Cele mai recente spectacole ale sale din România sunt „Richard al III-lea” şi „Zadarnicele chinuri ale dragostei” de William Shakespeare, pe care le puteţi vedea la Teatrul Bulandra.
Un articol de Monica Andronescu|5 iunie 2019
Pornind de la ele, luni, 27 mai, a avut loc dialogul cu regizorul Andrei Șerban, organizat și moderat de Corina Șuteu în cadrul proiectului „The Artist Is Present”, de la Insula 42. Invitatul a vorbit despre nevoia de libertate a publicului și a creatorilor, despre rolul teatrului azi, într-o lume în care valorile se schimbă odată cu oamenii și cu formele teatrului. Redăm în continuare câteva fragmente.
De ce mergem la teatru?
„De ce e nevoie de teatru imediat acum? Pe de o parte, dorim să trăim, să simțim un sentiment de libertate totală. Pe de altă parte, unii dintre noi simt nevoia unei rigori totale. Să fii liber și în același timp să ai rigoare – aceste lucruri se bat cap în cap. Rigoarea implică disciplină, disciplina implică ceva greoi, ceva limitat. Iar, dacă ai un fel de rebeliune înăuntrul tău, nu vrei să asculți de nimeni și de nimic. Vrei să fii rebel și dintr-odată vezi că ajungi la „n’importe quoi” sau „anything goes”. Or, cum să spui că totul e posibil și în același timp să eviți „n’importe quoi”?
Vedem atât de des, în special în arta de astăzi, cum o valoare ca libertatea este atât de șleampătă, atât de neformată, încât îți e lehamite de asta, și în același timp vrei libertate, vrei să găsești ceva care este liber, dar cum să faci să fie liber, în sensul unei rigori absolute? Aici este un paradox foarte, foarte greu de înțeles. Amândouă sunt egal de importante. Astăzi arta e concentrată pe provocare. Provocare, provocare, provocare – de acord. Întrebarea e ce afirmă această artă care provoacă. Arta care provoacă de obicei neagă. Pentru mine, dacă nu afirmă ceva, arta care provoacă este mediocră sau submediocră. Pentru asta lucrez în teatru: ca să găsesc în spatele provocării o afirmație, ca să plec acasă de la teatru cu o afirmație.”
De ce revenim la Shakespeare?
„Între ambiție, lăcomie, confuzie, frustrare, isterie, și, pe de altă parte, sentimentalitate, de ce revenim, totuși, la Shakespeare? Pentru că Shakespeare ne dă o viziune nouă, proaspătă. De ce arta face parte din viața omului organic? Pentru că depășește tot ce am spus până acum și ne pune în fața unui mister pe care nu-l deslușim, dar pe care îl putem trăi. Cei tineri, generațiile de azi pot să vadă ce-a intuit Shakespeare acum patru sute ani, când nu avea cum să știe referințele exacte pe care noi le găsim în acord cu opera lui azi. El n-a avut cum să intuiască cum pe vremea lui Stalin imensul scriitor Boris Pasternak va face o extraordinară traducere a lui „Hamlet”. Ei bine, această traducere în timpul lui Stalin trebuia făcută atunci. Numai atunci se putea face și s-a găsit acest genial om care este Pasternak s-o facă. Shakespeare nu a putut imagina acea situație. El a făcut „Hamlet” despre Stalin, iar Shakespeare a scris piesa fără să știe despre Stalin. În același fel, am putea spune că „Richard al III-lea”, până aseară, avea referințe la Dragnea. De aseară, de la ora nouă, nu mai există. Replica „Vreți să fiu conducătorul vostru?” pe care o spune Marius Manole și publicul explodează de râs până acum a avut un efect aproape agitatoric. Shakespeare acum patru sute de ani numai la Dragnea nu s-a gândit, dar uite cum în toate piesele lui libertatea lui este totală, uite cum înțelege natura umană din toate timpurile, universalitatea naturii noastre umane și în același timp rigoarea lui, luciditatea lui de a vedea exact ce se ascunde înăuntrul nostru, în minciuna noastră, în ipocrizia noastră, în frustrarea noastră, în tot adâncul întunericului care e în noi. Și când asta iese la lumină, iar în sala de teatru, pentru moment, suntem sensibili și râdem, ne atinge într-o formă foarte adâncă pe care avem nevoie s-o simțim atunci. Pentru asta, doar pentru asta, avem acest lux imens de a pune pe scenă înțelegerea noastră.”
