Andrei Runcanu, actor: „Dacă faci lucrurile cinstit, ai revelaţii“
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-runcanu-actor-daca-faci-lucrurile-cinstit-ai-tot-felul-de-revelatii/

Ce a învăţat Andrei Runcanu? De la Mihai Constantin, profesorul lui, să fie cinstit. Adrian Pintea i-a arătat că teatrul trebuie să aibă nobleţe, iar Alexandru Dabija i-a spus că nu există actori mulţumiţi

Un articol de Judy Florescu|12 martie 2013

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Ce a învăţat Andrei Runcanu? De la Mihai Constantin, profesorul lui, a învăţat să fie cinstit. Adrian Pintea i-a arătat că teatrul trebuie să aibă nobleţe, Mihaela Juvara că actoria înseamnă emoţie, iar Alexandru Dabija i-a spus că nu există actori mulţumiţi.

Dar actorul Andrei Runcanu a mai învăţat şi să scrie cronici de film, să-şi fotografieze sursele de inspiraţie (muze, prieteni, actori), să facă site-uri web, să joace, să asculte şi să vorbească despre modestie, în timp ce încearcă să fie foarte bun în meseria lui.

Judy Florescu: Care a fost prima ta întâlnire cu teatrul?

Andrei Runcanu: În liceu am participat în fiecare an la olimpiada de informatică, iar în clasa a unsprezecea am luat premiu pe ţară, ceea ce însemna că aveam intrarea asigurată la Politehnică la Facultatea de Calculatoare fără să mai dau admitere. În clasa a douasprezecea nu aveam de învăţat decât pentru BAC, aşa că aveam foarte mult timp liber. De aceea am fost singurul din clasa mea care a acceptat invitaţia profesoarei de engleză de a juca într-un spectacol de teatru cu liceeni, pregătiţi de actori ai Teatrului Elvira Godeanu din Târgu Jiu. Era vorba de „A Christmas Carol“ a lui Charles Dickens.

Ţin minte că s-a dat un fel de audiţie, iar eu trebuia să fiu ori Ebenezer Scrooge, ori nepotul lui Scrooge. Îmi doream foarte mult să joc rolul principal, aşa că mi-am îngroşat vocea imaginându-mi că sunt Pacino în „Scent of a Woman“ şi am obţinut rolul. Deşi m-a felicitat toată lumea, nu mi s-a părut mare lucru şi tot pentru Facultatea de Calculatoare am optat.

Totuşi, când ai decis să iei te apuci serios de meseria de actor?

Când am ajuns în Bucureşti, mergeam săptămânal de cel puţin două, trei ori la teatru, unde mă tot întâlneam cu o fostă colegă din Târgu Jiu, care la un moment dat mi-a zis că se face teatru pentru amatori la Casa de Cultură a Studenţilor, la Teatrul Podul. Eu am avut impresia că mă voi întâlni cu studenţi ca mine, fără nicio legătură cu actoria, şi că ne vom juca şi noi de-a teatrul. Dar când m-am dus acolo, am dat de Cătălin Naum, unul dintre cei mai faimoşi profesori din UNATC, care a pregătit generaţii întregi de elevi pentru admiterea la Facultatea de Teatru. Foarte mulţi dintre ei sunt astăzi mari actori.

Când am ajuns eu în «Pod» i-am găsit pe Tudor Istodor, Ilinca Manolache, Irina Ungureanu, Gabriel Vodnar, Marin Grigore, Virgil Mardare, care repetau «Hamlet». Scena despărţirii dintre Hamlet şi Ofelia, jucată de Tudor şi Ilinca, a fost primul meu moment de reală emoţie pe care l-am simţit vreodată ca spectator. Eram contrariat de ce mi se întâmpla, dar totodată eram fascinat de ce făceau ei acolo. Deşi nu venisem acolo pentru asta, domnul Naum mi-a pecetluit soarta: «Dai la teatru!».
Andrei Runcanu,
actor

Mai ştii ce monolog ai avut la admiterea la UNATC?

