Andreea Iacomiță : “Cred cu tărie că teatrul este despre celălalt”
https://www.ziarulmetropolis.ro/andreea-iacomita-cred-cu-tarie-ca-teatrul-este-despre-celalalt/

Dana Rotaru: Care e visul? Ce te mână în luptă?

Andreea Iacomiță: Sunt două lucruri, apropo de mânat în luptă. Când am dat admitere la facultate acum mulți ani, mă visam un Purcărete doi, un Fellini. În liceu am făcut teatru, nu cu intenția de a urma o meserie pe mai departe, ci doar din drag de a face teatru. Așa că am devenit actor amator. Am descoperit repede că nu era treaba mea să fiu actor. Am început apoi să scriu – colegii mă rugau să le scriu texte – iar în clasa a XI-a am rămas fără coordonatorul trupei de teatru. De voie de nevoie, am devenit coordonatorul trupei și mă ocupam mai ales de regie. Atunci am început să cochetez cu ideea asta.

Într-a XII-a m-am hotărât brusc să dau la regie. Dar voiam să dau și la jurnalism, drept, medicină, deși eu eram la clasă de filologie. Aveam tot felul de pulsații diferite, eu dorindu-mi, de fapt, să fac pictură.

Și de ce nu ai mers pe drumul ăsta?

Tatăl meu a fost pictor la bază. Într-o zi m-a întrebat: „Crezi că ai geniu?”

Eu am răspuns că nu știu și discuția asta m-a influențat să nu merg spre pictură. Dar a rămas un hobby, și azi pictez cu plăcere…

Aveai atâtea opțiuni și, brusc, te-ai decis să dai la regie. Ce s-a întâmplat?

S-a întâmplat Lolita cu Ștefan Iordache. Era primul spectacol pe care îl vedeam la Teatrul Mic. Am fost atât de impresionată de tot ce se desfășura pe scenă, imaginea m-a atins mai mult decât povestea în sine. Eram atât de fascinată de mecanismul mutării imaginii pe oglinzile acelea, toate elementele erau pentru mine atât de spectaculoase, încât am zis: asta vreau să fac! Vreau să fiu Cătălina Buzoianu!

Am aflat că doamna Cătălina Buzoianu preda regie la UNATC. Am venit la secretariat la facultate, am întrebat unde o pot găsi. Mi s-a zis la ce sală are curs, am stat lângă ușă așteptând să iasă cineva. S-a dat pauză, ușa s-a deschis – pe vremea aia se fuma peste tot și mirosul ăla de fum…

Tu nu fumai…

Ba da, de la 14 ani! Totul era impresionant pentru mine. A apărut doamna Buzoianu. M-am prezentat, i-am spus ce vreau, ce am făcut, văzut, i-am vorbit despre Lolita… Ea, profund șocată zice: “Vai de mine!”, mă invită să stau la cursul dumneaei și mă sfătuiește să vorbesc cu Ana Mărgineanu, Gianina Cărbunariu, Dragoș Galgoțiu și Alex Berceanu. Am început să văd spectacolele acestor oameni, să intru în contact cu ei. Doream să fiu regizor…Domnul Mărăscu lua clasă în anul acela. M-am prezentat la admitere și am picat la ultima probă. Mai aveam de crescut…În anul care a urmat m-am angajat în imobiliare, am muncit mult și l-am resimțit ca pe unul dintre cei mai nefericiți ani din viața mea. Anul următor am dat din nou la regie, dar am mai dat și la Litere, la Limbi Străine…Mama, draga de ea, își dorea să intre copilul la o facultate! Și nenorocirea a făcut că acum am intrat la toate, spre disperarea maică-mii care își dorea să rămân la Litere…

La Litere am intrat a opta. Când i-am spus decanului că vreau să îmi retrag dosarul, mi-a spus: “Ai intrat a opta din 400. Unde pleci? La Teatru! Am intrat la Regie la Teatru!”

Ai intrat la Regie în 2006. La ce clasă?

Am intrat la clasa Ludmila Anton Sekely, asistenți Radu Apostol, Alex Berceanu. În anul doi am trecut la grupa lui Mihai Manolescu (s-a împărțit clasa în două grupe) cu Radu Apostol, asistent. Eu am plecat după asistent. Pentru mine Radu Apostol – apropo de oameni care m-au marcat – este omul care a avut o influență puternică în formarea mea: ne-am contrat toată facultatea. La vizionările examenelor mele era măcel! Aveam viziuni total diferite despre viață și despre lume. Am rămas cu foarte multe lucruri de la el. Și iată că a început un periplu, trei ani de studiu asiduu, timp în care m-am îndoit în fiecare secundă că trebuie să fac asta. Pe lângă regie am început să învăț să fac multe alte lucruri. Pentru mine regia nu e o opțiune pentru că nu știu să fac altceva. Știu să fac multe alte lucruri, însă regia este o opțiune constantă.

