Andrei Roșu – cum să ai „de ce”-ul clar și vise cu deadline
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-rosu-cum-sa-ai-de-ce-ul-clar-si-vise-cu-deadline/

Dacă până acum unele vise nu ţi s-au îndeplinit, înseamnă că nu le-ai transformat în obiective, ar spune Andrei Roşu. Și dacă ai crezut că un om care aleargă maratoane (la Polul Nord) şi înoată Canalul Mânecii e făcut din altă carne şi alte oase… înseamnă că încă nu l-ai întâlnit pe Andrei Roşu.

Un articol de Adina Scorţescu|27 septembrie 2018

În 2008 s-a născut fiul meu, Alex. Anul următor, spre final, l-am văzut că mă imita, îmi lua telefonul, crezând că e telecomandă, și butona… Mi-am zis: „E clar, va deveni exact taică-su”. Atunci aveam vreo 18 kg în plus. Puse cu grijă, așa, câte vreo două pe an. Poate asta e și problema. Dacă ne-am trezi mâine cu 10 sau 20 de kg în plus, reacția normală ar fi să sunăm la 112 sau să mergem direct la spital. „Aoleu, ce mi s-a întâmplat?!” Dar funcționăm pe principiul broaștei pe care o pui în oala cu apă rece și, după ce dai drumul la foc, stă acolo liniștită până moare… Dacă ne îngrășăm, ne schimbăm hainele o dată pe an…

Deci m-am hotărât să fac sport. Dar nu știam exact ce sport. Întâmplarea fericită a fost că, una dintre colegele mele de birou, exasperată de faptul că-s o persoană friguroasă și opream aerul condiționat, mi-a trimis un link către Maratonul de la Polul Nord. Atunci mi s-au reactivat niște dorințe din copilărie. Pe vremea când îmi citeau părinții Jules Verne, îmi doream să călătoresc în toată lumea asta și chiar dincolo de ea, pe Lună. Nu cuvântul „maraton” a fost cheia motivației, ci Polul Nord! A fost o ocazie extraordinară de a fi suficient de motivat încât să mă trezesc devreme, să mă antrenez.

M-am dus acasă, soția a râs. Credea că e criza bărbatului de la o anumită vârstă. După care a văzut că am renunțat la privit la televizor pentru a mă culca devreme. Altfel, era cam greu să mă trezesc la 5 dimineața… De antrenament m-am apucat pe 1 ianuarie 2010.

Mai știi când eram mici și plecam a doua zi în tabără, ne trezeam noaptea din oră în oră? Sau când plecăm din București pentru că vrem să fim la mare pe plajă pe la 7-8 dimineața, în weekend? Atunci trezitul la 4 are o cu totul altă dimensiune… Nici nu mai aștepți snooze-ul, de multe ori te trezești la 4 fără un minut, înainte să sune alarma. E important să-ți găsești „de ce”-ul.

Până în 2010… e puțin spus faptul că „nu prea făceam sport”. Mergeam de acasă la mașină, apoi, – trecând prin parcare – de la mașină până la birou. Mă mutam dintr-o cutiuță într-alta sau de pe un scaun pe altul.

Se zice că îmbătrânești în momentul în care te lauzi că „faci sport”. N-ai să auzi niciodată un copil spunând: „Am fost în parc azi și am făcut intervale de leagăne.” Dar faci o pauză de mișcare de cinci ani, zece, chiar 20, după care îți zici: „Hai să mă reapuc.” Și vrei să recuperezi în ziua aia tot ce ai pierdut în ultimii ani. Și pleci ca un sportiv la olimpiadă, ca din tun, și normal că după 30 m inima și articulațiile îți zic „stai un pic, că a trecut ceva timp de când n-am mai făcut efort.” Din momentul ăla îți spui „aaa, e clar, nu mai sunt făcut pentru sport” și renunți.

