Andrei Șerban: „În era corectitudinii politice, credem că putem să-l batem pe Dumnezeu pe umăr”
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-serban-in-era-corectitudinii-politice-credem-ca-putem-sa-l-batem-pe-dumnezeu-pe-umar/

În Ajunul Crăciunului, pe 23 decembrie, la librăria Humanitas Cişmigiu, regizorul Andrei Șerban a susţinut o conferinţă despre muzică şi sensurile ei în lumea noastră, despre nisipul care ni se scurge din clepsidră, despre adevăr, despre pericol şi teatru.

Un articol de Monica Andronescu|28 Decembrie 2015

Conferința a fost însoțită de lansarea albumului bilingv „Regia de operă. Gânduri și imagini” cu fotografii de Mihaela Marin și texte de Andrei Șerban, publicat la Editura Nemira, organizatorul evenimentului. Întâlnirea s-a deschis cu o mărturisire despre imaginea de pe coperta albumului, care-l surprinde pe Andrei Șerban, pe scenă, un soldat din figurație…

Despre neliniștea premierei

În seara premierei sunt foarte nervos și mi-e foarte greu să asist din public la ce se întâmplă pe scenă. La premieră cu „Lucia di Lammermoor”, la Paris, am hotărât să mă îmbrac într-un costum de soldat, să fiu figurant, pe scenă. Vedeam cum reacționează publicul și, la un moment dat, chiar a fost un fel de dispută, când, la sfârșitul unei arii, unii dintre spectatori au început să strige „Buuu”, iar alții au început să strige „Bravo” și să se certe între ei. Eu eram pe scenă și îmi plăcea foarte tare spectacolul din sală. Însă la final, la operă, de obicei regizorul trebuie să vină la aplauze să salute… Cântăreții au salutat, după aceea a venit dirijorul, scenograful era în costum, frumos, cu papion, iar eu eram undeva în spate, un soldat din figurație. Când am venit în față să mă prezint, nimeni nu știa cine e amărâtul ăsta și de ce vine să salute. Pe urmă, când au realizat că eu eram regizorul, au început niște urlete și niște strigăte teribile în sală. Și atunci mi-a venit o idee complet spontană, pentru că aveam un pistol în dotare, l-am scos și l-am îndreptat spre public. În clipa aia, s-au dezlănțuit ca niște haite de câini, au venit înspre scenă să sară. Poza de pe coperta albumului „Regia de operă. Gânduri și imagini” e exact înainte de pistol…

Despre tăcere

Materia muzicii e făcută din sunete și tăcere. La operă sunt fascinat de tăcerea ce are loc la început, când se face întuneric în sală, dirijorul ridică bagheta și e un moment de suspans, de imobilitate. Acel moment e plin de mister. În repetiții, la operă, încerc să-l conving pe dirijor să lungească pauzele dintre note. Dar dirijorilor le e frică. Se tem ca nu cumva spectatorii să devină nervoși de prea multă liniște între note. Într-adevăr, tăcerea asta are intensitate, are urgență, e o tăcere activă. Iar tăcerea pentru unii înseamnă neliniște, pentru alții înseamnă mângâiere.

Despre comunicare

Când am întrebat-o „Pentru cine cânți?” pe Natalie Dessay, una dintre cele mai devotate cântărețe actrițe din lumea operei de azi, cu care am lucrat și la Opera din Viena, și la Opera din Paris, ea mi-a răspuns: „Eu nu cânt bine atunci când nu sunt în relație cu o poveste, cu o situație… În concert nu mă simt în largul meu niciodată. În concert mă plictisesc.” Kierkegaard spune că prin muzică noi comunicăm cu Dumnezeu fără intermediar.

Despre muzică în lumea de azi

Creșterea virtuozității tehnologice în secolul 20 a marcat o schimbare în ceea ce privește substanța însăși a muzicii. Synthesizer, tape recorder, computerul, toate îi determină pe mulți tineri azi să nu mai fie atât de atrași de muzica secolelor trecute, chiar dacă școlile și criticii conservatori îi îndreaptă tot spre trecut. Timpul e în schimbare. Influențele africane, japoneze, combinate cu muzica electronică justifică o schimbare de atitudine. Definiția însăși a muzicii e reevaluată. Intenția muzicii vechi de a liniști mintea din agitația continuă ca să poată primi influențe divine a devenit azi suspectă, într-o lume fragmentată, difuză. Dar tot muzica lui Bach e cea care-mi evocă sentimentul de armonie și ordine. Mărturia existenței unor legi cosmice.

Despre sensul artei

Arta veche funcționează ca un stimul constant, un apel spre transcendență. Arta era menită să deranjeze, nu neapărat să placă. De ce? De ce suntem aici? În muzica lui Bach, acestea sunt întrebări esențiale, care ne răscolesc. Ca și bătaia clopotului la biserică, un apel, o chemare, o trezire. Bătaia clopotului întrerupe monotonia vieții obișnuite. O aducere aminte: a mai trecut o oră, timpul nu revine. De ce suntem aici?