Fiecare generație are un alt Shakespeare
„Fiecare generație trebuie să se regăsească astfel în piesele lui Shakespeare. „Tradiția” shakespeariană e un cuvânt înghețat, un cuvânt mort. Tradiția e o formă demodată, devenită pur mecanică. În teatru, orice formă e muribundă, ca și viața noastră. Totul e pe cale de dispariție. Peste tot în Biblie ni se amintește că totul moare. Civilizații mor, un spectacol moare. La sfârșitul unui spectacol, ceva s-a terminat, cortina a căzut. În același timp, pentru ca ceva să renască, ceva trebuie să moară. Deci această formă trebuie să renască mereu și să moară mereu. Pentru mine, întrebarea este cum să găsim forma justă pentru acest moment, când totul e în schimbare.
Este imposibil să joci piesa așa cum a scris-o autorul. Noi habar n-avem în ce formă a vrut-o Shakespeare acum patru sute de ani. Avem un șir de cuvinte extraordinare pe hârtie și foarte puternice, ce ne dau nouă șansa să descoperim forme noi pentru ca viața, energia cuvintelor să circule la fel cum circulă electricitatea. Un fluid de energii, ce creează mici excluzii, ce alcătuiesc o încarnare. Deci cum să găsim noi forma justă pentru ca reîncarnarea să apară?”
Formele trebuie să se schimbe
„Spectacolele pe care le-am făcut de mai multe ori în viață întotdeauna au avut alte forme. „Omul cel bun din Sîciuan” l-am făcut când avem 23 de ani, la Piatra Neamț, cu trimitere la Jan Palach, tânărul ceh care și-a dat foc în mijlocul pieței din Praga în clipa în care tancurile rusești au intrat în oraș. Am fost atât de atins de faptul că acest tânăr și-a dat foc, încât am făcut un spectacol ca un fel de omagiu pentru el. Zece ani mai târziu, la New York, Brecht era tratat în registrul musical comedy, era absolut altceva. La New York, musicalul este mult mai mult decât o chestie superficială, cu ecouri foarte adânci în viața americană. Era un musical și avea forța lui. Peste ani, revenind la Teatrul Bulandra din București, am făcut un cu totul alt spectacol, mult mai stilizat și mult mai apropiat de un teatru japonez. Trei versiuni ale aceleiași piese, pentru că se refereau la trei epoci diferite, trei momente ale istoriei diferite.
„Pescărușul” l-am făcut în cinci versiuni. Prima la Tokyo, în japoneză, pe o scenă de la Teatrul național, plină cu apă. Vizual, era absolut superb, dar nu m-a satisfăcut pentru că simțeam că ceva nu a fost atins în adâncimea acestei piese despre condiția artistului, despre ce înseamnă să vrei să creezi, pentru ce creezi. Apoi am făcut a doua versiune, la New York, în care Christopher Walken era Trigorin și în care jucau și alți actori foarte cunoscuți. Nici aceea nu m-a satisfăcut, nu am găsit răspunsul final. A treia versiune am făcut-o la Sibiu acum zece ani, cu actori importanți, dar tot nu m-a satisfăcut. O a patra versiune am făcut-o cu studenții de la Columbia University. A cincea și ultima, când în sfârșit cred că am înțeles piesa, este cea de la Unteatru. A trebuit să fac piesa de cinci ori ca s-o înțeleg.”
Actor, personaj, povestitor
„Pentru mine, un actor trebuie să fie și personajul, și povestitorul. El trebuie să aibă o relație cu sine, să devină personaj, să aibă o relație cu ceilalți, să aibă generozitate față de ei și, în același timp, să povestească rolul. Între el și rol trebuie să fie o distanță, el trebuie să povestească ce vrea să spună autorul, ce vrem să spunem noi cu „Richard al III-lea”. Pentru asta trebuie destul de multă muncă și de aceea îmi aleg actorii cu foarte multă grijă ca să înțeleagă ce vreau de la ei.”
Obligația față de public
„Relația cu publicul este este cea mai importantă. Dacă nu există o relație justă cu publicul, este teribil. Eu nu cred că există ceea ce actorii numesc câteodată „public facil/ dificil/ dușmănos/ simpatic”. Pentru mine, nu asta e important. Important e cu ce pleacă acasă. Oricum ar fi, chiar dacă râd prrea mult sau sunt prea solemni, nu contează. Contează la final, la aplauze, contează cu ce ies afară.
Singurul public pentru care eu nu am nicio afinitate este publicul de festival, mai ales cel de festivaluri internațioale, publicul jet set. Publicul de la Festivalul Național de Teatru îl detest, pentru că e un public de șic, care merge acolo cu cu totul alte intenții decât cea de a răsufla și de a primi ceva.