Am avut două: Jim din „Menajeria de sticlă“ a lui Tennessee Williams şi „Paricidul“ de Ioan Sava. Dar nu cred că am intrat cu alea, ci cu o poezie, Annabel Lee. Am picat în primul an la UNATC. Eu nu picasem în viaţa mea la nimic, eram foarte ambiţios, aşa că trebuia să mă pregătesc mai bine. În anul următor domnul Naum se îmbolnăvise şi nu mai venea în „Pod“. Aşa am ajuns la Mihaela Juvara, care mi-a deschis şi mintea şi m-a deschis şi emoţional. Printre textele pe care mi le recomandase pentru admitere era şi poezia lui Edgar Allan Poe – „Annabel Lee“.

Ţin minte că am repetat în anul respectiv toate povestirile, toate monologurile în toate felurile, numai poezia asta nu a lucrat-o deloc cu mine. Mă întreba doar dacă o zic acasă şi mă amâna pentru data viitoare. Cu două zile înainte de admitere m-a pus s-o zic şi iar mi s-a întâmplat o chestie pe care n-o mai trăisem până atunci… Ai tot felul de descoperiri din astea, ştii?

Dacă faci lucrurile cinstit, ţi se întâmplă tot felul de modificări, de descoperiri, ai tot felul de revelaţii la nivel emoţional, pe care un om care nu practică meseria asta nu ştiu dacă are ocazia să le simtă.
Andrei Runcanu,
actor

Eu ziceam poezia cu privirea în gol cum o ziceam acasă la mine, iar la final când m-am uitat la doamna Juvara, era cu ochii în lacrimi. Nu-mi venea să cred că era din cauza mea. Actoria e emoţie. Există mecanisme, sau tehnici pe care ţi le oferă şcoala sau pe care le descoperi sau pe care le înveţi de la colegii tăi. Şi prin aceste tehnici reuşeşti să trimiţi mai departe emoţia pe care o descoperi în tine şi îl schimbi pe spectator, ca şi în el să se nască o emoţie asemănătoare cu aia a ta. Doamna Mihaela Juvara m-a învăţat lecţia asta, dar nu spunându-mi-o, ci făcându-mă s-o simt.

Am terminat UNATC-ul la clasa lui Adrian Pintea, iar coordonator de an era Florin Zamfirescu. Unul dintre profesorii de care m-am ataşat foarte mult este Mihai Constantin, pe care eu îl consider un fel de tată al meu în Bucureşti.
Andrei Runcanu,
actor

Care e cel mai de preţ sfat pe care l-ai primit de la Mihai Constantin?

Să fii cinstit! Cred că ori mi-a zis-o de atât de multe ori încât nu mai ştiu momentul exact în care mi-a spus-o, ori nu mi-a spus-o niciodată ad litteram, dar m-a făcut să înţeleg cât de important este acest lucru în meseria noastră, dar şi în viaţă, că nu e bine s-o iei pe ocolişuri.

Ce ai învăţat de la domnul Adrian Pintea?

Ce am învăţat de la domnul Adrian Pintea e că teatrul trebuie să aibă nobleţe. El făcea chestia asta, avea nobleţe, carismă, pe lângă faptul că era un mare actor. Fiecare cuvânt, fiecare gest, îţi amintea mereu că e un act de mare nobleţe să fii pe scenă, nu e doar o întâmplare, nu e ceva cotidian. Era împotriva bălmăjitului cuvintelor, vorbirii de stradă. El era ca un rubin care strălucea pe scenă şi strălucea fiindcă era o piatră preţioasă cu multe karate.

A Runcanu

Care este spaţiul independent în care îţi place să joci cel mai mult?