Mai am momente când mă îndoiesc că ăsta ar trebui să fie pe mai departe drumul meu. Întrebări de genul: „Oare trebuie să mai fac asta?”, „Oare există miză reală pentru asta sau mă încăpățânez eu să cred în ceva?” mi-au completat existența în timpul facultății și, mai ales în primul an de după facultate. Primul an e cel mai greu, pleci în lume și zici: „Lume, sunt și eu aici!”. Pentru mine a fost puțin mai ușor pentru că am lucrat imediat ce am terminat Masteratul, adică din vara lui 2011. La vremea aia rector era Gelu Colceag și m-a angajat la Studioul de Teatru din Matei Voievod. Tocmai se înființase Studioul, așa că nu am pierdut nicio secundă contactul cu lucrul, nu am avut timp să mă deprim, alergam să fac proiecte și în teatrul independent, și în cel de stat. În tot timpul ăsta am stat foarte mult pe lângă Gelu Colceag. Asta m-a luminat mult.

A doua întâlnire remarcabilă în dezvoltarea ta a fost întâlnirea cu Gelu Colceag.

De la el am învățat meserie, de fapt. Este un foarte bun meșteșugar, dublat de un foarte bun profesor de actorie și de regie. Este extrem de structurat, păcat că nu predă la regie. De la Gelu Colceag am învățat că nu trebuie să îmi mai fie jenă atunci când tema mea de acasă nu se pupă cu ce descopăr în întâlnirea cu actorul, în lucrul cu el. Am învățat să am capacitatea constantă de a mă adapta, de a fi regizorul care are capacitatea constantă de a fi disponibil în fața materialului din fața sa. La Gelu Colceag vedeai regie vie, adică se întâmpla sub ochii tăi totul. Aveai impresia că nu avea nimic pregătit de acasă…acum știu foarte bine că avea multe lucruri pregătite de acasă. L-am urmărit și chiar am avut discuții pe tema asta.

Asta se întâmpla în timpul lucrului la producțiile Master UNATC?

Da, am fost prezentă la mare parte din producțiile sale din cadrul Masterului de Arta Actorului: Chicago, Livada de vișini, Stele în lumina dimineții, Pescărușul. Eram mâna lui dreaptă, mă lua alături, mă lăsa să lucrez cu actorii și mie îmi plăcea foarte tare asta. Ăia au fost anii în care am învățat regie, de fapt.

Ce ai învățat în școală la Regie? Ce a însemnat școala pentru tine?

Tot ce n-aș mai face astăzi, am făcut în școală. Nu există bun sau rău. Există greșit, totuși! În școală am trecut prin toate etapele adolescentului teribilist, prin toate etapele demostrative – la 20 de ani vrei să demonstrezi ceva cuiva și ție însăți, cumva…Atunci vrei să devii cineva și riști să abordezi examenele din perspectiva asta… nu cu gândul de a învăța, ci cu cel de a demonstra că știi! Nu știu dacă toți studenții regizori recunosc asta. Eu o recunosc acum pentru că a trecut ceva vreme, atunci nu aș fi recunoscut-o pentru că o trăiam din plin. Și acum sunt momente când simt că pulsez în altă direcție decât cea în care doresc să pulsez. Așa că școala a însemnat pentru mine perioada în care mi-am permis să greșesc. În toate felurile, din plin…am avut ocazia să învăț greșind. A mai însemnat, de asemenea sau în primul rând, timpul în care am învățat de la colegii mei actori. Studenții-actori din generația mea au fost marii mei profesori. Vorbesc despre Vasile Flutur, Liviu Romanescu, Adela Perjoiu, Valentin Paraschivu, Ioana Mărcoiu, Alice Nicolae, Cristina Florea. Aceste întâlniri m-au marcat foarte tare ca tânăr regizor și ca om.

Radu Apostol, Gelu Colceag, actorii generației tale sunt cei care ți-au marcat devenirea în școală. Care au fost spectacolele tale de licență și dizertație?