Eu am început cu 10-15 minute de semialergare, după care a doua zi am mai adăugat cinci minute. Și tot așa. Ușor ușor, după câteva săptămâni, corpul s-a obișnuit cu mișcarea. După care am alergat și la maraton.

După Polul Nord, am zis că ar fi păcat să mă întorc la canapea. Ăsta e cel mai mare risc. După ce ai o reușită pe care o consideri relevantă, îți vine să zici: „M-am antrenat patru-cinci luni, am alergat la Polul Nord, nu face oricine așa ceva. Gata, pot să mă întorc la canapea, la berile mele, dacă vreodată mă mai îngraș sau simt nevoia să mă apuc de mișcare, știu cum se face. Te trezești devreme, te culci devreme, faci o oră de mișcare și așa mai departe.” Dar am zis că e păcat să nu profit de impulsul ăsta. Așa că am decis să alerg pe fiecare continent câte un maraton.

Ceea ce mi-a schimbat cursul vieții a fost faptul că, la al treilea sau al patrulea maraton din viața mea, în decembrie 2010 (eram în Antarctica), am aflat că o să fiu părinte pentru a doua oară. Eram încântat! A doua zi după maraton, organizatorii ne-au spus că putem participa și la cursa de 100 km care avea loc tot acolo. Nu venisem pentru ea, nu mă antrenasem, mi se părea o tâmpenie! Și așa maratonul e o distanță foarte mare. Dar, sub influența veștii și inspirat de oamenii pe care îi vedeam în jur (30-40 de alergători, cu vârste între 20 și 80 de ani, dintre care unul de 65 de ani m-a bătut măr la cursa aia!), am zis: „Hai să văd ce-o fi. În fond, ce se poate întâmpla, alerg până la primul punct unde pot să mă opresc, apoi le zic organizatorilor că nu mai pot.”

Până la kilometrul 50 a fost în regulă. Dup-aia am ieșit mult din zona de confort. Era mult peste ce corpul meu era obișnuit să facă. A fost o luptă cu fiecare metru. Terminând acea cursă, în vreo 21 de ore, am avut foarte mult timp să vorbesc cu mine, să fac introspecție. Și mi-a venit ideea de a alerga câte un ultramaraton pe fiecare continent. În momentul în care am ajuns acasă, am căutat pe Internet să văd dacă cineva a mai făcut lucrul ăsta, să alerge pe fiecare continent și maratoane și ultramaratoane. Am văzut că nu, le-am scris celor de la Guinness World Records care mi-au spus că ar omologa un astfel de record. În Antarctica deja le bifasem pe amândouă, deci m-am gândit că o să fie mai simplu de atunci încolo.

Când ieși din zona de confort, în capul tău încep să apară niște personaje. Reacțiile pe care le ai nu sunt reacțiile unui adult care știe foarte clar ce are de făcut. Sunt reacțiile copilului din tine care începe să miaune „Mmm, parcă mă doare, hai să ne mai opriiiim”. Sau ale părintelui responsabil care zice „Poate ar trebui să mă opresc, că dacă mor aici! Nu pot să-mi las familia pe drumuri…”

Sportul e o formă de meditație activă, pentru că ajungi să fii foarte aproape de gândurile tale și să să le ordonezi, să vezi care le e sursa. Vin de la adult? De la copil, de la părinte? Care e temerea din spatele fiecărei reacții. Eu, în momentele alea, îl țin pe Andrei cel mic în palmă și-i zic: „Care e problema ta?” „Păi nu vezi că nu mai pot să merg?!?” „Așa, și ce se întâmplă dacă nu mai poți să mergi?” „Păi dacă mi se rupe ceva?” „Păi hai să mai mergem un metru, apoi doi.” Ușor, ușor, depășești. Când zici ca nu mai poți, ești de-abia pe la 30% din baterie consumată, așa am observat eu. Dacă n-a alergat niciodată distanță mai mare de 10 km, cu singuranță în orice moment poți să duci 20-30 fără nicio problemă. Corpul te duce acolo unde te duce mintea. Dacă ai zis „nu pot să alerg mai mult de 5 km”, gata, chiar că nu poți.

