Andrei Crăciun, „omu’-baricadă“!
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-craciun-omu-baricada/

Andrei Crăciun e o raritate în peisajul publicistic, de tot felul, din România. E ca o floare de colţ. Comparaţie ciudată, care contrazice, dacă stăm bine să ne gândim, afirmaţia de mai devreme! Floarea de colţ nu e o utopie. Nu e o fantomă. A existat şi cred că încă mai există, dacă nu a fost culeasă încă de pantofarii ce cutreieră ocazional munţii sau dacă nu a fost mâncată de vreun ierbivor. Pantofari şi ierbivori avem, slavă Domnului, din belşug în jurul nostru.

Am început să batem câmpii, aşa că ne întoarcem la subiect. La subiectul numit Andrei Crăciun, un om care scrie. Şi citeşte. De toate. Nu se consideră superior, deşi se află la un alt etaj decât mulţi contemporani. Parafrazând cartea sa lansată anul trecut, „Baricadele“, Andrei Crăciun e „omu’-baricadă“! O baricadă împotriva imposturii, a prostului-gust, a tot ceea ce ţine pe loc „oamenii-roboţi“ ai acestui secol.

Interviul cu Andrei Crăciun e prea scurt faţă de câte are de spus acest om atunci când e provocat.

Andrei Crăciun: Doamne ajută! Asta poţi consemna.

Tati, eu aş începe cu altă întrebare. Dacă ar fi să o iei de la început, te-ai mai face ziarist?

Da.

De ce?

Îmi place, tati. E o meserie adevărată. Cu frumoase satisfacţii în câmpul muncii, din păcate nu este remunerată. Dacă nu mă făceam ziarist, poate nu te mai cunoşteam pe tine, Adi Dobre. Mi se pare un motiv suficient.

Asta punem în paranteză şi scoatem.

Tati, serios că m-aş face tot ziarist. Măcar o vreme. E păcat să treci aşa prin viaţă, fără să fii ziarist. Îţi zic care sunt avantajele. Reuşeşti să intri în tot felul de medii în care altfel n-ai avea acces. Cu pixul tău sau cu reportofonul, cu ce ai, deschizi tot felul de uşi. Ajungi în tot felul de culise. Poţi să fii martor la lucruri la care altfel n-ai avea cum să ajungi. Şi cred că aş fi mult mai prost dacă n-aş fi ziarist. Ai înţelege foarte puţin din ce se întâmplă de fapt. Jurnalismul îţi oferă o deschidere foarte interesantă, care cumva merită tot ce se întâmplă în rest în cadrul meseriei.

Dacă nu îţi descopereai calităţile de jurnalist, continuai?

Mie mi-a plăcut de mic să fac asta. Am fost ca şi voi. Am fost cititor de ziare. Am prins şi o perioadă bună. În anii ’90 era o presă frumoasă, era relativ uşor să te îndrăgosteşti de ea.

Te-a bătut gândul să te laşi vreodată?

Mă bate în fiecare zi gândul ăsta. Uneori mă bate rău – mă lasă lat. Eu în fiecare zi o iau de la zero. Astăzi ce fac? Ce mănânc? Ce scriu? Toate lucrurile astea elementare.

Care e prima întrebare? Ce mănânc sau ce scriu?

Se leagă. Partea frumoasă e că uneori poţi să le mai combini.

Poţi să scrii pe stomacul gol?

Poţi, dar nu e neapărat cea mai bună soluţie. Multe din textele din „Baricadele“ sunt scrise pe stomacul gol. Semi-gol, de fapt.

Cum vezi presa în 2014?

Eu nu mai sunt aşa de pesimist. E clar că moare un anumit tip de a face lucrurile, dar încerc să mă uit la ce se naşte. De când m-am împăcat cu ideea că ziarele tipărite vor cam dispărea, încerc să găsesc variante alternative. Prin lume au început să circule tot felul de idei. Una dintre ele, pe care mi-a zis-o tot un ziarist chiar astăzi, este că ne orientăm greşit încercând să scoatem bani de la cititori. E o perspectivă pe care eu nu o aveam.