Mi-am dat Licența cu spectacolul Maestrul (adaptare după Maestrul Cântăreț de Frank Wedekind) și dizertația cu Don Juan sau antieroul (după Don Juan sau dragostea pentru geometrie de Max Frisch). În lucrare de dizertație am analizat rolul greșelii în lucrul la un spectacol. Aici trebuie să vorbesc despre întâlnirea mea cu profesoara Anca Ioniță. Este următoarea întâlnire importantă în cariera mea. Anca Ioniță este  mereu prezentă la spectacolele mele, este reperul meu cinstit, onest vizavi de ceea ce fac. Cu ea am analizat greșelile pe care le poți face atunci când lucrezi la un spectacol și cât de important este să știi care sunt posibilele erori, greșeli. Una ar fi greșeala de distribuție, alta ar fi tăietura greșită a textului, atunci când lucrezi la o adaptare.

Care este raportul pe care îl ai cu un text și cum îți alegi textul?

Acum îmi scriu textele. Însă, la început de meserie îmi alegeam un text pentru că mă impresiona o scenă. Acea scenă îmi crea o imagine puternică care devenea, astfel, baza de la care construiam apoi întreg spectacolul. Când am intrat la Masterul de Regie – am fost la clasa lui Victor Ioan Frunză – m-a tușat o întrebare a dumnealui: „Care este tema ta ca regizor?”. Care e tema mea ca regizor? Făcusem trei ani de școală și nu înțelegeam întrebarea! M-am tot gândit la întrebarea asta de-a lungul vremii și totul a început să se coaguleze pentru mine: teatrul ca relație, RELAȚIA, asta mă interesa. Noi între noi ne compunem din relații. Suntem definiți de relațiile pe care le dezvoltăm cu ceilalți. Acestea mă transformă pe mine ca regizor. Aceste relații. Și atunci, într-un text eu caut acele relații care îmi conturează spectacolul. Cred cu tărie că teatrul este despre celălalt, nu despre mine. Și atunci, iată, textele le aleg din această poziție. Și atunci când scriu un text, respect această perspectivă.

Cum ai ajuns să îți scrii textele pe care le pui în scenă? De ce? Există atâta dramaturgie.

Nu îmi plac multe din textele contemporane. Unele au structuri pe care nu le agreez, sunt o însăilare de monologuri cu care nu rezonez. Însă am pus în scenă două spectacole ale unor autoare în viață. Prima experiență nu a fost una remarcabilă – asta o pun pe seama lipsei mele de experiență la vremea respectivă. A doua întâlnire a fost de bun augur, am ales textul Sabinei Grădinaru – Sabina scrie niște texte interesante, foarte poetice și ludice în același timp – și am scos spectacolul Poveste pentru oameni mari cu Mihaela Rădescu, cu ea și cu Iasmina Petrovici. Spectacolul s-a jucat cu succes în spațiul independent.

A urmat un periplu prin teatrul independent: am jucat în hrube neventilate, dar și la Green Hours și în spațiile care aveau deja o istorie…Obosisem! Nu mai voiam să fac spectacole pentru un public care își savurează berea în timpul ăsta.

La momentul acela i-am mărturisit unei actrițe – Paula Rotar – că aș scrie o piesă așa cum vreau eu, i-am povestit intenția mea dramaturgică, iar Paula mi-a spus: „Scrie textul și îl facem!”. Așa am demarat Laboratorul de creație. Paula este o actriță versată, cântă foarte bine, face și scenografie. Ea m-a încurajat să dezvolt Laboratorul de creație. Aici mi s-au alăturat, inițial, două actrițe talentate: Silvana Negruțiu și Simona Grumezea, care m-au modificat mult ca regizor, mi-au schimbat perspectiva asupra raportului regizor-actor prin încrederea pe care mi-au acordat-o. Apoi, alături de noi au venit: Rareș Andrici, Ana Maria Turcu, Vlad Basarabescu, Ana Maria Ivan, Grațiela Bădescu, Anca Dinicu, Diana Lazăr, Alexandra Răduță, Clara Popadiuc, Ionuț Nicolae. Unii dintre ei erau încă studenți, alții abia absolviseră …Și am făcut o schimbare de 360 de grade. Primul spectacol al Laboratorului de creație chiar așa s-a numit: Bordel 360 de grade.