Am ales pe fiecare continent cele mai dificile curse astfel încât să fiu în continuare suficient de determinat să mă antrenez. Curse la cald, în Sahara, la altitudine, pe Everest.

Într-un an și ceva am alergat toate cele 14 curse. Alergarea în sine nu e foarte complicată. Mai complicată e pregătirea fizică, pentru că, pentru fiecare kilometru alergat la o cursă, ai în spate 10-15 alergați la antrenamente. Du-te și aleargă 10-15 km pe o pistă de atletism! Înnebunești, te simți ca un hamster. Apoi, mai e pregătirea logistică – să nu ratezi zborurile. Când am plecat în Antarctica, pe 1 decembrie, a fost o vreme oribilă, m-am urcat într-unul dintre puținele avioane care decolau de pe Otopeni. Deci e și o chestie de noroc.

În 2012, după ce am terminat acest proiect, și am primit certificatul de la Guinness World Records, m-am bucurat ca un copil.

M-am întâlnit des cu replica „eu nu pot să alerg”. Mi se pare bizară pentru că, în călătoriile mele, am întâlnit nevăzători care alergau (cu însoțitor), oameni care avea 80 de ani, oameni care mai aveau de trăit doar câteva luni, oameni cu cinci copii care veneau să alerge… Deci persoane care puteau găsi mult mai multe scuze decât noi.

Tot discutam cu un coleg și cu un verișor, încercând să-i conving să alerge. Le-am zis. „Uite cum facem, peste 18 luni e o cursă de dublu Ironman, care presupune să înot 7,6 km, să pedalez 360 km și să alerg un dublumaraton, în maximum 36 de ore.” Asta în condițiile în care nu știam să înot și nu mai pedalasem de la nouă ani… „Dacă reușesc să fac lucrul ăsta, nu mai aveți nicio scuză, da?”

Mi-au zis: „Bine, hai să te vedem pe tine că faci asta, după care ne apucăm și noi de alergat.”

Am luat lecții de înot la bazinul Facultății de Medicină și, ușor ușor, am putut să înot la cursa respectivă în martie 2013. După care am crescut ștacheta, am mers la un triplu Ironman, în toamnă, în Mexic. În 2014, în Virginia, am fost la un cvintuplu Ironman, iar în 2016 la un deca Ironman, adică zece Ironman-uri în zece zile. Pentru orice ultratriatlonist, ăsta e Mecca, o dată în viață trebuie să ajungi să faci așa ceva.

În momentul în care m-am apucat de înot, știam că un obiectiv ambițios m-ar ajuta să accelerez procesul de învățare. Am aflat de existența unui ultratriatlon marketat ca cel mai dificil din lume pentru că îl terminaseră doar nouă sau zece oameni până în 2001. Presupunea să alergi de la Londra la Dover 140 km, să traversezi Canalul Mânecii înot și să pedalezi 130 km până la Paris. Când am citit „Canalul Mânecii”, am simțit un gol în stomac… Și distanță mare, și apă rece, și curenți…

Am acest obicei, să-mi anunț în decembrie planurile pentru anul următor. Deci am anunțat în decembrie 2013 că-n vara lui 2015 voi participa la acest ultratriatlon. În momentul în care îți împărtășești public planurile, ai mai multe avantaje. În primul rând, dacă ai un simț al ridicolului, trebuie să te ții de ele, ca să nu-ți fie jenă de oamenii pe care i-ai anunțat.. Apoi, reprezintă și un angajament față de propria persoană. Dacă scrii peste 18 luni voi face asta, treci din zona de fantezie („mi-ar plăcea să…”) în zona de obiectiv.