La Green Hours am jucat prima dată în Bucureşti. În 2005 am debutat pe scena de la Green Hours cu piesa „Sound of Myself“, în regia lui Iris Spiridon. Am jucat la Bulandra, Comedie, Odeon, Teatrul Mic, Nottara, Godot, Muzeul Ţăranului, dar la Green e singura scenă unde ai impresia că eşti între prieteni, că stai cu ei la masă şi le spui o poveste. Am senzaţia că la celelalte săli nu poţi să te uiţi în ochii omului. Oricum nu-i vezi. Şi ştii ce e frumos? Faptul că îi citeşti reacţiile pe faţă, şi deşi reacţiile lui nu ar trebui să le influenţeze pe ale tale, cumva pătrund în tine şi capeţi o energie care dă sens jocului tău.

Dar nu e convenţia aceea de al patrulea perete din teatru?

Ba, da, dar n-ai cum să nu-i vezi pe oameni. Bineînţeles că trebuie să crezi în ceea ce faci şi să fie adevărat. Dar când eşti la o masă şi spui un banc şi îi vezi pe oameni râzând asta nu te face să te opreşti din bancul tău, nu? Din contră. Te bucuri că le vezi reacţiile. E adevărat că nu e bine să te laşi influenţat în interpretarea ta de reacţiile publicului, că atunci rişti să faci mai mult decât e cazul sau mai puţin decât e cazul.

Tu trebuie să-ti faci treaba ta. Dar chestia asta cu al patrulea zid până la urmă există şi nu există, pentru că tu ştii că sunt oameni în sală şi nu trebuie să uiţi lucrul ăsta, că spectacolul nu e joaca ta, aşa cum te joci tu acasă. Tu poţi să nu te plictiseşti dacă stai în oglindă şi îţi vorbeşti două ore. În schimb când eşti pe scenă contează să-ţi faci treaba pentru ca oamenii care te văd să nu se plictisească.

Cum te împarţi între filmările şi repetiţiile pentru teatru?

E o regulă nescrisă, spectacolele primează. Poţi să întrebi orice actor, spectacolele sunt pe locul întâi. Actoria e o meserie cu un program foarte răzleţ. Nu ştii niciodată ce se întâmplă săptămâna viitoare, nu ştii niciodată când ai repetiţii, cum le ai, cum trebuie să fugi de colo-colo.

Ţi se întâmplă să ai o lună în care să-ţi blestemi soarta, să zici «Doamne, cum să fac să fiu în două locuri în acelaşi timp?». După care ai o perioadă de pauză în care nu se întâmplă nimic şi zici «Doamne, sper să nu rămână aşa, că dacă rămâne aşa e groaznic!».
Andrei Runcanu,
actor

Te laşi influenţat de aprecieri?

În actorie, nu! În actorie ai un regizor. Dacă accepţi că acel regizor e cel pe mâna căruia te laşi, nu mai contează nici o altă părere, te duci cu el până la capăt. Problema apare când tu simţi că nu e prea bine ceea ce faci, dar regizorul îţi spune că e foarte bine. Atunci te duci şi ceri a treia părere care, dacă e aceeaşi cu a ta, începi să nu mai ai încredere în regizor. Ceea ce nu e deloc bine.

Dacă ajungi într-un punct în care simţi că nu ai încredere în regizorul respectiv, mai bine pleci din proiect, pentru că altfel eşti pierdut, lucrezi dezorientat. Şi de fiecare dată când joci spectacolul respectiv ţi se sporeşte această dezorientare, lipsa asta de încredere în tine. Pe care din păcate o duci mai departe şi în alte proiecte. Aşa că trebuie să găseşti o modalitate prin care să îi acorzi încredere regizorului, dacă el nu ţi-a câştigat-o deja, şi să te laşi pe mâna lui. Chiar dacă greşim, greşim împreună.