Cu Laboratorul am început un demers mai mult pedagogic decât spectacular, regizoral, să zicem. Îi cunoșteam deja pe actorii cu care lucram, le intuiam capacitățile încă neexploatate și scriam pentru ei. Au urmat Cerere și Ursul, spectacole dezvoltate pe dramaturgia cehoviană. Alternam alegerea unui text clasic cu un text scris pentru ei și așa am dezvoltat activitatea la Laboratorul de creație. Am dezvoltat apoi Atelierul Ivanov – spectacolul este încă în fază de lucru; De curând am scris și am scos spectacolul (Fucking) Medeea. Medeea vorbește despre noi, despre lumea artiștilor. Deja s-a coagulat o echipă de actori cu care lucrez de ceva vreme. Am dezvoltat un nucleu.

Ai dezvoltat o echipă.

Apropo de prima ta întrebare, ăsta e visul, asta mă mână în luptă. Încet, încet am reușit să dezvolt ceea ce mi-am dorit de când am intrat în facultate: o echipă cu care să facem teatrul care ne place, care ne reprezintă.

Întotdeauna s-au lipit oamenii de mine, oameni care au vrut să facem teatru, unii pe perioade scurte de timp, învățând și eu și ei, unii cu care merg, deja, pe același drum de ceva veme. Ei sunt nucleul Laboratorului de creație: Mihai Mitrea (și el este angajatul Studioului de Teatru, un actor cu care rezonez, este în toate spectacolele mele, lucrăm și la tehnic împreună), Corina Ivanov (cântă minunat, când nu joacă în producțiile Laboratorului este alături de mine, oferind feed-back și susținere, și asta este foarte important pentru mine), Bianca Cuculici (acum este studentă la Master I Actorie, o actriță în care nu am crezut, la început; necrezând m-a făcut să ies din zona mea de confort și să zic: “hai să încercăm, să vedem ce putem lucra împreună”; și am descoperit o actriță cu o putere de muncă extraordinară, a crescut sub ochii mei în doi ani fabulos și acum cred că ea poate să joace orice!).

Când lucrezi cu actori cu care ai limbaj comun, totul e lejer, ei intuiesc ce vrei și pun în acțiune, e alt nivel de lucru. Asta se datorează echipei pe care am sudat-o împreună.

Așadar, Laboratorul de creație este rodul pasiunii echipei tale de artiști și este locul în care reveniți de fiecare dată, unde vă dezvoltați teatrul vostru.

Exact, fiecare dintre oamenii din echipă lucrează și în altă parte – unii au angajamente permanente, alții colaborează cu teatre și în independent, eu sunt angajata Studiolui, dar am lucrat și cu Teatrul Mic, și în independent. Acum, însă, îmi iau actorii peste tot cu mine. Când cineva din independent îmi propune colaborări ca regizor eu vin la pachet cu nucleul de actori ai Laboratorului. În teatrul de stat asta nu e posibil, dar în independent așa funcționez acum. Cred în echipa mea. Iar echipă înseamnă nu doar actorii despre care ți-am vorbit, înseamnă asistentul de regie – Diana Păcurar – cu care lucrez deja de un an și cu care am dezvoltat o relație profesională puternică, înseamnă specialistul de la tehnic – Radu Mitrea este la pupitru, alături de mine, la lumini, înseamnă machiaj, păr – aici Corina Ivanov și Diana Păcurar se ocupă și de asta. Fiecare face și alte lucruri decât cele pentru care au expertiză. Eu nu sunt doar regizorul, eu sunt și omul care montează decorul, operează lumini sau sunet. Mihai Mitrea, la fel. Ne-am obișnuit să știm să facem de toate.

Tu ești, totuși, cea care coordonează activitatea Laboratorului de creație.

Cum zice un coleg de-al meu de la Studioul de Teatru, sunt șeful la actori!

Tot tu alegi care este următorul spectacol pe care îl vei dezvolta cu echipa?