Am fost în Iran, deci în Persia, pe vremea când era șahul încă în putere și împărăteasa, o persoană extraordinară, de o imensă simplitate, extrem de sofisticată și de elegantă sufletește, ne-a invitat la Șiraz. Înainte de festivalul de la Persepolis, din echipa căruia am făcut parte, am fost în Iran trei luni, toată vara. Am fost atunci într-un sat să vedem o formă foarte veche de teatru, numită keziah, un fel de teatru eroic despre moartea primilor martiri din islam. Săteni care ziua mergeau la muncile câmpului se întorceau seara, când deveneau oratori populari, care au învățat din moși strămoși aceste scene extraordinar de puternice și care, la anumite date religioase, intră într-u fel de transă și se adună cu toții – copii, femei, bărbați de toate vârstele – în praf, fiecare cu păturica lui. Am fost și noi primiți la acest ceremonial și a fost unul dintre cele mai puternice momente din viața mea. Nu înțelegeam nimic din povestea martirilor vechi din islam. Dar când îi vedeai acolo pe acei artiști amatori jucând și intrând cu atâta forță și atâta pasiune…
Ei bine, au invitat acest spectacol la festivalul din Șiraz. Ne aflam într-o sală de teatru în care erau regine și prințese, finanțiști și oameni importanți de la New York, critici de la Londra și Paris. Ei au aplaudat spectacolul ca pe un act cultural și au scris lucruri foarte frumoase despre el. Ei bine, era același lucru pe care îl văzusem în sat, dar acolo, pe scenă, el nu mai însemna nimic. De ce? Din cauza publicului. Acest public jet set, din oameni importanți, bine îmbrăcați, toți foarte inteligenți, era un zero. Noi nu pentru ei lucrăm.
Când văd reacțiile la spectacolele mele după Shakespeare, reacții atât de nelibere interior… Tu vii la teatru deja condiționat, cu un fel de așteptare a unui militantism ideologic, vezi un spectacol prin acea ideologie, prin acel militantism. Fie că militantismul este de natura unui filozof remarcabil sau este al unei specialiste de la Scena.ro, tot militantism ideologic este, de un dogmatism total. Când vezi ce scriu astfel de oameni, ți se face milă pentru cât de neliberi sunt. Vezi că ei nu sunt liberi să vadă ceva liber. De aceea pentru mine este atât de important să lucrăm pentru un public față de care avem o obligație. Avem o obligație de a avea această reacție fundamentală la o piesă de Shakespeare, fie comedie, fie tragedie: Cum să ne deschidem noi, spectatorii, prin Shakespeare, spre o lume care are tangențe cu lumea noastră, dar în același timp e o lume mai bogată, mai subtilă, mai vastă, mai misterioasă decât lumea noastră de fiecare zi?
„Un artist e un artist”
„Nebunia Me Too a cuprins lumea și în special America. De exemplu, criticul de film principal de la „The New York Times” a scris un articol în care își cere scuze față de toți cititorii care l-au citit pentru cronicile excepționale pe care le-a făcut filmului lui Woody Allen. Pentru simplul fapt că Woody Allen e suspectat că a avut probleme, filmele lui ajung pe lista neagră. Iar criticul respectiv a spus că, din acest motiv, nu va mai vedea niciun film de-al lui. Ei bine, eu sunt complet în dezacord. Reneg total acest punct de vedere. Pentru mine, un artist e un artist. Dacă este un geniu al artei și în viața lui personală a făcut lucruri despre care nici măcare nu se știe dacă sunt adevărate sau nu, asta nu afectează cu nimic relația mea cu el în planul artei.”
„Richard al III-lea” și absența dragostei
„În prima parte, este povestea fiecăruia dintre noi în lipsa dragostei. Când spune, la început, că s-a născut cu picioarele înainte, cu dinți în gură și a fost respins de mama lui, ne ia cineva de mână și ne duce cu el. Cu toții simțim asta. Fiecare dintre noi, cumva, a fost respins. Și intri în poveste pentru că te simți implicat, pentru că este, într-un fel, povestea ta. Și, chiar dacă el e un monstru, ai un fel de simpatie pentru el, fiindcă el vorbește tot timpul cu publicul și îl ia martor la ce va face. Pas cu pas, ești cu el, ești de partea lui.
La un moment dat, vezi într-adevăr că toată această lume de mediocri, de mincinoși și de oameni fără conștiință e o lume de oameni aserviți unei singure idei: puterea. Iar când ajunge la putere și devine rege, e începutul sfârșitului. Ca toți marii dictatori, ca Hitler, ca Stalin în ultimele lui, zile de o singurătate totală. E, într-un fel, tristețea dictatorului. E atât de trist la final, că-l vezi ca pe cineva care nu și-a dezvoltat sufletul, că, într-un fel, nu și-a dezvoltat conștiința. La „Richard al III-lea”, spectatorii sunt fascinați patru ore. De ce? Pentru că sunt șocați. Și tot timpul Shakespeare vede în toate piesele lui cât de imposibil este să atingi iubirea, să iubești și să fii iubit, la nivel biblic.”
