta-i natura“. Dar mă enervează că-i aşa câteodată, mă oftic. De ce?! De ce să fie aşa? Pe urmă îmi dau seama că nu înţeleg nişte lucruri, că n-am cum să ajung la ele. Și câteodată am senzaţia că înțeleg foarte bine lucrurile. Asta-i o iluzie foarte mare. Când am senzaţia „phuu, echilibru perfect, nene!“.
Foto cu Andi Vasluianu: Petrică Tănase, Petrică Tănase Photography
