INTERVIU Andrei Panţu s-a făcut remarcat cu volumul de povestiri „Tonomatul”, publicat de curând la prestigioasa editură Humanitas din Bucureşti.
Un articol de Andrei Crăciun|20 noiembrie 2019
Întreb pentru aceia care au fost neatenți în ultima perioadă la mersul literaturii române: cine este Andrei Panțu, care e treaba cu el, ce vrea el de la viață și operă?
Sunt în primul rând scriitor, asta am vrut să fiu cam dintotdeauna, chiar dacă am studiat altceva (științe politice), și am ajuns să lucrez, iarăşi, într-un alt domeniu (IT). Scriu de când eram în școală și, chiar dacă au fost ani în care nu terminam mai mult de o povestire, două, știam că asta vreau să fac. În ultimii ani, editurile românești au devenit tot mai deschise către prozatorii români, inclusiv către cei cvasi-necunoscuți, ca mine. Andreea Răsuceanu, coordonatoarea colecției 821.135.1 – Humanitas, m-a citit acum doi ani în Revista de Povestiri a Siminei Diaconu, și așa am ajuns să-mi împlinesc visul, să public un volum de proză la o editură de prestigiu, Humanitas.
Cartea Tonomatul (editura Humanitas, anul curent) – de ce ne recomandați să luăm fix acest volum, acum, când oferta editorială este, vorba ceea, bogată? Cum ne ademeniți în imaginarul dumneavoastră?
Cred că Tonomatul e o carte destul de originală, cu un imaginar bogat și diversificat. Multe dintre cele 29 de povestiri sunt variate, o bună parte dintre ele sunt întunecate, altele sunt exotice, predomină o atmosferă stranie, cartea are și multă tensiune, multă emoție, mult mister. Pe lângă câteva personaje exotice (entități supranaturale, animale vorbitoare), are și multe personaje obișnuite care ajung să fie angrenate în evenimente ieșite din comun, adesea inexplicabile. Numeroase povestiri sunt scrise într-un registru fantastic, unele țin mai degrabă de sfera suprarealismului sau a unui comic absurd.
Evenimentele din prozele Tonomatului sunt plasate în tot felul de locuri, unele exotice (arhipelagul nipon, o citadelă italiană, Manhattan etc.), însă multe se desfășoară în România, mai ales în București, în prezent sau într-un trecut apropiat, deci în spații ușor recognoscibile, foarte familiare pentru cititorii români – Parcul Floreasca, Strada Polonă, Strada Eminescu, Bulevardul Barbu Văcărescu, Drumul Taberei etc. E o mixtură destul de inedită, în care cred că fiecare cititor poate să găsească texte pe care să le aprecieze foarte mult. De altfel, cam toți cititorii cu care am vorbit până acum mi-au indicat cel puțin trei-patru povestiri care le-au plăcut în mod deosebit.
Dincolo de literatură, care este viața lui Andrei Panțu? Cu ce se îndeletnicește el? Din ce își câștigă, ca să zicem așa, pâinea?
De când am terminat facultatea (2008) am lucrat, cu unele întreruperi (mai ales pentru studii), în companii multinaționale, în tot felul de domenii: procurement, customer service. De vreo opt ani lucrez în IT. Norocul meu este că vorbesc fluent limba germană, și găsesc destul de ușor de lucru.
Din literatură câte pungi de covrigei ați strâns? Cum se stă pe partea financiară? Întreb mai mult pentru cititori, ca să conștientizeze care e starea de facto, cum se chivernisește un autor român contemporan.
Nu m-am așteptat niciodată să câștig ceva din literatură, și nici nu cred că voi strânge vreodată prea mult din asta. Scriu mai ales de plăcere, și scriu cu scopul de a publica, cu gândul la cititori. Două reviste (ARGOS, iocan) și o platformă literară (literomania) m-au plătit până acum pentru povestiri. De curând am primit un onorariu un pic mai substanțial pentru că, la invitația lui Marius Chivu, am citit și am vorbit la SHORT, un festival de proză scurtă organizat de Cărtureşti la împlinirea a 19 ani de existență. Asta a fost tot. Sunt câștiguri mai degrabă simbolice, de încurajare, care sper că vor crește totuși în viitor.