Şi ziarele aveau nişte preţuri modice, în România nu au trăit din vânzări decât într-o foarte scurtă perioadă, în anii ’90 şi începutul anilor 2000. Informaţia va fi în continuare gratis pe internet, problema este cum reuşeşti să aduci publicitate, nu să îi taxezi pe cititori.

Dar în acest caz nu mai eşti jurnalist. Intri în personalul TESA (n.r. – personal administrativ).

Da, dar acum eşti obligat să înveţi să faci şi meseriile astea. Dacă s-a prăbuşit vechiul model în care alţii se ocupau de asta, trebuie să înveţi. Asta cred că e marea provocare, că presă ştim oarecum să facem. Nu trebuie să plătească niciun cititor, important este să vină publicitate pentru ce faci. Sunt soluţii, asta e ideea.

Se închide o uşă şi se deschid 50.000 de ferestre. Totul e să trăieşti în lumea asta. Nu o să se întoarcă lumea aia după care tânjim noi. Ea rămâne în amintiri, în nostalgie, în melancolie, dar în concret nu o să mai existe. Nu e bine, e dureros, ca atunci când pierzi pe cineva, dar oamenii sunt făcuţi să meargă mai departe, indiferent de obstacolele astea de pe parcurs.

De ce i-ai zis cărţii tale „Baricadele“?

Cred că am mai zis asta. În primul rând, eu am o pasiune pentru cuvinte. Cred că de aceea am ajuns să mă şi joc cu ele şi din marea asta de cuvinte mie îmi plac cele de genul feminin, articulate şi la plural. Astea sunt preferinţele mele în materie de cuvinte. Mie nu îmi place cuvântul „maşină“, de exemplu. „Maşina” sună mai bine decât „maşină“, e deja altceva, e o apropiere la mijloc.

Eu aveam în cap că o carte trebuie să fie rezistentă de la titlu până la sfârşit. Oriunde o deschizi trebuie să fie bună. Consider cele mai bune titluri de cărţi din literatură titlurile dintr-un singur cuvânt. Şi o să-ţi dau exemplu „Ciuma“ sau „Greaţa“.

Atunci căutam un singur cuvânt, care să mă mulţumească pe mine în toate nuanţele astea. Voiam să şi exprime ceva – o idee de rezistenţă şi de mers contra curentului din presă, pentru că ce-am scris eu n-a fost o muncă tipică de ziarist. Eu ader foarte greu la grupuri şi mişcări. Mi-a plăcut să fiu singur. Şi liber.

Am confundat foarte mult timp singurătatea cu libertatea. Poate că am greşit, dar aşa am crezut eu, iar acum nu mai pot schimba asta. Căutam, deci, un cuvânt, care să exprime că nu m-am predat normelor. Şi am ajuns la cuvântul ăsta. Eram în 2013, prin iunie-iulie, în Israel, făceam şcoală acolo şi aveam destul timp liber. Făceam ore dimineaţa şi pe la 13 terminam. Acolo e vară lungă. De la 13 până la 22 îmi mai rămâneau nouă ore în care n-aveam mare lucru de făcut şi mă gândeam la cuvinte.

Mă gândesc mult la cuvinte. Mie nu îmi place să scriu efectiv, adică să petrec mult timp scriind. Prefer să mă gândesc o lună sau un an şi apoi să scriu totul o dată. Căutam cuvântul ăsta, mâncam năut sau ceva, beam o bere „Goldstar”, mă uitam la Marea Mediterană, dar mă gândeam la cuvântul care ar fi bun de titlu şi aşa am ajuns la „Baricadele”.

Mulţi mi-au spus că e o tâmpenie, dar cred că o altă caracteristică a unui om care e stăpân pe el, fie că e tâmplar sau electrician, este că nu se lasă uşor influenţat. Am mers înainte cu cuvântul ăsta chiar dacă nu era comercial. A fost şi o bucurie când l-am găsit, ca rezolvarea unei ecuaţii sau ca un final de partidă la şah.

Mai ai în plan vreo carte în seria „Baricadele“?