Obiectivele sunt niște vise cu deadline

În ianuarie 2010 am lansat un blog, iar primul articol a fost „Plec la Polul Nord”. În câțiva ani, a devenit cel mai popular blog al unui sportiv amator. Cred că cei care îmi urmăresc postările apreciază faptul că anunț un obiectiv care pare SF, după care încep de la zero. Adică de unde ar începe și ei.

Nu e atât de important să ajung pe nu știu ce loc, căci sunt sportiv amator. Procesul contează. Te antrenezi doi ani pentru a traversa Canalul Mânecii. Dacă se anulează cursa în momentul când ajungi acolo, nu înseamnă că ți s-a distrus viața. Tu ai avut o disciplină timp de doi ani, te-ai dus la start ca cea mai bună versiune a ta, deci cu singuranță de acolo poți să construiești altceva.

DESPRE MOTIVAȚIA ȘI EXERCIȚIUL PE CARE ÎL FACE O DATĂ PE AN… Citește pe ZI DA

Prin 2011, la Maratonul Everestului, am întâlnit un om care mi-a spus, că, printre altele, s-a antrenat traversând Oceanul Atlantic într-o barcă cu vâsle. În creierul meu nu exista dimensiunea asta. Imaginea mea de barcă cu vâsle era… din Herăstrău. Am uitat informația asta, care s-a reactivat în 2015, în iulie, în avion, imediat după traversarea Canalului Mânecii. Mi-am zis „Gata, ăsta va fi următorul proiect.” Și l-am împlinit la începutul anului ăsta.

Îmi place citatul „If it doesn’t scare you, it doesn’t challenge you.” Deci, dacă îmi vine o idee de proiect care mă sperie, pe aia o aleg! Dincolo de zona de confort, e zona de panică. Dacă ne zice cineva acum „peste două zile plecăm pe Everest”, ne facem galbeni și s-a terminat. Dacă ne zice „uite, peste doi ani, plecăm peste Everest, eu sunt cel mai bun alpinist și vă antrenez în fiecare weekend”, ieșim din zona de confort și intrăm în zona de creștere. Apoi ajungem, treptat treptat, în zona care pe vremuri era de panică.

Să te naști e un cadou extraordinar și e o șansă aproape de zero… 1 la 400 de trilioane. Deci ai cadoul ăsta, ți s-a pus în brațe și ce faci cu el?! Stai dominat de frică, de scuze, de îndoieli? Ar fi trist ca, la final vieții, să-ți dai seama că ai fi putut face o mulțime de lucruri care ar fi depins exclusiv de tine, dar că ai ales să n-o faci.

Până acum nu mi-a zis nimeni: „Uite, Andrei, ți-am citit blogul, am început să mă trezesc dimineața, să alerg, să mănânc sănătos, dar nimic nu s-a schimbat în viața mea…” Dacă o să vină, înseamnă că teoria mea nu e validă…

Pe Andrei îl găsiți online pe site-ul personal www.andreirosu.org și pe Facebook.

Mai știi când eram mici și plecam a doua zi în tabără, ne trezeam noaptea din oră în oră? Sau când plecăm din București pentru că vrem să fim la mare pe plajă pe la 7-8 dimineața, în weekend? Atunci trezitul la 4 are o cu totul altă dimensiune… (Andrei Roșu)



08
/06
/17

Între 20-27 mai, Buzăul a devenit scena Festivalului ”Buzău Iubește Teatrul”, un ”nou festival vechi” împrospătat cu un nume și un concept de organizare nou. Spectacole dintre cele mai noi și apreciate din București, dar și două spectacole din Piatra Neamț și Suceava, o secțiune pentru studenți și alta pentru copii, spectacole de stradă și conferințe. L-am prins pe foarte activul director Adrian Găzdaru în mijlocul festivalului și l-am rugat să-și tragă puțin sufletul și să ne povestească despre FBIT.