Da, mă gândesc care sunt rolurile pe care au nevoie să le joace actorii pentru a se dezvolta pe mai departe. De exemplu, Alexandru Iordache este genial pe comedie, are nativ un simț și o intuiție extraordinare, dar încă nu stăpânește mecanismul comic; și atunci îi dau să joace partituri care, poate, îl constrâng și îl pun în inconfort la început, dar lucrând astfel va câștigă în precizie. Corina Ivanov este foarte bună pe comedie, dar este magistrală pe dramă, are forța de a susține un personaj doar tăcând pe scenă. Bianca este comodă în dramă, dar ea este o actriță de comedie, deși nu crede despre ea că e comică; așa că eu nu le distribui niciodată așa, pentru că încă mai au de învățat.Codrin Boldea este un actor atent la detalii care construiește rolul ca un bijutier: din accente și amănunte. Acesta este motivul pentru care îl împing să se arunce în personaje care au nevoie de tușe groase. În opoziție este Mihai Mitrea care are nevoie de o structură generală a partiturii pentru a se gândi la detalii. El este unul dintre acei actori care înșeală prin apariție. S-ar zice că nu-l poți distribui în orice rol…eu cred că e făcut să joace doar roluri principale, are temperamentul necesar, știe să-și conducă partenerii. Încă nu e conștient de propria sa putere. Nici unul dintre ei nu a ajuns să se perceapă exact așa cum îi văd eu. Intuiesc în toți măreția, dar asta cere muncă, tenacitate și modestie. Când vom ajunge la o vârstă profesională la care actorii și eu să fim în maximum de potențial, voi scrie un text care să ne servească exact pentru acestă ocazie. Încă nu suntem acolo.

Acum sunteți la Medeea. Are premiera pe 17 februarie la Sala Atelier a Unatc. Cum a fost primit în avanpremiere?

Avem deja propuneri pentru două turnee în vara aceasta, în iunie și august, acum definitivez programul, bugetul și logistica pentru asta.

Care este următorul proiect al Laboratorului?

Domnișoara Iulia de Strinberg cu Bianca Cuculici și Codrin Boldea. De data aceasta, doamna Tania Filip a venit cu propunerea pe care am îmbrățișat-o imediat. Dumneaei ne susține în demersurile noastre și ne urmărește evoluția. De asemenea, doamna Roxana Colceag ne susține și se implică efectiv în mișcarea scenică a spectacolelor mele. Am descoperit în Roxana Colceag un coregraf minunat și îmi place că nu face coregrafii, lucrează pe mișcare scenică și știe să creeze atmosfera potrivită unui act de creație. O consider o întâlnire bună, mai ales că acum un an s-a mutat la Cluj Mihaela Culda, mâna mea dreaptă – ea era asistentul meu de regie și coregraful Laboratorului. M-a afectat această despărțire, iar potrivirea cu Roxana Colceag a fost extraordinară pentru mine, compensând lipsa pe care am resimțit-o prin plecarea Mihaelei.

Cum te poziționezi în peisajul teatral bucureștean? Cine este produsul cultural Andreea Iacomiță?

Cine sunt, cum să scot și eu capul în lume, să mă afirm, să vină o recunoaștere, să fac bani…M-au chinuit o perioada asemenea gânduri. Recent am avut o colaborare de 6 luni cu Teatrul Mic. Asta m-a ajutat, cumva, să mă poziționez corect vizavi de mine însămi, de ceea ce fac. În aceste 6 luni mi-a fost atât de dor de Studioul de Teatru, de lucrul meu cu studenții…Îmi amintesc că mi-am luat trei zile liber de la Teatrul Mic și am trecut pe la Studioul de Teatru de la UNATC. Aici erau admiterile la Master. Întâmplarea face că cei care dădeau admitere la Master erau oamenii pe care i-am văzut și în admitere la Licență, în urmă cu trei ani. Le-am văzut toate examenele în timpul facultății, am lucrat cu unii dintre ei, erau ca și copiii mei… Asta m-a tușat într-un fel pe care nu pot să-l explic. După trei zile m-am reîntors la Teatrul Mic – tot în perioada aceea începusem și repetițiile la Medeea – și, într-o seară târziu, căci doar seara târziu puteam să mai repet cu echipa Laboratorului, actorii mă așteptau la Atelier, cu decorul pus, cafeaua făcută, pregătiți de repetiții. M-au întâmpinat cu o îmbrățișare și atunci m-am gândit: „Unde te duci, femeie, când locul tău e aici?”.

Atunci nu m-a mai preocupat unde este locul meu în lumea asta, de ce fac eu asta și nu altceva, aici și nu altundeva.

Fac tot ceea ce fac în locul în care pot să respir, să mă simt acasă. Pentru mine acasă este printre ei, în acea sală din Matei Voievod. Am fost acolo la prima cărămidă pusă la construcția sălii, am fost acolo la montarea gradenelor, am fost acolo la primul cablu tras, la primul reflector instalat, aici e acasă. Pare melodramatic, dar la sfârșitul anului trecut m-am bucurat că am rezistat. Laboratorul a rezistat, iar eu mă simt norocoasă. Mă simt norocoasă că fac teatru cu oamenii pe care îi respect, îi admir, suntem ca o familie. Nu știu? Mai e ceva peste asta?