Obiectivul meu este să fie cel puţin o trilogie. Iniţial, îmi doream să fie şapte cărţi, însă asta înseamnă ca eu să scriu foarte mult şi nu ştiu dacă o să susţin ritmul actual. Am cam obosit. Mai am şi alte cărţi care trebuie să se integreze într-o serie publicistică, dar nu neapărat sub cupola cuvântului „Baricadele”. Am carte de reportaj, carte de interviuri, am carte de portrete. Le am gata deja.

Cât de mult reflectă numele „Baricadele” ceea ce ai scris în carte?

Eu cred că „Baricadele” rezistă ca întreg. Arată o concepţie destul de bine articulată a unui om cu privire la viaţa asta. E un puzzle cu multe piese. Dacă te uiţi de aproape, ca la un tablou, poate nu îl vezi, dar dacă te dai doi paşi înapoi cred că îţi arată că e o formă de rezistenţă în faţa a tot, a modelor din cultură sau sport, a felului în care te uiţi la un oraş sau la o idee. Cred că arată o privire care mă bucur că e a mea. Măcar e a mea. E punctul meu de vedere. Acum sunt foarte fericit că am terminat volumele doi şi trei. Sunt gata. Nu ştiu ce o să fac cu ele, dar sunt gata.

E o muncă din 2014 în primul volum din „Baricadele“?

Da, sunt şi câteva texte din 2014, puţine. Eu am scris mult în 2014 – câteva sute de pagini care rezistă. Am scris peste 500 de pagini în presă, de pastile publicistice, şi din acestea, 200, să zic, rezistă. De-atunci s-au mai schimbat multe lucruri, fără să se schimbe nimic fundamental.

Am şi texte care nu îmi plac deloc. De obicei, textele care îmi plac mie au un destin catastrofal în termeni de audienţă – nu se viralizează. Sunt rar pe aceeaşi lungime de undă cu cititorul. Oricum, eu sunt principalul cititor al textelor mele şi sunt şi cel mai exigent.

Există o coerenţă în toată diversitatea asta?

Eu cred că da. Coerenţa e dată de un anumit fel de a te raporta la lume. Nu vreau să sune pretenţios. E vorba de o filosofie de viaţă. Am ajuns să-mi desluşesc filosofia mea de viaţă. Presa m-a ajutat mult în asta. Mi-am dat seama în primul rând de infinitatea de nuanţe a fiecărei situaţii. Sunt foarte atent, asta face parte din filosofia mea de viaţă.

Am avut mereu pornirea asta, dar presa m-a ajutat să-mi dau seama mai bine de mine însumi. Şi sunt foarte ataşat de tot ce e trecător. Ştii cum e, te minunezi şi nu se mai întâmplă, asta e foarte apropiat de ce înseamnă gazetele tipărite. Îţi arată aşa, cu mirare, ce se întâmplă undeva, apoi, a doua zi, nu mai e asta, e altceva. De fapt, acum, în viteza asta, a doua oră e altceva, dar continua mea uimire în faţa complexităţii naturii umane de aici vine.

Nu trebuie să fii neapărat ziarist ca să ajungi aici, dar presa îţi accentuează sigur această direcţie. Eu mă ataşez de lucrurile mărunte, pe care oamenii sunt tentaţi să le ignore şi văd acolo ceva extraordinar. Fiecare lucru care ţi se întâmplă are acest potenţial al extraordinarului. Orice întâmplare din viaţa noastră are potenţialul unei poveşti, totul e să ştim să ne uităm la ea.

„Baricadele“ te duc cu gândul la luptă. Tu pentru ce lupţi?

Baricada e şi o formă de apărare. Pe mine mă agresează urâtul. Tot ce e oribil, tot ce e rău. Într-o redacţie de ziar vin toate nenorocirile, cutremurele, războaiele, toţi morţii, toţi răniţii. Ziariştii se imunizează ca să scrie obiectiv despre ei. Forma asta de dezumanizare pe care o comportă jurnalismul m-a revoltat şi continuă să mă revolte. Am fost de multe ori în situaţia să scriu despre lucruri cumplite şi atunci găseam forma asta de rezistenţă prin care spuneam că sunt şi lucruri frumoase, cu înţeles, cu sens, care te scapă, care te salvează.

E o atitudine romantică.

