Andrei şi Andreea Grosu: „Unteatru nu e o simplă sală de teatru, e o casă, e acasă!”
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-si-andreea-grosu-unteatru-nu-e-o-simpla-sala-de-teatru-e-o-casa-e-acasa/

Undeva în centrul Bucureştiului, într-o casă uitată parcă de lume care nu se încadrează în trendul Bucureştiului zilelor noastre, se află un loc absolut magic, plin de poveşti care abia aşteaptă să fie spuse: Teatrul Unteatru.

Un articol de Georgiana Ene|10 mai 2014

Prima dată când păşeşti în Unteatru, ai senzaţia că intri în altă lume, iar după ce intri şi vezi perdeaua care desparte foaierul de cabina actorilor, te aştepţi să îşi facă apariţia un personaj dintr-o poveste. Perdeaua însă se dă la o parte şi îşi fac apariţia cei doi regizori, soţ şi soţie, Andreea şi Andrei Grosu.

De ce Unteatru? Ce reprezintă şi cum a apărut acest minunat proiect?

Facem teatru. Ne place. Nu ne oprim. Ne place mult! Unteatru este un proiect cultural independent rezultat din dorinţa înfiinţării unui spaţiu dedicat activităţilor artistice. Trăsătura care conferă unicitate proiectului nostru este obiectivul exclusiv cultural de la care nu ne abatem: Unteatru nu serveşte scopurilor comerciale, nu se supune conceptului de teatru comercial.

El funcţionează ca vitrină în care produsul cultural devine exponat, iar spectatorul – vizitator. Suntem un teatru care îşi doreşte vizibilitatea şi promovarea tânărului artist pentru care pătrunderea într-un sistem este foarte dificilă.

Ne-am întâlnit în 2009 şi am decis să schimbăm lumea. În 2010 am devenit fondatorii Teatrului independent Unteatru. Având doar doi membri şi foarte mulţi colaboratori, Teatrul Unteatru a devenit unul dintre cele mai importante instituţii independente din Bucureşti. Ne-am căsătorit în 2011. Lucrăm împreună, atât la spectacolele din Bucureşti, cât şi la cele din ţară.

Cum vă alegeţi piesele? Preferaţi dramaturgia clasică sau contemporană? Autori străini sau români?

Fiecare îşi alege textul pe care vrea să îl lucreze. Alegem doar textele pe care le montăm noi. În teatrele de stat, piesele sunt alese de către regizori. În cazul nostru, sunt întâlniri frumoase cu texte sau cu oameni din care se întâmplă să rezulte un spectacol.

Nu credem că avem preferinţe referitor la perioada sau curentul cărora le aparţine textul ales. Dacă avem ceva de spus prin intermediul lui, ne apucăm de treabă! E un fel frumos prin care un text care vrea să fie vieţuit îşi face loc pe sub pielea noastră. Am putea spune că el ne alege pe noi.

Anul trecut aţi participat la festivaluri diferite din ţară. Cum este perceput teatrul independent pe alte scene, altele decât cele din Bucureşti? Cum aţi fost primiţi, recompensaţi, şi ce au însemnat pentru Unteatru – şi pentru voi ca regizori – aceste experienţe?

Anul trecut a fost un an minunat pentru teatrul Unteatru şi implicit pentru noi. Am participat cu „Un tramvai numit dorinţă” în Festivalul Naţional de Teatru, unde am şi luat premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru; la Iaşi, la Fringe Festival, am luat Marele premiu, cu spectacolul „Trei femei înalte” de Edward Albee – spectacol care a câştigat şi premiul pentru cea mai bună actriţă la Maratonul teatrului independent 2012, Bucureşti, şi a fost nominalizat la secţiunea “cea mai bună actriţă” la Festivalul de teatru Undercloud,edția 2012.

Un tramvai numit Dorinta

,,Un tramvai numit Dorință”, spectacol premiat la Festivalul Național de Teatru.

Putem spune sincer că teatrul independent se vede. Şi se vede bine! Nu credem că la ora actuală mai există o departajare între teatrul instituţional şi teatrul independent decât urmărind criteriul calităţii unui spectacol.

Am demonstrat în aceşti ani de existenţă că nu contează cât de lung ai părul…

Anul acesta suntem onoraţi să participăm la Festivalul  Internaţional de Teatru de la Sibiu. Asta înseamnă că teatrul independent e bine primit şi în afara capitalei. Dacă ne putem mândri cu piese de excepţie pe scenele capitalei, unele deja premiate, putem să facem aceeaşi afirmaţie şi despre cele de pe scena Teatrului Maior Gheorghe Pastia din Focşani: „Hamlet” de Shakespeare şi „Bolnavul închipuit” de Molière au devenit astfel vizibili şi în afara Bucureştiului.

Cum vă alegeţi colaboratorii?