Poți să propui sau să ți se propună să montezi un spectacol la Bulandra sau la Național și să lucrezi cu actorii de acolo, de exemplu.

Acum un an aș fi zis categoric: “Montez!” Azi nu aș mai fi atât de categorică, pentru că acum relațiile cu echipa mea s-au îmbogățit. Simt că e just și corect să fiu cu ei acum. Respect relațiile create. Respir bine în lumea asta. Mă trezesc fericită. Nu sunt tensionată de nimic și de nimeni pe lumea asta. Fac ce îmi place și rezist. Mama îmi zice: “Toată viața ai făcut cum ai vrut tu!”. Cred că e mare lucru asta.

Recunoașterea? Va veni și aia într-o zi. Recunoașterea e rezultatul unei munci, dar nu asta urmăresc atunci când montez un spectacol. Sunt foarte atentă când fac distribuția, aleg oamenii cu care vreau să lucrez și apoi mă gândesc la teme, partituri, povești posibile. Vreau să-i pun în valoare, vreau să-și depășească limitele. De cele mai multe ori îmi propun un univers scenic ce le va antrena mijloacele de expresie; un univers care să-i oblige să amestece în mod plauzibil elemente stilistice diverse: cabaret, commedia dell’arte, musical, teatru de stradă, etc. Încerc să fac asta în mod responsabil fără să alterez bogăția interioară a fiecăruia. Unerori nu sunt pregătiți pentru tot ce aș vrea eu și atunci trebuie să am răbdare. Pentru mine recunoașterea e în bucuria actorilor care joacă textele scrise de mine, de exemplu. Știu că le joacă de drag. Pentru mine ca regizor asta este o mare bucurie. E o bucurie pe care o primesc la fiecare reprezentație. Pentru că eu am fost prezentă în sală la toate reprezentațiile spectacolelor mele. Spectacolele pe care le fac, le fac întotdeauna până la capăt. Ăsta e drumul meu. Nu zic că ăsta e cel mai bun drum, nu dețin ecuația fericirii, dar am ecuația fericirii mele. La sfârșitul zilei, când trag linia, o să conteze cât de fericită am fost, iar nu câte spectacole am montat.

După Don Juan sau antieroul m-am bucurat singură, actorii nu s-au bucurat…Mi-am zis: “Așa ceva nu vreau să mai trăiesc niciodată”. Vreau să fac spectacole care să bucure oamenii cu care lucrez; mai departe, dacă bucură spectatorii, dacă vine cineva și zice o vorbă bună, asta e o bucurie în plus.

Mă consider norocoasă că am înțeles repede ce îmi trebuie și, momentan, pot funcționa la maximul meu, pot fi în cea mai bună formă a mea cu ei, cu oamenii din acestă echipă. Se va schimba și asta, evident, că totul se schimbă. Dar azi sunt aici.

E greu să fii femeie în meseria asta?

Așa am auzit! Așa se zice! Mi s-a părut atât de stupid, cumva, să mă pun la mintea unui constant flirt între omul care deține puterea – bărbatul – și persoana mea, încât nu a existat acest raport pentru mine. Întotdeauna mi-am considerat interlocutorul un om deștept și mi-am zis că glumește dacă încearcă să mă trateze altfel decât cu respect, de la egal la egal. Cred că e mai greu pentru actrițe. Și chiar le văd că suferă, e ingrat raportul între bărbatul care deține puterea și actrița care vrea să își facă meseria. Există acestă așteptare pe care o aud formulată de profesori, directori de teatre, regizori în raport cu o actriță: „Trebuie să fii femeie!”…Adică, zici femeie și am impresia că mă transformi fie într-o făcătoare de copii, fie în sursa plăcerii tale ca bărbat, reducându-mă ca om. De aceea eu am ignorat și ignor în continuare această raportare.

Unde te vezi în 10 ani?

Mi-aș dori să am teatrul meu sau, mai degrabă, școala mea de teatru. Probabil că n-o să reușesc asta în 10 ani. Însă, mă văd înconjurată de oameni tineri, generoși. Îmi doresc ca investiția pe care o fac azi în oamenii Laboratorului să creeze mari oameni care, la rândul lor, să formeze pe mai departe mari oameni. Asta îmi doresc.

Fotografii: Laura Dobre

---

---