Da.

Mi-a zis un prieten octogenar că genul meu de a face presă este total depăşit şi în mare măsură inutil, însă e obligatoriu să îl fac. Nu am dreptul să renunţ la practica asta.

Crezi că ar trebui să fie mai mulţi ca tine?

Eu nu sunt pentru un curent. Cred că fiecare trebuie să facă lucrurile după mintea lui. Ce ni se întâmplă nouă în presă… E vorba de fapt de standardizare. Eu vin dintr-o lume de meşteşugari, care dispare la fiecare industrializare. Nu suntem noi primele victime. Nu ştiu dacă e bine să nu te adaptezi.

Poate că oamenii au nevoie de ştiri făcute uniform şi fără niciun pic de suflet. Habar n-am. Pentru unul din interior, standardizarea e însă o formă de agresiune. Aici sunt două reacţii: fie te supui, fie le faci cum crezi tu că e bine. Nu sfătuiesc pe nimeni să meargă pe drumul meu. Fiecare să facă lucrurile în care crede.

Cât crezi că o să dureze standardizarea?

E în natura umană de a uniformiza. Cred că la un moment dat se ajunge să se lucreze cu numere în loc de emoţii. Noi, oamenii, suntem un cod binar într-un sistem de date. Ăia care fac iaurt se uită câte unităţi preferă iaurtul cu mure, iar din această analiză rezultă o întreagă politică. Prosperă ăia care cultivă mure şi mor ăia care pun zmeură.

La fel se întâmplă şi în cinema: câte explozii pe film băgăm? Ce le place femeilor între 30 şi 50 de ani? Ce le vindem copiilor? Oamenii au ajuns să fie reduşi la dimensiunea asta de numere într-un sistem. Asta e cea mai mare transformare care s-a întâmplat cu omul în era informatizării – în utlimele cinci-şase decenii.

Eu cred ca orice lucru foarte rău care se întâmplă are şi părţi bune. Se va genera o mişcare de rezistenţă care va contrabalansa această pornire a sistemului de a te reduce la un număr. Vor fi tot mai mulţi oameni care se vor opune acestei realităţi şi de aici se va produce următoarea mare schimbare.

Cum vezi următoarea schimbare?

Omul nu e un număr, tati. Această reducere la o unitate e făcută în interes financiar. Toţi fac asta pentru a câştiga tot mai mulţi bani. Cred că va veni o perioadă în lume, o aliniere a unor tipuri de a gândi, în care banul nu va mai fi pe primul plan.

Nu crezi că viaţa e o afacere?

Nu. În momentul ăsta, forţa financiară este cea mai importantă, e mai importantă şi decât religia şi decât orice. În momentul ăsta, banul este zeul care încearcă să devină unic. Următoarea forţă după bani? Cred că răspunsul stă în relaţia omului cu mediul. Cred că la un moment dat natura nu va mai suporta ce i se întâmplă acum.

Sunt de părere că natura nu va avea nicio problemă dacă dispare omul. Relaţia omului cu mediu este următoarea mare idee care stă să apară. Armonia cu natura în locul banului. E un ciclu normal. Cine credea pe vremea Inchiziţiei că marile catedrale vor deveni cârciumi? Cine putea să-şi închipuie asta acum o mie de ani – că în loc de altar va fi un dozator de bere? Toate măreţele edificii ale băncilor de azi vor ajunge şi ele cochilii goale de sens. Solicit puţintică răbdare.

E fragilitatea o temă importantă pentru tine?

Fragilitatea e mai importantă decât puterea. Cred că scrie istoria unui meci, cum zic cronicarii, sau a unei etape. Ce poveste am mai fi avut dacă Roma nu s-ar fi prăbuşit? Fără componenta căderii, nicio poveste nu e completă şi nicio poveste nu e frumoasă.

Istoria unui şurub, de exemplu, o poţi rezuma în 30 de secunde. Şi-a făcut treaba, a fost folosit într-un sistem. N-are istorie, de fapt, având această liniaritate perpetuă. Oamenii nu vor accepta să fie trataţi ca şuruburi.

Ce te ţine pe tine în viaţă?