Despre timp

Imaginea clepsidrei, nisipul care se scurge grăunte cu grăunte… În timpurile medievale, clepsidra era foarte populară. Oamenii o țineau în jur nu doar pentru a măsura timpul, ci ca să le amintească în permanență că viața e scurtă și că trebuie să nu pierzi nicio clipă, să trăiești momentul prezent. Să fii conștient că timpul nu stă pe loc, că fiecare grăunte contează. Și dacă vrei să ignori acest lucru îți iei propriul tău risc.

Despre arta obiectivă și arta subiectivă

Când ne aflăm în fața Piramidelor sau la Taj Mahal sau când intrăm în maiestuoasele catedrale medievale din Franța, reacționăm toți la unison, primim vibrații ca o hrană de o altă calitate. Tendința artei obiective e să ne apropie de o realitate superioară, de absolut, de cosmic, e arta sacră anonimă. Nimeni nu semnează actul de paternitate ca autor al Taj Mahalului sau al piramidelor. Spre deosebire de tendința artei subiective, care e aceea de a fixa atenția pe artist, arta obiectivă e indiferentă față de artist, oricine ar fi. Arta subiectivă vrea să placă, să fie aplaudată. Sau, mai nou, ca de exemplu în teatrul de avandgardă, vrea să irite.

Despre regizor

Cine e regizorul? Peter Brook definește regizorul drept un impostor, o călăuză în noapte care nu cunoaște drumul și, totuși, e nevoit să conducă. Chiar dacă e conștient că nu știe, trebuie să pretindă că e Dumnezeu. Să-și asume rolul. Când lucrez în operă, în teatrele mari, am contractual datoria să plac, ca să nu plictisesc publicul, să mențin interesul viu, sunt responsabil să procur plăcerea estetică. Cântăreții se adaptează mai mult sau mai puțin regiei, ei știu că vocea e tot ce contează și regia se poate ocupa de efectele vizuale, fără să-i implice pe ei prea mult. Sau doar din când în când… Pentru unii, cu cât mai mult îi las în pace, cu atât mai bine. În teatru însă situația e diferită. Mesajul unui spectacol e transmis prin actori și, dacă ei joacă prost, nimic nu funcționază. Decor, lumini, proiecții, în operă sunt ca niște cârje, ca niște proptele, adăugate muzicii. Muzica e cea care produce continuitatea. În teatru, continuitatea e mai greu de obținut, pentru că lipsește muzica.

Despre regie

Tirania regiei azi e uriașă. În special în Germania. Criticii academici susțin că regia modernă distruge opera. Totuși, eu nu cred că „Traviata” poate fi distrusă. Structura „Traviatei” e prea solidă. Nici „Flautul fermecat” nu poate fi distrus de un regizor. Forța muzicii triumfă peste orice inepție a orgoliului regizoral. Dar în teatru e diferit. Pentru că în teatru structura piesei e mult mai vulnerabilă. Și Cehov, și Shakespeare pot părea plictisitori și neinteresanți când spiritul lipsește, când regizorul e mediocru.

Despre pericol și adevăr

Nu merită să mergi la teatru să găsești ceea ce deja știi. De ce e considerat Hamlet periculos? Pentru că pune întrebări, pentru că gândește. Într-un sistem politic corupt, nu e bine să gândești, nici să pui întrebări. E periculos. Hamlet ne amintește că spectacolul trebuie să fie periculos, să ne pună față în față cu adevărul însuși. Dar e un lucru verificat, adevărul îi face pe mulți foarte nervoși. Acceptarea imediată a publicului e deseori preferată. De ce ne e teamă să spunem adevărul pe scenă?

Despre declinul lumii în care trăim

Eram încă la New York, urma să vin în țară, când un prieten mi-a scris: „Am avut o toamnă solicitantă, cu multă tristețe, în București și în lume. Nu sunt sigur că mi-am revenit complet, chiar dacă viața mea nu a fost direct afectată”. Avea dreptate, în acest moment, peste tot în lume, totul e pe cale a se deteriora, la foarte multe niveluri. Trăim într-o perioadă de declin, comparabilă cu alte epoci de declin major. Începând cu mii de ani în urmă, cu declinul Babilonului. În „Mahabharata”, se vorbește despre Kali Yuga. E o perioadă ciclică în care totul merge spre întuneric. Și această perioadă e foarte comparabilă cu ceea ce trăim acum în lume. E foarte ușor pentru noi toți să spunem: Asta e, n-avem ce să facem. Dar nu e complet adevărat, căci după cum ne șoptesc voci mai înțelepte, în orice clipă, oricât de dramatică ar fi situația, se poate face, totuși, ceva. Iar în ceea ce privește teatrul, Peter Brook o afirmă mai bine ca oricine: „Ce se poate face e să nu lăsăm această artă veche și fragilă să fie ștearsă de pe harta lumii și înlocuită cu unul dintre simbolurile lumii noastre: supermarketul”.