05
/06
/17

Dramaturgul Saviana Stănescu, născută în România și stabilită în Statele Unite ale Americii, a fost invitată recent să țină, alături de Matei Vișniec, un workshop de scriere dramatică în cadrul programului POINT New Writing, desfășurat la festCO 2017. Despre întâlnirea sa cu tinerii dramaturgi de la noi, dar și despre cum se scrie teatru azi, în rândurile care urmează...

02
/06
/17

"Limitările financiare pot fi luate ca un imbold creativ, dar numai dacă integrezi constrângerile bugetare de la început în procesul creativ", afirmă Antoine Le Bos, consultant de scenariu în cadrul "Less is More", o platformă europeană de dezvoltare a filmelor cu buget limitat, care va desfăşura la TIFF un workshop.

30
/05
/17

Diana Cavallioti (31 de ani), rolul principal feminin din filmul românesc de mare succes „Ana, mon amour”, are, mai ales, o frumoasă carieră în teatru. În linii mari, toate acestea se cunosc. Din interviul care urmează veți afla detaliile. Cine, ce, de ce, unde, când, cum. Ca la Ziar.

29
/05
/17

INTERVIU „Secondo Me” a fost prezentat în 2016 la Locarno. În iunie, documentarul, care are în centru doi garderobieri (de la Viena şi Milano) şi o garderobieră (de la Odessa), va putea fi văzut la TIFF. Regizorul Pavel Cuzuioc, născut în Republica Moldova şi stabilit în Austria, vorbeşte despre film şi despre cum a ajuns cineast.

18
/05
/17

Scriitorul din Basarabia se află în plină mică trilogie a marginalilor, din care a publicat primele două volume: „Sectanții” și „Bandiții”. Atenție, urmează un interviu neconvențional! Despre cultură și războaie, despre cărți, tineri și nostalgie. Se pune chiar și întrebarea: „Ești un agent al Kremlinului, Vasile?“

16
/05
/17

Este unul dintre profesorii fondatori ai şcolii de teatru clujene și a instruit cinci generaţii de absolvenţi ai secţiei române de actorie. Miklós Bács vorbește despre povestea sa de viață și teatru și rolul Faust din spectacolul cu același nume în regia lui Silviu Purcărete, jucat la Teatrul Național ''Radu Stanca'' din Sibiu.

11
/05
/17

Profitând de lansarea în limba română a romanului „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici” (ed. Humanitas, 2017), de Care Santos și Francesc Miralles, am provocat-o pe celebra scriitoare catalană la un exercițiu de rememorare a traseului său – de la primul concurs literar câștigat, pe când era elevă, la cum arată o zi obișnuită pentru ea acum, ca autoare a unor cărți traduse în peste 20 de limbi.

04
/05
/17

„Încă nu m-am îndepărtat de concluzia asta, că cinema-ul este inutil. Pe de altă parte, îl îmbrăţişez nemăsurat”, spune regizorul Gabriel Achim, al cărui debut, „Visul lui Adalbert” (2011), este acum disponibil pe platforma Cinepub. Noul său film, „Ultima zi”, va rula din 12 mai în cinematografe.

04
/05
/17

Un interviu neconvențional cu ziaristul (colaborator al Ziarului Metropolis) și scriitorul Andrei Crăciun, despre cea mai recentă dintre cărțile sale – „Aleea Zorilor” (publicată la Editura Polirom), care este o carte despre copilărie, scrisă într-o singură frază.

28
/04
/17

Lavinia Pele (25 de ani), nominalizată la Premiile UNITER pentru debut (cu rolul Doruleț din spectacolul „Visul unei nopți de iarnă”, de la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște). A studiat Teatrul la Cluj-Napoca (la clasa lui Miklos Bacs) și a făcut masterul la UNATC. Joacă și în „Zece pentru New York”, spectacolul aniversar de la Teatrul Metropolis. Ea este Fefe.