Regizorii, actorii şi scenografii cu care teatrul nostru lucrează înseamnă o mare familie. Ne-am ales unii pe ceilalţi, suntem o echipă. Unteatru e un loc în care oamenii bat la uşă cu proiecte în mână. Acei oameni, de obicei, rămân cu noi. Ştim de ce vor să lucreze în spaţiul nostru: Unteatru nu e o simplă sală de teatru. E o energie specială, e un loc al întâlnirilor, e o casă, e acasă!

Care este trendul la ora actuală, în teatru în general, şi în cel independent în special?

Nu credem în trend sau cel puţin nu ne închinăm unuia. „Trendul” ar trebui să fie produsul cultural de calitate.

Despre ce probleme ale societăţii noastre aţi vrea să vorbiţi?

Nu vrem să vorbim despre problemele societăţii. Ar trebui să vorbim iar despre lipsa finanţării teatrului independent şi credem că toată lumea e destul de informată.

Cât de greu îi este unui tânăr regizor să intre în lumea teatrului şi apoi să devină cunoscut publicului?

Greu…

Cum rezonează spectatorul cu teatrul în general?

Tot conceptul de teatru devine un întreg doar în prezenţa spectatorului. Fără el, spectacolul nu există decât la nivel de intenţie. Spectatorul e un evaluator sincer al muncii întregii echipe, e privitorul – măsură, e echilibrul spectacolului.

Trei femei inalte

,,Treii femei înalte” a luat Marele premiu la Fringe Festival, Iași, 2012.

Publicul de teatru e unul singur. Nu-l putem împărţi în cel de teatru independent şi cel de teatru insituţional, pentru că e nedrept.

Există o singură categorie de public – cea a iubitorului de teatru.

Într-adevar, sunt persoane care nu merg în spaţii neconvenționale dacă le lipseşte confortul sălii cu care s-au obișnuit, dar aici e vorba de alegere. Teatrul independent e foarte bine receptat în ultima vreme pentru că a demonstrat multe. După cum am mai spus, Teatrul Unteatru şi-a câştigat credibilitatea şi, implicit, publicul prin calitatea spectacolelor.

Ce proiecte aveţi pentru anul acesta?

În ceea ce ne priveşte, printre dezideratele artistice se află Cehov şi iar Cehov. Nu am avut încă întâlnirea cu domnia sa şi ne dorim foarte tare. Așteptăm momentul potrivit şi gândul cel bun.

O să reluăm „Un tramvai numit Dorinţă”, un spectacol despre care tot suntem întrebaţi în ultima vreme. Între timp, dar nu ştim încă ordinea, o bănuim doar, vom lucra texte foarte generoase. Unul se cheamă „Plaza Suite” de Neil Simon, iar celălalt „Crimes of the heart” de Beth Henley (traducerile sunt în lucru). Mai avem încă un proiect secret, după un text foarte cunoscut, dar preferam să îl ţinem „pentru noi” momentan.

Foto: unteatru

 

17
/09
/14

Activă atât în teatrul de stat, cât și în cel independent, actrița Nicoleta Lefter vorbeşte despre cum se îmbogățește sufletește datorită meseriei sale și despre exigențele pe care trebuie să le aibă un regizor atunci când lucrează cu ea.

03
/09
/14

Dan Piţa şi-a pus amprenta inconfundabilă pe nenumărate filme de referinţă ale cinematografului românesc. Cel mai recent exemplu este filmul său “Kyra Kyralina”, după Panait Istrati şi un scenariu de Ioan Grigorescu, a cărui premieră are loc pe 5 septembrie la cinematograful Elvira Popesco din Capitală.

27
/08
/14

Suntem o societate de consum în care rareori produsele pe care le cumpărăm ne trebuie cu adevărat. Ignorăm propriile puteri și ne lăsăm controlați de reclame ascunse sub un concept. Ce facem când teatrul ne aduce toate aceste elemente pe scenă?

18
/08
/14

Nevoia de teatru este tocmai nevoia de viaţă adevărată. Un actor îşi cercetează sufletul cu ceva vreme înainte de spectacol, petrecând puţin timp cu el însuşi, dezlegându-se de nebunia vieţii cotidiene. Îşi cercetează sufletul precum un vânător arma înainte de a pleca la vânătoare şi exact în clipa în care intră pe scenă ştie că e capabil de orice.

15
/08
/14

Alexandra Penciuc și Mariana Cămărășan, regizoarele spectacolului de teatru independent "Cui i-e frică de Virginia Woolf?", care se joacă de șapte ani cu aceeași distribuție, vorbesc despre descoperirile de care au avut parte lucrând împreună, despre transformările spectacolului și despre lucrurile care îi mențin vie energia.

23
/07
/14

După realizarea scenografiei pentru multe producții românești și pentru coproducții internaționale, Mihaela Ularu, mama actriţei Ana Ularu, a revenit la prima pasiune a sa, teatrul, realizând costumele din spectacolul independent „În parc”, scris şi regizat de Radu Iacoban, cu Ana Ularu/Rodica Lazăr și Istvan Teglas în distribuţie.