Curiozitatea. Sunt foarte curios să văd evoluţia unor întâmplări. Pe mine mă interesează nişte chestiuni atât de mici, de neimportante pentru restul oamenilor pe care îi cunosc. Sunt aproape rizibile. N-am brânză şi ouă în frigider, dar mă preocupă soarta unei provincii din China sau ce evoluţie geo-politică o să aibă Pacificul de Sud-Est.

Sunt curios cum îşi rezolvă oamenii propriile provocări. Mă uit la diferenţe, la ce se întâmpla în lume acum zece ani sau acum doi ani. Ritmul de schimbări e foarte rapid. Sunt curios ce rezervă viitorul. Nu mie personal, ci în general. Nu e o curiozitate însoţită de vreo aşteptare, ci de dorinţa constatării. Vreau să fiu un agent constatator.

Păi şi la finalul zilei ce îţi rămâne, după toate constatările astea?

E unul dintre motivele pentru care citesc. Site-uri, ziare, oameni pe Facebook. Îmi rămâne mirarea, nu trece nicio zi fără să mă mir. De exemplu azi, am aflat că exista un trib pe lumea asta care n-avea conceptul de victorie. Englezii când i-au colonizat, au dus şi fotbalul cu ei şi au încercat să joace cu ăia din trib. Dar nu au putut să treacă peste bariera asta. Au jucat ore întregi şi a trebuit să se termine egal pentru că tribul nu putea să conceapă înfrângerea sau victoria. Asta e o ştire.

Ai vrea să trăieşti într-o societate din-asta?

Da. Aş vrea să trăiesc într-un trib care e mereu egal cu el însuşi. Cred că ne-ar fi tuturor mult mai bine. Viaţa nu e, până la urmă, despre a câştiga sau despre a pierde. Este despre ziua de azi, despre acum. Viaţa e acum. Nu cred că trebuie să ne luăm prea în serios. Noi trecem în glumă pe aici.

Mai simţi oameni de partea „baricadei“ tale?

Mai sunt. Nu mulţi, dar asta e bine, pentru că mă simt într-o elită, într-o sectă privilegiată. Mă simt bine cu oamenii care gândesc asemănător cu mine. Ce-i ţine de fapt pe oameni într-un loc? Sunt nişte raportări la viaţă prin care poţi să-ţi faci tribul tău. Acum poţi să te duci oriunde, şi oriunde poţi găsi oameni cu care să te înţelegi perfect. Eu m-am înţeles extraordinar cu un chinez la Beijing. El vorbea pe „chineza” lui, eu pe româna mea şi ne înţelegeam perfect. Îi înţelegeam toate necazurile.

Care e cea mai mare dezamăgire a ta?

Am dezamăgiri cu duiumul. Sunt un profesionist al dezamăgirilor. Că n-am scris încă un roman bun, dar mă consolez cu faptul că poate o să îl scriu. E legată de literatură cea mai mare dezamăgire a mea, dar tot de literatură sunt legate şi cele mai mari bucurii.

Oamenii care nu citesc cărţi pierd foarte mult. E OK şi să nu citeşti cărţi. Oamenii pot să nu citească nicio carte în viaţa lor şi să fie oameni extraordinari. Tribul tău poate să nu fi ajuns la scris şi citit, dar asta nu înseamnă că n-ai acces la poveşti. Ele sunt mult mai vechi decât scrisul şi cititul.

Nu cred că e o mare şmecherie, în general, să scrii o carte bună, dar cred că e o mare şmecherie în raport cu destinul meu, cu viaţa mea.

Ca un om care trăiesc între cuvinte, mă obsedează cuvintele. Cum pot să folosesc clişeele astfel încât să le dau o altă viaţă. Asta e o temă importantă pentru mine. Sunt nişte cuvinte care vin jerpelite, nişte cuvinte abuzate, batjocorite, folosite de toată lumea, care nu mai spun nimic. Mi-ar plăcea să iau cuvintele astea orfane, să le îngrijesc şi să le dau o altă viaţă.

