Actriţa Andreea Bibiri răspunde la întrebările publicului şi ale colegilor săi, într-un interviu neconvenţional, la care au contribuit şi cititorii Ziarului Metropolis.
Un articol de Judy Florescu|26 iulie 2014
Cel mai nou spectacol al Andreei Bibiri este ,,Cremă de zahăr ars. Astăzi îi spunem dragoste”, care se joacă duminică, 27 iulie, de la ora 19.00, la Godot Cafe-teatru, București.
Emil Călinescu: Ce înseamnă pentru tine un premiu (UNITER ori alt premiu)?
Andreea Bibiri: Am acasă două premii UNITER. Le folosesc alternativ, atunci când pun rufe la înmuiat. Fiind din metal, țin rufele la fund, în lighean. Mai am un premiu pentru debut, în film. E din lemn. Nu pot să-l bag în apă. Asta nu înseamnă că nu sunt conștientă și nu apreciez considerarea și efortul celor care mi le-au oferit.
Andra Vanvu: Ce ți-ai dori să gândească, să spună, să simtă un spectator (de teatru sau film) după ce o vede jucând?
Andreea Bibiri: Trebuie să vezi filmul ăsta!
Emil Călinescu: Ai dublat două animații în limba română. Cum se simte un actor când își aude doar vocea? Ce părere ai despre dublarea animațiilor? Este utilă, este contra-productivă? Tu, când ești spectator, preferi animațiile dublate sau cele subtitrate?
Andreea Bibiri: Dublez filme de desene animate de 15 ani, cu mare plăcere. Sunt o mare amatoare de desene animate. Eu nu urmăresc decât filme în limba originală. Pe copiii mei îi incurajez să vadă filme tot în limba originală. Dacă, însă, există cerere pentru filme dublate, nu văd de ce să nu existe și ofertă. Cu condiția de a avea acces și la varianta originală. Pe DVD-uri apar mai multe versiuni de dublaj, la cinematograf sunt ambele versiuni, iar la televizor, nu știu sigur, că nu folosesc, dar am înțeles că există două canale audio pentru ambele versiuni.
Dublarea filmelor nu este o problemă decât în cazul în care varianta originală nu este accesibilă. Un film dublat, la cinematograf, îi poate ajuta pe părinți să urmărească liniștiti filmul, fără să fie nevoiți să explice sau să povestească celor mici despre ce este vorba. Sau mai mult, să fie nevoiți să citească tot timpul, jenați de faptul că îi deranjează pe cei din jur.
Miranda Roz: Ce gust are această „Cremă de zahăr ars”? E altul decât al cremei de zahăr ars de acasă?
Andreea Bibiri: Acasă, doar bunica face cremă de zahăr ars. E tare bună. Crema asta de la teatru are ceva din parfumul unei iubiri care nu se mai găsește și de care ne întrebăm cu toții unde s-a dus.
Emil Călinescu: Despre colaborarea cu Comedy Show. Cum te simți jucând teatru de improvizație și cât de mult te-a ajutat acest tip de teatru în carieră?
Andreea Bibiri: Am descoperit teatrul de improvizație de curând. Cei din Comedy Show fac asta de mai mult de zece ani și o fac foarte serios și bine. Mi se pare extrem de interesant pentru că nu seamană cu ce am făcut eu până acum. Este un exercițiu de care chiar aveam nevoie.
Monica Gheorghe: Care a fost prima ta pasiune? Te regăsești acum în ea?
Andreea Bibiri: Hai să zicem că prima mea pasiune a fost teatrul, deși e posibil să fi fost alta, dar nu-mi amintesc acum. Și nu, nu mai privesc teatrul cu aceiași ochi. Din fericire m-am schimbat de atunci. Același entuziasm, dar mai multă cunoaștere și pricepere.
Emil Călinescu: Ai jucat pe mai multe scene, atât în teatre de stat, cât și în teatre private. Unde ți-a plăcut cel mai mult să joci? Unde te simți cu adevărat în largul tău?
Andreea Bibiri: Mă simt bine când joc teatru oriunde. Important este spectacolul, nu teatrul. Pentru mine, echipa care face spectacolul este importantă, nu clădirea.
Andreea Mateiu, actriță: Care este următoarea pasiune pentru care ai de gând să iei cursuri?
Andreea Bibiri: Mi-ar plăcea un master în psihodramă.
Ana-Ioana Macaria, actriță: Crezi că există suflete-pereche?
Da, cred. Personal, chiar fac parte dintr-o congregație restrânsă de suflete-pereche. 🙂
Iris Spiridon, regizoare: La ce te gândești în timp ce joci ? De ce ai nevoie exact de la regizor, ca te ajute să-și construiască personajul ?
Andreea Bibiri: Când joc, mă gândesc la ce mă gândesc și în viață, doar că e mai mult public.
Cel mai tare mă ajută atunci când regizorul știe foarte bine ce vrea. Iar dacă nu știe, mă ajută foarte tare dacă mă lasă în pace și nu mă zăpăcește mai rău. Iar în cazul în care știe ce vrea dar nu știe să-mi explice, mă ajută dacă îmi arată. Da, îmi place când un/o regizor/regizoare îmi dă tonuri și îmi arată exact ce și cum să fac.
În același timp, am nevoie de un mediu de lucru echilibrat și sănătos, bazat pe înțelegere, atașament și încredere. Știu că e greu. Este un efort pe care tu l-ai făcut și îți mulțumesc pentru asta.
Marius Manole: Mă iubești? Și dacă mă iubești, de unde știi că mă iubești?
Andreea Bibiri: Te iubesc. N-o să te las să cazi (din pat).
foto: Cătălina Flămînzeanu