Despre momentul prezent

De ce avem nevoie de teatru? Aceeași întrebare pe care am pus-o acum 25 de ani într-un spectacol pe care l-am făcut la Teatrul Național din București, în foarte scurta mea trecere prin acel teatru… Acum 25 de ani răspunsul la întrebarea aceasta era cu totul altul decât astăzi. Întrebarea trebuie reexaminată în permanență. De ce avem nevoie de teatru? Chiar dacă lucrez de o viață, îmi spun adesea: „Trebuie să fiu azi. Ce am făcut ieri sau acum 40 de ani nu prezintă nicio garanție azi, acum”.

Despre ideal

Nu e posibil să fii o ființă umană fără un ideal. E ceea ce ne deosebește de animale. Un câine nu are idealuri. Fiecare din noi are un ideal, dar e imposibil să-l formulăm în cuvinte, s-ar banaliza, și-ar pierde din intensitate. Și în același timp trebuie să faci parte din viața prezentă. Nu poți fi o ființă umană și să trăiești doar din ideal.

Despre politică

Oricine decide să facă o carieră politică azi trebuie să recunoască faptul că e imposibil să-și respecte idealul. Vorbește de pe o platformă publică despre idealuri și face promisiuni, pe care știe că nu le va ține. Vin alegerile și deja el crede fanatic în propria minciună. Dacă nu ar crede, nu ar putea vorbi cu convingere. Iar noi știm că promisiunile lui sunt mincinoase. Iar el știe că noi suntem forțați să facem compromisuri. Fiecare din noi trăim zilnic un paradox: idealuri și aspirații pe de o parte, ajustări și compromisuri, pe de altă parte. Trăim într-o lume în schimbare. Cum să fim sută la sută umani, fără să ne pierdem speranța în ideal?

Despre corectitudinea politică

În era corectitudinii politice, credem cu aroganță că putem să-l batem pe Dumnezeu pe umăr. „Te salut, Dumnezeule!” Nu cu partea grosieră, trivială, din noi evoluează creația. Partea grosieră vrea mereu să se impună, să ne tragă în jos. Trăim în refuz, în revoltă, în ură, în negativitate, în compromis. Teatrul e un instrument perfect, pentru că ne pune oglinda a ceea ce înseamnă să trăiești în două lumi: cea grosieră, vizibilă, și alta subtilă, nevăzută, cea la care aspirăm. Una pe orizontală, una pe verticală. Simbolul crucii.

Despre stil și critică

În general încerc să fac spectacole care sunt diferite de ce am făcut eu înainte. Încerc să nu cad pradă unui stil. Pentru mine, cel mai mare pericol este stilul. Stilul e o pușcărie. Vreau ca semnătura fiecărui spectacol al meu să fie complet alta. Și ăsta e unul din motivele pentru care am mari probleme cu criticii. Pentru că ei vor mult mai mult să te pună într-o cutie. Eu nu pentru asta fac teatru. Viața nu are un stil. De ce teatrul trebuie să aibă un stil?

Foto: Mihaela Petre

17
/01
/19

TURISM CULTURAL. Iordania e cu mult mai mult decât deșertul Wadi Rum și Petra, minunea din deșert, binecunoscute de altfel călătorilor români. Vă propunem altceva.

16
/01
/19

Romanul autobiografic „Promisiunea zorilor” de Romain Gary (traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu) a fost publicat la editura Humanitas Fiction, în anul 2018.

16
/01
/19

Editura Litera anunță peste 700 lansări editoriale noi în 2019 și vă propune să notați în agendă cărțile-eveniment peste care nu trebuie să treceți fără a le fi citit anul acesta.

16
/01
/19

Seară specială la Teatrelli, cu intrare liberă: Constantin Bălăceanu-Stolnici și Adrian Majuru invită publicul la o dezbatere care marchează împlinirea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române.

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

15
/01
/19

După cum veți afla de pe această pagină, sunt un băiețel de doi ani, diagnosticat după Crăciun cu neuroblastom* (cancer – cu metastaze multiple). Știu că asta sună un pic înfricoșător, dar câtă vreme există speranțe, rămân încrezător. Iată, am reușit și o rimă, mi se mai întâmplă...

15
/01
/19

Opera Națională București prezintă joi, 17 ianuarie, începând cu ora 18:30 spectacolul „Faust” de Charles Gounod. Regia poartă semnătura lui Alexandru Tocilescu, scenografia a fost creată de Cătălin Ionescu Arbore, coregrafia de către Alexa Mezincescu, iar mișcarea scenic de către Roxana Colceag. Maestru de cor Daniel Jinga. La pupitrul dirijoral se va afla Tiberiu Soare.

14
/01
/19

Spectacolul „Ultima bandă a lui Krapp”, în regia lui Toma Dănilă, după un text de Samuel Beckett, se joacă la Unteatru. În spectacol apare un singur actor: Constantin Cojocaru.

14
/01
/19

„Anul Cărții” se deschide cu o conferință națională dedicată profesioniștilor în comunicare din editurile românești. Programată pe data de joi, 17 ianuarie 2019, începând cu ora 10.00, la Salonul de Carte „Luceafărul” (Bulevardul Unirii nr. 10), conferința își propune să îi reunească pe specialiștii în comunicare din editurile autohtone.

Page 1 of 76912345...102030...Last »