Ca actor, trebuie să ai o plăcere în a te expune. Cred că undeva în interiorul nostru, cam tuturor actorilor ne place să ne expunem, altfel n-am face meseria asta. Mie îmi place să mă prostesc, să mă joc. Cred că pofta asta de a te prosti te poate ţine cu picioarele pe pământ în meseria asta.
Andrei Runcanu,
actor

Când spui te prosteşti oamenii tind să creadă că tu nu iei meseria asta în serios…

Da, ştiu, dar a te prosti are o latură care e foarte benefică pentru actor: când te prosteşti îţi asumi că poţi să fii ridicol, îţi asumi că poţi să fii luat în derâdere şi totuşi o faci pentru plăcerea jocului. Cred că de la asta trebuie să plece orice actor. Meseria asta se bazează de fapt pe un joc, că tu eşti undeva pe o scenă şi spui nişte cuvinte pe care le-a scris altcineva. Iau un text, îl învăţ, găsesc ce anume îl motivează pe personajul respectiv şi mă pun undeva pe o scenă şi mă joc, împreună cu colegii mei.

Dacă te-apuci să crezi că tot ce faci tu e o chestie de viaţă şi de moarte cum mulţi ajung să creadă, o să te iei prea tare în serios şi o să creezi tensiuni şi conflicte absurde sau o să suferi. Cred că dacă simţi că te prosteşti nici nu îţi mai e frică de public. Eu de exemplu am emoţii la fiecare spectacol şi îmi reamintesc mereu că trebuie să mă joc. Cu timpul e adevărat că apare un curaj pe care prin muncă îl dobândeşti – lucrând cu tine însuţi şi lucrând cu ceilalţi, ajungi ca sus pe scenă să nu te mai simţi dezbrăcat, ci că ai ceva important de spus. Dar la bază e că tu eşti pe scenă şi te joci, iar cineva se uită la tine cum te joci.

Când eram în facultate l-am auzit pe Alexandru Dabija la o conferinţă glumind cum că există două tipuri de actori: actorii care joacă şi sunt nemulţumiţi că joacă şi actorii care nu joacă şi sunt nemulţumiţi că nu joacă. Deci nu există actori mulţumiţi.
Andrei Runcanu,
actor

Dar dacă ar fi să plângi în fiecare zi pe scenă?

În „Deşteptarea primăverii“ aveam de plâns şi tot consideram că e o joacă. Eu acum am dus discuţia puţin spre glumă. Trebuie să vezi ceea ce faci şi în felul ăsta, pentru că altfel ajung să te lovească tot felul de lucruri, să te doară şi să te dezechilibreze. Supravieţuieşti mai uşor, ştii? Pentru că altfel lucrurile devin grave, devin foarte serioase şi nu e în totală conformitate cu adevărul.

Oamenii suferă şi îi fac şi pe alţii să sufere… Adică să punem în balanţă un medic care are un pacient pe masa de operaţie şi în acele secunde se hotărăşte viaţa lui, şi un actor care are o premieră şi a învăţat 30 de pagini de text şi are ca miză propriul lui ego. Adică miza e: îmi hrănesc orgoliul sau nu mi-l hrănesc în seara asta? Vor zice oamenii că am fost prost în rolul ăsta şi atunci egoul meu este rănit sau vor zice că a fost bine şi atunci sunt fericit? E bine să nu uiţi care e adevărata miză şi să-ţi păstrezi simţul realităţii.

La ce proiect lucrezi acum?

Lucrez împreună cu Conrad Mericoffer, la o secvenţă pilot pentru un film care se numeşte „Sapphire“, regizat de James Longshore şi produs de Bianca Mina. Ideea lor este de a le arăta producătorilor americani că în România se pot face filme în engleză cu actori români în rolurile principale, nu doar în apariţii episodice. Ei vor să creeze o industrie cinematografică şi la noi, fiindcă avem actori talentaţi care au nevoie de o industrie. În România există cinema, dar nu există industrie.

A Runc

Cum ai început blogul unfilmpezi.tumblr.com?