Nu îmi fac iluzii că voi ajunge vreodată să trăiesc din scris, deși sigur că mi-ar plăcea să mă ocup în cea mai mare parte a timpului de literatură. Deocamdată scriu mai mult în weekend sau în puținele zile de concediu.
Vă implicați civic, sunteți prezent în viața cetății, mergeți la vot, cum procedați?
Mă implic, sunt prezent cât de mult pot. Am votat mereu în alegeri, cu o singură excepție (europarlamentarele din 2007, când eram plecat din țară și ambasada era la 100 de kilometri distanță). Am studiat științe politice la American University in Bulgaria, am și două masterate (tot în politică) la universități foarte bune, unul la Leiden, în Olanda, celălalt la Manchester, așa că, în mod firesc, mă interesează viața cetății. Am un set de valori umaniste, democratice, liberale, și mi-ar plăcea să văd o Românie pe măsura lor. Merg adesea și la proteste, am ieșit în toamna lui 2013 împotriva proiectului Roşia Montană, dar și în decembrie, după „Marțea neagră”; în 2014, din cauza felului în care au fost organizate alegerile din diaspora; în 2017, după OUG 13; în 2018, pe 10 august, când am luat câteva porții bune de lacrimogene, suficiente cât să fac plângere penală împotriva Jandarmeriei.
Viitorul țării. Vă preocupă? Ce părere aveți despre el? Rămâneți aici, în țara noastră sau…?
Mă preocupă, acesta e și unul dintre motivele pentru care am ales mereu să mă întorc, și pentru care am rămas până acum. În plus, în ciuda problemelor care apar la tot pasul, mă simt în largul meu aici, în București; e orașul în care m-am născut, unde mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții. Apoi, când vine vorba de proză, sunt obişnuit să citesc şi să scriu aproape numai în limba română. E ȋncă un motiv pentru care mi-ar fi greu să plec din nou pe termen lung din țară. Cred că unul dintre puținele motive pentru care aș pleca ar fi ocazia de a face un doctorat la o universitate bună; rămâne de văzut. Viitorul țării mă interesează în mod deosebit, mi-aș dori o Românie mai democratică, cu mai puțină sărăcie, inegalități mai mici, mai puțină corupție, mai multă protecție a mediului, mai multe drepturi și libertăți pentru cetățenii săi.
Să presupunem că avem în turul doi următoarele două opțiuni de emigrare: Uruguay și Noua Zeelandă. Pentru care ați opta și de ce? Asta, dacă nu dați vot alb emigrării.
Îmi plac mult ambele țări ca modele democratice și sociale, așa că asta e o întrebare foarte bună, chiar pe gustul meu. Atât uruguayenii cât și neozeelandezii au avut în ultimii ani câțiva oameni politici remarcabili, pe care eu îi admir mult: Uruguay-ul l-a avut pe președintele Mujica, Noua Zeelandă o are pe Jacinda Ardern, actualul prim-ministru; așadar mi-ar fi greu să iau o decizie dacă ar trebui să aleg între cele două variante de emigrare. Uruguay-ul are și fotbal de calitate la nivel de echipă națională, însă aș alege poate Noua Zeelandă, e a patra cea mai consolidată democrație din lume dacă ne luăm după Democracy Index, înaintea sud-americanilor. E genul de țară în care aș sta liniștit și mi-aș vedea de ale mele, n-ar fi prea multe de îmbunătățit acolo.
Nu îmi fac iluzii că voi ajunge vreodată să trăiesc din scris, deși sigur că mi-ar plăcea să mă ocup în cea mai mare parte a timpului de literatură. Deocamdată scriu mai mult în weekend sau în puținele zile de concediu. (Andrei Panțu, scriitor)