La fel şi cu oamenii. Sunt oameni pe care nu dai doi bani, dar asta poate şi pentru că n-au avut norocul să-i ajute cineva. La fel se întâmplă şi cu expresiile. Eu mă simt bine între cuvintele alea pe care toţi le folosesc fără să se mai gândească ce înseamnă. Sunt ca nişte curve de pe centură, pe care nu le iubeşte nimeni. Se folosesc tiriştii de ele. Sunt nişte gări care nu înseamnă nimic pentru nimeni.

În legătură cu destinul, crezi că „Mioriţa” putea caracteriza alt popor, în afară de poporul român?

Cred că e definitorie pentru români, dar miturile şi legendele sunt într-o relaţie foarte ciudată cu cei care le-au inventat. Să zicem că au luat-o din realitate. Sau să mergem pe varianta strict simbolică, în care doar încerci să spui o idee printr-o alegorie.

În momentul în care crezi că povestea ne reprezintă cumva se întâmplă un fenomen foarte interesant. Chiar dacă la bază nu e aşa, poate doar a inventat-o cineva ca să se amuze, în momentul în care te gândeşti că te reprezintă, ea începe să facă asta şi are consecinţe pe care altfel nu le-ar fi avut. Eu nu ştiu dacă evreii sunt sau nu sunt poporul ales, dar faptul că au crezut asta vreme de câteva mii de ani le-a determinat comportamentul istoric.

La fel e şi la noi, dacă nu credem în miturile astea, efectele vor fi mai mici. Nu cred că suntem mai fatalişti decât celelalte culturi. Cred că trebuie să începem să relativizăm. Hai s-o luăm ca pe o poveste, ca pe un frumos exerciţiu de ficţiune, foarte reuşit aş spune. Sunt foarte frumoase poveştile româneşti, iar basmele sunt superbe! „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” mi se pare o parabolă a vieţii la care nu ştiu să fi ajuns foarte multă literatură. „Mioriţa” e şi un alibi.

Zi-ne două vorbe despre teatru. Te duci des la teatru (n.r. puteţi citi cronicile lui Andrei Crăciun în Ziarul Metropolis

Mă duc pentru că e o meserie. Sunt cronicar. Îmi place, deşi am văzut şi multe lucruri care nu mi-au plăcut. Încerc să nu mă stabilizez nici aici, pentru că după ce ajungi să cunoşti un fenomen şi în culisele lui începe să îţi placă mai puţin.

Prefer să mă mai duc măcar un an în fiecare zi la teatru ca să îl scriu la ziar şi să rămân apoi cu plăcerea de a merge ca spectator, fără nicio obligaţie textuală. A fost şi o cercetare de piaţă, foarte empirică, deghizată într-o muncă de ziarist, pentru că un alt vis de-al meu este să fac şi dramaturgie. Să scriu piese de teatru.

Ce apreciezi cel mai mult la natura umană?

Curajul oamenilor de a fi cine sunt şi de a avea o coerenţă cu ei înşişi. O să îţi dau un exemplu şi cu ăsta încheiem. E un exemplu minor, dar important. A apărut filmul de cinema „Ţestoasele ninja”, după desenele animate cu acelaşi nume. E cu bătăi, cu explozii, pentru adolescenţii întârziaţi. Ceea ce e cu adevărat mişto e că ţestoasele ninja aveau o prietenă, o ziaristă, April O’Neil o chema.

Acolo e o definiţie a jurnalismului foarte subtilă, care scapă printre bătăi şi explozii. La un moment dat se întâmplă o nenorocire la metrou, mor oameni. Supravieţuitorii fug dinspre subteran la lumină, platonic aşa, şi în toată mulţimea asta de oameni există o singură persoană care se duce invers, pentru că ea ca ziaristă e obligată să facă asta. Trebuie să fie martor.

E singura care ajunge la adevăr, iar acest lucru nu este întâmplător. Eu cred că omul care fuge din punctul B spre punctul A şi nu invers, ca majoritatea, pe termen lung va câştiga, chiar dacă în timpul partidei nu-i dă nimeni şanse. Ca maratoniştii pe care nu pariază nimeni, dar până la urmă ei câştigă cursa. În plus, uneori cursa nu se termină când cred ceilalţi că se termină.

Foto cu Andrei Craciun – Eduard Enea