„Un film pe zi“ a pornit de la spectacolul „Noi 4“ de la Green Hours, regizat de Dorina Chiriac şi scris de Lia Bugnar. Am văzut chiar prima reprezentaţie. Şi cum facem noi de fiecare dată când ne place ceva foarte foarte mult? Punem pe Facebook. Aşa că m-am dus repede acasă şi am scris un status despre spectacol având starea aia de după, impresionat şi emoţionat. Iar fetelor le-a plăcut atât de mult încât au folosit în prezentarea lor de presă acel text al meu.

Apoi în altă zi am fost şi am văzut filmul „Crulic – drumul spre dincolo“, regizat de Anca Damian. Şi am scris şi de data asta un status pe Facebook, plăcându-mi foarte mult filmul. Apoi m-a întâlnit cu Voicu (nr. Voicu Rădescu) care, impresionat de micile mele statusuri, m-a întrebat „Unde pot să te mai citesc?“. La care eu: „Niciunde, pentru că eu nu scriu.“ La care el: „Greşeşti, pentru că ar trebui să scrii.“

Am văzut mai mult teatru şi mai multe filme când nu eram la Facultatea de Teatru, fiindcă în facultate stăteam la şcoală de dimineaţă până noaptea. Când eram în liceu şi când eram la Politehnică mă uitam la cel puţin trei-patru filme pe săptămână. Iar cât am fost student la teatru mi-am pierdut ritmul. De aceea m-am gândit să recuperez, să-mi fac un blog, să mă oblig să văd un film pe zi şi să şi scriu despre el.
Andrei Runcanu,
actor

De unde a pornit pasiunea pentru fotografie?

Pasiunea cu fotografía s-a născut o dată cu o excursie la Barcelona din timpul facultăţii de teatru. Aveam nevoie de un aparat foto şi voiam să folosesc unul pe film. Un coleg de la regie-film, Dorin Moldoveanu, mi-a împrumutat aparatul său şi mi-a explicat cum funcţionează, fiindcă aparatul era destul de complicat, cu timp de expunere, cu diafragmă etc.

Apoi am fost la Paris, i-am cerut din nou aparatul, am fost la Torino, i-am cerut din nou aparatul, până s-a stricat. Şi atunci am zis hai să-mi iau şi eu un aparat cu obiectiv, care să aibă măcar acele setări pe care deja ştiam să le folosesc. Şi m-am apucat să le fac poze prietenilor şi colegilor mei.

Există o poveste în spatele fotografiilor tale?

În ceea ce priveşte fotografía, fac în felul următor. Sunt unele fotografii la care am un concept, de exemplu hai să facem poze gen anii 60. Fiecare fotografie are un concept, o poveste la început, apoi las actorul, actriţa, modelul cu care lucrez să facă ce simte. Mă interesează mai mult ce simte, poate e şi o deformare a meseriei de actor.

De multe ori însă n-avem niciun concept, n-avem nicio idee şi pur şi simplu zicem „hai să facem poze“ şi vedem ce ne inspiră, cum ne inspiră. Tot timpul atenţia mea este însă pe ce se întâmplă emoţional, şi astfel reuşesc să pară că e o poveste în spate, când de fapt e ceva ce modelul şi-a imaginat şi a transmis. De multe ori intervin şi eu şi-i spun lucruri care să declanşeze ceva în persoana fotografiată.

Am mare noroc că pozez actori şi actriţe, fiindcă au posibilitatea de a crea universuri. Asta e una dintre frumuseţile meseriei de actor, că poţi să naşti universuri şi poţi să le naşti pe loc. Cineva îţi zice ceva şi dintr-o dată mintea ta se duce în acea direcţie, iar o dată cu mintea, sufletul.
Andrei Runcanu,
actor

Nu sunt ca acei fotografi care ştiu să coregrafieze totul. Mie îmi place să prind un anumit moment, nu-mi place să regizez fotografia. Sunt unii fotografi geniali care ştiu să compună fotografía în aşa fel încât să fie ca o orchestră simfonică, în care fiecare detaliu e ca un instrument şi îşi are locul perfect. Sunt fotografi atât de buni încât chiar şi dacă nu are emoţie modelul, fotografía transmite foarte multă emoţie şi te fascinează. Eu nu sunt în stare să fac asta, fiindcă nu am studii şi nici nu mi-am educat acest tip de lucru, dar pot din spatele camerei să-i transmit modelului o emoţie pe care el s-o preia.

Ai vreun vis neîndeplinit?

Nu cred că am. Când zici vis neîndeplinit e ca şi cum nu mai ai şansa să-l mai obţii. Sunt lucruri pe care nu le-am relizat până acum şi aş vrea să le realizez. Lucrez la ele şi o să ţi le zic atunci când nu mai am nicio şansă să le obţin. Nu-mi doresc nimic care ţine de ierarhii. Nu-mi doresc nici să fiu un mare actor, nu-mi doresc să fiu nici vedetă, nu-mi doresc nici să primesc nu ştiu ce premii, nu-mi doresc nimic din lucrurile astea.

Îmi doresc să fac meseria asta, să fiu din ce în ce mai bun, încât să fiu din ce în ce mai căutat, încât să pot s-o fac din ce în ce mai mult. Şi cu cât o fac mai mult cu atât să pot să trăiesc mai bine din ea. Asta e tot. Bineînţeles că am aspiraţii artistice şi mi-aş dori să fac anumite lucruri, dar acelea sper să se realizeze în timp. Mă refer la un anumit tip de roluri, la un anumit tip de filme, la anumite proiecte.

Uite o să-ţi zic un vis care nu mai poate fi îndeplinit, cred: mi-ar fi plăcut să joc Romeo în „Romeo şi Julieta“. Am jucat de altfel Romeo în două examene am descoperit chestii şi într-unul şi în celălalt, dar mi-ar fi plăcut să mă joc mai mult cu personajul ăsta.

Ai fi putut participa la castingul de la Teatrul Naţional de Operetă…

Am cântat în musicalul „Jesus Christ Superstar“, făcut de Adrian Pintea la Arcub, aveam chiar o arie. Eram student în anul II, iar pentru nivelul acela era OK ce făceam. E adevărat că am făcut canto în facultate şi că pot lua nişte note, fiindcă sunt roluri în care ţi se cere să cânţi, însă nu la un nivel profesionist. Dar ca să fii personaj principal într-un musical, nu-ţi trebuie doar noţiuni generale de canto, ci trebuie să cânţi bine. Iar eu nu mă încadrez. Dacă nu pot să fiu foarte bun de ce să mă duc la proba aia?

Ce sfaturi le-ai da tinerilor care dau admitere la Facultatea de Teatru?

Cred că le-aş spune că se aruncă într-o lume extrem de dură în care sufletul tău e poate mult mai expus decât în orice altă meserie şi că e o meserie prost plătită şi din ce în ce mai puţin apreciată. Şi dacă, analizând aceste date, ajung la concluzia că vor să fie actori, le-aş spune să nu uite niciodată această pasiune care le-a influenţat decizia şi să le fie mereu motor pentru tot ce vor să facă.

Andrei Runcanu, în copilărie

Credite foto: www.andrei.runcanu.ro

13
/07
/20

Ziarul Metropolis vă recomandă „Eropedia“, un podcast în limba română despre toate formele pe care le îmbracă dorința și iubirea, și care își propune să promoveze un discurs echilibrat, cultivat și inteligent despre diversitatea erotică din jurul nostru.

27
/04
/20

Pictorii, sculptorii, criticii de artă sau scriitorii sunt cărți deschise ale creației lor, vizibile fiind operele și mai puțin bornele ce duc spre realizarea acestora. Uneori, o întâmplare sau destinul, alteori persoana ce a stat în dreptul lor, au fost sursele ce au dus la expresia formelor de valoare. Soția cunoscutului critic de artă Valentin Ciucă m-a introdus în povestea nescrisă a vieții sale.